O vizită scurtă, dar intensă, în frumosul Marmaris

TIPĂREȘTE

Deși popasul nostru în Marmaris a fost extrem de scurt, de numai 3-4 ore, îndrăznesc să înșir și eu câteva cuvinte despre acest loc care ne-a fermecat, atât cât l-am cunoscut, și în care vom reveni neapărat!

Inițial rezervasem o noapte de cazare în Marmaris (de fapt, în Turunç), dar am cedat-o ulterior următoarei destinații, Ölüdeniz. Tati a ținut moțiș să ne abatem măcar puțin și pe aici totuși, chestie împotriva căreia n-am avut nimic de obiectat; ba, din contră! Am vrut să facem o ghidușie și să traversăm cu ferry din Bodrum direct în peninsula Datça, dar n-am reușit să rezervăm on line cu o seară înainte, iar a doua zi, la vasul de ora 12 n-am mai găsit locuri. Așa că tot pe șosea am ajuns, ocolind golful, un drum de aproape 200 km – extrem de frumos, dealtfel, mai ales pe ultima lui porțiune, căci Marmarisul este înconjurat de munticei împăduriți.

Cu siguranță, de aici decurge bună parte din farmecul ce-l face atât de popular; e mult mai verde decât alte zone de coastă, clima e mai blândă, iernile mai călduțe și verile un pic mai răcoroase (cel puțin așa am citit; în cazul nostru nu s-a prea aplicat, căci am nimerit acolo taman la orele caniculare ale prânzului). Am mai citit că aici marea beneficiază de curenți calzi și că se poate înota chiar și iarna; nu știu dacă o fi chiar așa...

Am lăsat mașina într-o parcare privată din apropierea bazarului acoperit, pe care l-am străbătut, căscând gurile în stânga și în dreapta, precum și la desenele cu teme marine, realizate din mozaic, presărate pe pardoseală ici-colo. La un moment dat am ieșit pe bulevardul ce urmează linia țărmului – o șosea civilizată și frumoasă, cu un șir de palmieri între cele două sensuri de mers și cu benzi de bicicletă pe margini – și care se termină fix în fața Centrului de Informații Turistice, de unde ne-am aprovizionat cu câteva broșuri și pliante de prezentare. De aici începe labirintul de străduțe al centrului vechi și să ne rătăcim puțin prin el era tot ce speram de la scurta noastră vizită! A, și să mâncăm ceva...

N-am făcut decât câțiva pași, că deja eram vrăjiți de ce vedeam! Case albe, cu obloane colorate, gătite cu eșarfe de plante verzi sau cu cascade de bougainvillea... O atmosferă atât de... grecească! (Perfect explicabil, judecând după istoria destul de recentă a orașului.) Ne-au ieșit în cale zidurile crenelate ale vechiului castel, am văzut că-i deschis și am decis pe loc să intrăm și noi. Ca idee, se poate vizita zilnic, între 8:30 și 18:30, iar biletul costă 14 lire. Mi-au plăcut mult cuvintele fostului președinte Atatürk, ce ne-au întâmpinat la intrare: „Cultura este baza Republicii Turce.”

Se crede că prima fortăreață a fost ridicată în jurul anului 3000 î. H., pe când orașul se numea Physkos și era un nod important pe rutele comerciale dintre Egee și Mediterană. Sultanul Suleiman Magnificul a găsit-o într-o stare precară cu ocazia campaniei sale de cucerire a Rodosului și a dat ordin să fie reabilitată. Odată cu aceasta, s-a clădit și un caravanserai la doi pași de cetate, cu prăvălii la parter, camere de dormit la etaj și o baie turcească. Cele două construcții au fost folosite în scopuri militare și au străbătut destul de bine secolele. În 1913, zidurile fortăreței aveau să fie grav avariate de proiectile lansate de pe navele franceze, ca răzbunare pentru faptul că turcii protejaseră un vapor german. Ulterior ele au fost reconstruite, iar la finele sec. 20 s-a hotărât locarea în acest spațiu a Muzeului Arheologic, care să expună o parte din artefactele descoperite în zecile de situri din zonă.

Toate acestea le-am aflat citind un panou uriaș, expus în apropierea intrării, ce prezintă și planul cetății. Aceasta are formă oarecum rectangulară, cu săli acoperite în 3 dintre colțuri. Zidurile de piatră încadrează o curte interioară, parțial organizată ca o frumoasă grădină; printre palmieri pitici și flori, răsar câteva artefacte, precum resturi de coloane, amfore, pietre funerare, fragmente de statui. Din loc în loc sunt trepte ce urcă pe ziduri, de unde ai o minunată perspectivă spre oraș și spre mare.

Încă din fața intrării se fac indicatoare către principalele puncte de interes, fixate pe un alt panou explicativ, acesta vorbind despre altarele de sacrificiu (alături erau câteva exemplificări). Aveam să ne întâlnim peste tot prin acest muzeu cu astfel de panouri; explicațiile extrem de amănunțite sunt scrise în limbile turcă și engleză și de multe ori sunt însoțite de desene, hărți sau fotografii.

Am luat-o întâi spre dreapta. Câteva resturi de statui și ancore vechi străjuiesc intrarea arcuită în prima din sălile de expoziție, Sala Knidos, numită după situl arheologic situat în extrema vestică a peninsulei Datça. Orașul antic Knidos, datat sec. 7 î.H., a fost unul dintre cele mai importante din zonă, mai ales în comerțul cu Egipt și insulele grecești, dar și un centru înfloritor cultural și artistic. Primele săpături au fost realizate de arheologi englezi între 1857 și 1859, așa că multe artefacte prețioase se găsesc acum expuse la British Museum. Au rămas însă destule și pentru acest mic muzeu și le-am putut admira și noi. Printre ele, statuete de teracotă sau fragmente din statui mari, de bronz, vase de uz casnic sau religios, opaițe (se descrie un tip unic de opaiț, produs doar la Knidos!) etc.

Afară, lângă zidul de piatră, într-un umbrar improvizat, este o secțiune dedicată amforelor. Sunt expuse mai multe tipuri de amfore, precum și alte vase mari, folosite la transportul diferitelor mărfuri. Am aflat, spre exemplu, etimologia cuvântului „amforă”, care provine din unirea a două cuvinte grecești, amphi și phoros, înseamnând aproximativ „a căra prin apucare de ambele părți”. Primele amfore au fost eleborate în vestul Anatoliei și pe coastele Mării Egee, în Epoca Bronzului. În situl arheologic Knidos au fost evidențiate urme ale vechilor ateliere, unde se producea un model specific de amforă. Se folosea argilă, iar tehnica implica turnare în forme, după care vasele erau arse în cuptoare speciale. Explicațiile mi s-au părut foarte interesante, nici n-am știut că au existat atâtea feluri de amfore! :)

Am continuat vizita cu Sala Emecik/Burgaz, ce expune obiecte găsite în situl arheologic corespunzător vechiului oraș Burgaz, aflat lângă satul Emecik. Burgaz este considerat precursorul lui Knidos și se crede că a fost fondat de dorieni; la un moment dat, după repetate atacuri ale perșilor, dar și din motive economice, locuitorii s-au mutat câțiva kilometri mai spre vest și astfel s-a născut Knidos. Totuși, Burgaz n-a fost total abandonat, ci a continuat să existe sub numele de Stadia și să fie folosit, mai ales, drept loc de producere și depozitare a vinului.

Artefacte valoroase au fost descoperite în urma cercetărilor efectuate la rămășițele Templului lui Apollo, printre care numeroase statuete tip Kouros. Eram familiarizată cu conceptul, de vara trecută, din insula Naxos, unde avuseserăm posibilitatea să vizităm câțiva Kouros-i uriași chiar pe locul vechilor cariere de marmură în care erau produși! Ăștia din Marmaris se pare că erau de dimensiuni mult reduse, iar materialele utilizate erau calcarul și argila. Ele reproduc tineri stând în picioare, nuzi, cu ochi migdalați și păr ondulat căzând pe umeri (certă influență egipteană!), considerați a omagia frumusețea și virilitatea zeului Apollo. De asemenea, s-au descoperit statuete de teracotă înfățișând bărbați cărând diferite animale pe umeri sau în brațe – berbeci, capre, viței – animalele sacre ale lui Apollo.

O vitrină întreagă este dedicată leilor de piatră, semnificând bărbăție, putere și biruința forțelor binelui asupra celor malefice (după cum aflaserăm mai devreme de pe plăcuța explicativă atașată replicii „leului din Marmaris” din fața Centrului Turistic).

Ultimul turn este format din două încăperi, puse una peste alta. Prima se cheamă Sala artefactelor de piatră, se află sub nivelul solului și m-a cam trecut un fior când am constatat care-i tema: „Moartea este marele egalizator”. Camera expune o sumedenie de stele funerare, majoritatea din perioada romană. Ele au transmis peste secole prețioase informații istorice pentru că, pe lângă scenele reprezentate (în general casnice, în legătură cu viața celui decedat), era obiceiul ca pe fiecare să se graveze atât numele mortului și vârsta la care s-a săvârșit, cât și numele celui ce a comandat executarea pietrei funerare. Sunt expuse și osuare, realizate din piatră, unele foarte frumos decorate; am aflat că sunt caracteristice perioadelor romană și bizantină și că erau folosite inclusiv în cazul celor ce mureau departe de casă, ale căror trupuri nu puteau fi aduse și îngropate.

Cealaltă cameră este dedicată celorlalte situri argeologice mai mici din zonă, fiind numită pur și simplu Sala Marmaris. Ne-am întâlnit cu alte modele de opaițe, cu alte statuete de teracotă (de data asta reprezentând femei), cu niște vase de uz casnic acoperite cu o glazură închisă la culoare, cu ceva podoabe femeiești, dar și cu obiecte obținute prin suflarea sticlei, procedeu ce a fost inventat de romani, în sec. 1 d.H.

Într-un spațiu special din apropiere, am găsit toaletele muzeului, foarte curate și dotate corespunzător.

În drum spre ieșire, am mai luat cunoștință de alte pietre de mormânt, de data asta de factură otomană, aliniate de unul din ziduri. Desigur, însoțite de explicații cuprinzătoare.

Ne-am declarat tare încântați de acest muzeu; mic, dar cochet și bine organizat. Și foarte interesant, ticsit de informații... Soarele ardea ca nebunul, așa că ne-am refugiat din nou pe străduțele pietruite din orașul vechi, bucurându-ne de fiecare colțișor care ne ieșea în cale, unul mai frumos și mai romantic decât altul! Și totuși, o idee și mai bună să scăpăm de văpaia de afară (și să realizăm și cel de-al doilea obiectiv al vizitei) era să găsim o mâncătorie...

Parcă ascultându-ne vrerea, Doamne-Doamne ne-a scos mintenaș în cale Fita Restaurant. Un gard scund de piatră văruit în alb, portița deschisă, câteva mese răspândite în curtea proaspăt stropită, umbrită de o superbă boltă de bouganvillea! Ne-a fermecat pe loc și ne-am și așezat la una din mese. Proprietarul ne-a urat bun-venit și a sugerat să-l urmăm, căci are locuri mai bune pentru noi. Am urcat la etaj, am străbătut un interior frumos decorat, cu accente retro și am ieșit pe o terasă cu doar 4 sau 5 mese, aranjate cu fețe albe, de bumbac, cu farfurii, tacâmuri și ce mai trebuie. Terasa era acoperită, deci umbroasă și, fiind mai sus, sufla și vântul, dar tot era destul de cald; după ce nenea a dat drumul la ventilator, a fost mult mai bine. În plus, aveam o vedere minunată spre casele de piatră îmbrăcate în mii de flori, spre acoperișurile cărămizii și spre mare!

Am comandat mai multe feluri de mâncare pe care le-am împărțit. Bine, nu asta a fost intenția inițială, fiecare a comandat câte ceva, dar felurile au venit la intervale de timp atât de mari, iar noi eram așa de flămânzi, încât am fost nevoiți să mâncăm, pe rând, ce era pe masă. Întâi salatele: una cu legume de vară asortate, alta – delicioasă! – cu felii de cartofi, dovlecei și vinete, plus ardei copți, totul acoperit cu iaurt. Pe urmă niște creveți gătiți cu unt și mirodenii la cuptor, într-un vas de lut; excepționali! Pe urmă... după o pauză consistentă (în care am pozat fiecare colțișor din interior), au venit și celelalte două porții, una de köfte și alta de pește (doradă). Am băut apă și, cu excepția șoferului, câte un pahar de vin. Totul a fost proaspăt și excelent gătit, dar încetineala cu care ne-au servit m-a mirat profund, mai ales că eram singurii clienți ai restaurantului (ce-i drept, ora prânzului cam trecuse de mult).

În fine, ne-am declarat mulțumiți în final, am plătit (230 lire, rotunjit la 250) și am plecat. Am mai făcut câțiva pași prin zonă, nu mulți, căci ne aștepta oarece drum până la destinația finală a zilei...

---

VIZUALIZĂRI: 2723 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI