Traversarea Alpilor din Italia in Elvetia prin pasul Simplon si pasul Furka

TIPĂREȘTE

Acest review este ultimul dintr-o serie de 4, care descriu un weekend petrecut la sfarsit de septembrie, celelalte din serie le puteti vedea aici (Elvetia: Traversarea Alpilor prin pasul Gotthard), aici (Incursiune la marile lacuri din nordul Italiei) si aici (Domul din Milano).

Pasul Simplon este este unul din cele mai joase treceri peste Alpi, avind o inaltime maxima de 2000 de metri. Acest lucru a fost exploatat de romani, care au construit pe aici un drum care unea Italia cu Galia. Pasul a fost folosit si in evul mediu, dar mai putin, in detrimentul pasului Saint Bernard, deoarece avea unele portiuni mai dificile. Si Napoleon a ales pasul Saint Bernard atunci cand a trecut Alpii cu armata sa in luna mai a anului 1800 si a cucerit Italia de la austrieci. Dar pasul Simplon i s-a parut mai bun si anul urmator francezii incepeau constructia unui drum adevarat de trecere a Alpilor prin pasul Simplon. Acest drum lat de 8 metri si construit destul de robust pentru a suporta trecerea tunurilor grele a fost terminat in 1805 si de atunci a fost drumul preferat de traversare a Alpilor, venind din Franta in Italia.

Pasul Simplon are o lungime de 54 de kilometrii, de la Brig, Elvetia, la Varzo, Italia. In anul 1898 elvetienii si italienii si-au unit eforturile si au inceput constructia unui tunel de cale ferata, reducind distanta cu mai mult de jumatate si legind intre ele 2 localitati aflate la mai putin de 700 de metrii altitudine. Tunelul lung de 20 de kilometrii a fost terminat in 1906 si timp de 75 de ani a fost cel mai lung tunel din lume. Este si astazi o varianta de trecere a Alpilor, in numai 20 de minute, daca urci autoturismul in vagon si platesti o taxa de 22 de euro de masina.

Noi am ales drumul sub cerul liber si am inceput urcarea pe vaile inguste, presarate din loc in loc cu cascade. La granita elvetienii mi-au verificat pe calculator pasaportul de Romania, era singura masina care trecea atunci pe acolo, parea un drum destul de pustiu. Vremea era schimbatoare in munti si cand am trecut granita ploua usor. Am continuat firul vaii si in scurt timp am trecut pe linga satul Simplon, o localitate cu 300 de locuitori dar cu nume ajuns celebru, imprumutat de hoteluri, companii, organizatii sau trenuri. A urmat apoi zona golurilor alpine, acoperita de pajisti verzi. Am oprit la prima parcare, surprinsi de vederea a doua cladiri masive din piatra care au aparut dintr-o data in pustietatea golului alpin. Nici un suflet de om nu se intrezarea cat vedeai cu ochii si cele 2 cladiri de dimensiuni considerabile pareau de-a dreptul enigmatice. Aveam sa aflu mai tarziu ca una dintre ele, cea cu clopotnita, a fost construita in 1650 ca loc de popas pentru cei care treceau prin pasul Simplon. Cealalta era construita la inceputul secolului 20, iar in prezent ambele sunt proprietati ale armatei elvetiene.

Urmatorul popas a fost peste 2 kilometrii, in varful pasului Simplon. Am oprit in parcarea hotelului din varf, numit Simplon Kulm hotel, si am iesit sa vedem imprejurimile. Vederea era limitata de norii care treceau peste culme, insotiti de un vant puternic. In partea dreapta a drumului, destul de aproape, era o culme inalta de peste 3000 de metrii, inspre care urca o pieptis o poteca. In ciuda vremii urate, am vazut excursionisti, bine imbracati, care au inceput sa urce acea poteca.

De aici a urmat coborarea inspre valea Ronului, vreo 20 de kilometri pana la orasul Brig. Aici este cantonul Valais, unul din cele mai mari din Elvetia. Geografic, cantonul Valais urmareste Ronul, pe parcursul a 150 de kilometri, de la izvoare pana aproape de varsarea in lacul Geneva, urmand cele mai pitoresti zone din Elvetia: munti cu altitudini de peste 4000 de metri, care adapostesc cei mai mari ghetari din Elvetia si marginesc o vale imensa inspre care se indreapta paraie care in multe locuri formeaza repezisuri si cascade. Ce m-a frapat la valea Ronului sunt dimensiunile: urmezi o vale la care, pe parcursul a zeci de kilometri versantii se inalta la 2000-3000 de metrii fata de Ron.

Cantonul Valais are ca locuitori francezi in vest si germani in est. Brig este in partea germana, 25 de kilometrii mai jos pe Ron incep localitatile locuite de francezi. Germanii din acest canton folosesc numele de Rotten in loc de Rhone, si de Wallis in loc de Valais.

Am trecut de Brig fara sa oprim si am luat-o in sus pe Ron. De la Brig in sus se considera partea montana a vaii Ronului: nu mai sunt terenuri agricole doar pajisti si paduri. Ronul se vede destul de rar, soseaua, foarte buna de altfel, nu urmeaza tot timpul firul apei. Am fost incantati de satele prin care treceam: erau formate din doar cateva case, dar toate aveau flori rosii la ferestre si inscrisul de Guest House. Gospodariile taranesti erau mai departe de sosea si erau in general facute din barne de lemn. Erau imagini idilice la acea vreme de sfarsit de septembrie, dar nu stiu cum se descurcau iarna.

Dupa un drum de 45 de kilometrii se ajunge la o mica statiune numita Gletsch, care este ultima de pe vale, adica cea mai apropiata de izvorul Ronului. Drumul pana aici a urcat incontinuu, cu pante mari aproape de Gletsch, si astfel ajungi in acest loc la altitudinea de 1750 de metri. Gletsch inseamna ghetar in germana, si aceasta ministatiune este compusa dintr-un hotel numit Glacier du Rhone, vechi de 150 de ani si din cladirile adiacente acestuia.

Am oprit intr-o parcare din zona ca sa admiram fantastica priveliste ce se deschidea in fata. Crestele zimtate ale muntelui Dammastock care se ridica pana la inaltimea de 3630 de metri incununau un versant stancos si aveau la baza lor un ghetar mai mic, numit Damma. Muntele Dammastock constituia totodata una din laturile circului glaciar al unui ghetar mult mai mare, numit ghetarul Ronului. La baza circului glaciar se vedea limba ghetarului, si de aici izvora Ronul, cu un debit destul de mare, curgind in repezisuri si cascade pe stanca muntelui. In dreapta sus se vedea cum serpuia soseaua urcand spre pasul Furka, precum si cladirea masiva a unui hotel aflat la acelasi nivel cu ghetarul si care se numeste Belvedere.

Am urcat pe serpentine si in surt timp am ajuns intr-o parcare aflata putin mai jos de hotelul Belvedere. De aici aveai o priveliste frumoasa asupra vaii si asupra ministatiunii Gletsch. Totodata se vedea ca mai este un drum care urca in serpentine versantul muntelui, dar intr-o alta directie: era drumul spre pasul Grimsel, care face legatura cu o vale ce te duce pana la vestita statiune Interlaken.

Aici eram aproape de ghetarul Ronului. Este unul dintre cei mai mari ghetari din Alpi, are 10 kilometri lungime. Acum 100 de ani era mai mare, ajungand pana la statiunea Gletsch. De fapt hotelul Glacier du Rhone a fost construit acum 150 de ani la marginea ghetarului. Vedeti fotografia P21 cu Ghetarul Ronului in anul 1900, comparati-o cu fotografia P11 si constatati cat de mult a putut sa se topeasca ghetarul in ultima suta de ani!

Am continuat urcusul si dupa vreun kilometru am ajuns in varful pasului Furka, la 2429 de metri altitudine. Era frig in acea seara de septembrie la acea inaltime, erau doar 6 grade. Am zabovit cateva minute in parcarea din varf. Refugiul Furka, singura cladire din varf era inchisa, si era intr-o stare destul de degradata. Pe partea stanga a drumului se vedea ghetarul Tiefen. Era impresionanta acea masa de gheata, asemanatoare unui val impietrit. Tare as fi vrut sa merg sa pasesc pe el, era la cateva sute de metri apropiere. Dar se intuneca si era pustiu acolo in varf, cat timp am stat nu au trecut masini. Asa ca ne-am multumit cu privelistea. Si in partea opusa, mai la distanta, era un versant acoperit de un ghetar din care se scurgeau mai multe paraie. Se pare ca lunile august si septembrie sunt cele mai bune luni de vizitat ghetari: sunt singurele 2 luni pe an in care, la o anumita altitudine, nu este zapada, si ceea ce vezi este numai masa de gheata, pe cand in restul anului zapada te impiedica sa delimitezi exact suprafata ghetarului. Pasul Furka este unul din putinele locuri in care ghetarii sunt mai accesibili.

Coborarea din varful pasului a inceput cu o injuratura de groaza amestecata cu admiratie: in dreapta drumului se casca o vale foarte abrupta adanca de cateva sute de metri dar nu existau parapeti pe soseaua foarte ingusta, asa ca aveai nevoie de nervi tari si o mana sigura la volan. Am coborat serpentinele avand norocul sa nu ne intilnim cu nici o masina pana am ajuns in vale.

Drumul pasului Furka este relativ nou, din 1867, si face legatura intre valea Ronului si valea raului Reuss, care strabate centrul Elvetiei. Pasul are o lungime de 23 de kilometri si urca de la Gletsch, de la 1750 de metri altitudine, pana la 2429 in varf si apoi coboara pana in satul Realp, aflat la 1550 de metri altitudine. De aici pana la Hospental sunt doar 5 kilometri si iata-ne ajunsi pe cand se facea noapte in punctul in care cu o zi inainte atacam pasul Gothard. De aici am coborat serpentinele riului Reuss si in scurt timp am ajuns pe autostrada, in plina civilizatie, materializata printr-un Stau, adica printr-un blocaj de circulatie.

Eram obositi dupa o zi in care am vizitat domul din Milano, am vazut incantatoarele statiuni ale lacului Magiore, am trecut Alpii in Elvetia prin faimosul pas Simplon, am urcat pe valea Ronului pana la izvoare, am ajuns la inaltimile pasului Furka si am vazut ghetarii de aproape. De fapt nimic nu mai avea importanta dupa ce ai vazut maretia Alpilor. Trebuia numai sa dam drumul la masina de vise iar soferul sa se seteze pe modul automat si sa se forteze sa parcurga cei 400 de kilometri de autostrada ramasi pana acasa langa Mannheim. Lucru realizat, astfel ca am putut incaleca pe o sa si sa va spun povestea asa.

As dori melodia de la adresa http://www.trilulilu.ro/muzica-instrumentala/jesse-cook-montreal-2004-07-luna-llena

---

VIZUALIZĂRI: 7901 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI