Am fost la El

TIPĂREȘTE

Am fos la El,

Am gasit titlul acestei sectiuni, Calatorii de suflet…

Este primul review, nu stiu care este standardul si cum trebuie sa arate si conceput un subiect la aceasta sectiune. Cei care au fost in Israel sau prin Ierusalim nu au scris si la aceasta sectiune, uitata sau nu, ocolita voit sau nu, nu stiu. Nu este treaba mea si nu am sa judec pe nimeni. Incerc sa imi deschid sufletul din nou in fata voastra pentru a fi judecat si cantarit de unul sau de alta de pe aici. Nu am de ce sa o fac pentru ca m-am retras din concursul cu puncte si premii. Nu este bine si mi s-a mai spus mereu sa nu o mai fac. Nu am un review sa ma ghidez si totusi am sa deschid un subiect sensibil si greu. Am mai mentionat ca am sa postez din placere si pentru a arata acele locuri fara a cere ceva in schimb. Aceasta calatorie este si a ramas unica in viata mea. Sunt multi cei care o pot arata mult mai bine decat mine, dar incerc eu sa deschid….

Ajuns pana la urma in Haifa am fost curios sa vad cu ochii mei acele pareri impartite. Cum ca la mormantul Lui, nu ar fi nimic de vazut decat o lespede de marmura alba si multi oameni stand la coada pentru un minut petrecut in mormant. Cu ajutorul Lui, ajungeam si prin Haifa la fel de des precum ajungeam si in Port Said. Stiam Haifa pe de rost (’95-2005). La restaurantul lui Nea Iancu si Nea Misu, cei doi romani batrani, ovrei de la mama lor, ne strangeam romanii ajunsi prin portul Haifei. Nu cred sa nu fi fost vreun roman, marinar sa nu manance pe la carciumile lor. Dupa cateva luni aveam si noi pofte de mititei, salata de vinete, sarmale si ciorbite gustoase aproape la fel ca si acasa. Acolo pe langa poftele culinare am inceput sa fiu mai atent la discutiile celor mai batrani sau celor intorsi de la mormantul Lui, in jurul mesei si a unei carafe de vin.

Pareri impartite, controverse si vorbe de bine sau nu. Am sa va marturisec la acesta sectiune Calatorii de suflet, ca eu nu imi fac cruce cand trec pe langa biserici, nu imi place si nu am spus niciodata ”Sarut Mana Parinte" mergand la biserica sa ma rog sau cu diferite ocazii, eu stau in spate de tot. Nu am sarutat niciodata la altar o icoana sau o cruce. Stau in coltul meu si ma rog in felul meu, cum cred eu si cum simt. Cei apropiati sufletului meu stiu ca nu imi plac cei care slujesc in biserica…. si nu stiau nici ei ce am eu in sufletul meu, pana nu au inceput sa ma cunoasca mai bine. Nici in ziua de azi cand trec pe langa o biserica nu imi fac cruce. Nu stiu daca mai traieste carciumarul ovreu, batran si bandit, Nea Iancu, care avea o nepoata in Bucuresti pe la Dristor. La intrebarea mea, “Ce sa fac Nea Iancule, sa ma duc la Ierusalim sau nu?”, imi raspunde impartial, poate gandindu-se la ceilalti ovrei, neam cu el, care au pravaliile intinse si care castiga un ban frumos si cinstit dupa urma Lui: “Cum simti tu, eu sunt ovreu, dar este Domnul tau. Du-te, poate te vei simti mai linistit in inima si sufletul tau. Daca tot ajungi pe aici nu te duci si pe la El?”.

Pana la urma ma hotarasc, ne strangem cativa crestini si plecam sa vedem tara si mormantul Sfant. Am plecat inspre Ierusalim cu un roman de al meu, un filipinez si doi greci. Am fost si noi ca majoritatea ajunsi in Israel la raul Iordan, Caana, Nazareth, Marea Galileei, Ierusalim.

Drum prafuit, caldura mare si, cu cat ne apropiam si mergeam prin locurile calcate de El, eram [mai] nelistit si mai nerabdatator. Ma gandeam la raul Iordan stand in apa raului, la vorbele marinarilor intalniti prin dughene cum nu ai ce sa vezi la El. Eu am vrut mai intai sa mergem la Ierusalim si dupa aceea in celelalte locuri. Stiti si voi mai bine decat mine cum este cu majoritatea si prieteniile care hotarasc pana la urma ce se intampla cu tine, daca nu vor si ceilalti…

La raul Iordan cei care ajung in apele sale urmeaza acelasi ritual cu al Lui, de a fi imbaiati in apele Iordanului. De la apele Iordanului in sufletul meu incepusem sa vorbesc cu El. In afara de magazinele cu suveniruri si multimea de crestini, incepi calcand pe urmele Lui sa simti apropierea si poate uneori Ii simti prezenta.

Bani multi la mijloc, vinuri vandute cu sutele de sticle pe zi, macar pentru a le tine prin vitrine, camari si debarale sau a ne lauda ca “este din Israel”. Ajuns la Marea Galileei ma asez la umbra pe iarba si ma uit la inaltimle Golan. Razboi intre israelieni si palestinieni, pentru ce? Treaba lor pana la urma, eu sunt venit in acele locuri sa vad si sa ma rog Lui. Stau la umbra, fiind foarte cald afara si observ ca aceea mare este un lac. Cu 200 de metri sub nivelul marii acest lac este si locul unde El si prietenul Lui, Petru pescuiau in vremea lor. Plecam la Nazareth ne oprim in drum de unde se vede panorama orasului. Nu avem timp si plecam direct spre Ierusalim. Am mers mai mult decat ne permitea timpul pe la magazine si timpul trecea, nu stiam nici cat vom sta la rand.

Ajunsi la Ierusalim

Orasul oraselor si orasul lumii. Ierusalim este al lui Isus, este a lui David si a lui Mahomed, este al tuturor, orasul care a impartit lumea. Orasul iubit si Sfant pentru toti oamenii, indiferent de credinta. Orasul ocupat si jefuit pentru averile sale. Orasul hulit de unii si slavit de ceilalti. Ierusalim, un oras plin de bogatii si stralucitor, a ajuns camp de lupta.

Am vrut sa intram prin poarta gunoaielor, pe unde a intrat si El. Zidul orasului inalt si puternic ascunde istoria si faptele lui Isus, Domnul Meu. Ajungem si la zidul Plangerii, unde un baiat israelian de 13 ani este facut barbat. Ne pozam, dar nu intram sa vedem si zidul. Trecem de ssecuritatea israelienilor sa putem intra pe Via Dolorosa. La intrare unde Ierusalim-ul este impartit intre Mahomed, David si Issus, securitatea cetatenilor este primul loc. Daca ajungeti aveti grija si de voi un pic, sunt toalete la intrare si va dau un sfat… nu mai sunt pe tot traseul. Erau singurele din drumul spre mormant. Povestea cu placutul si utilul isi are si ea locul sau in aceasta calatorie. Sunt fantani si robineti cu apa potabila inainte de a intra pe Via Dolorosa. Nu aveti de ce sa va enervati daca stati mai mult la punctele de control, este si spre binele vostru. Umpleti-va sticlele sau aduceti-le cu voi de unde veniti, potoliti-va setea inainte de a merge la El. Nu prea sunt magazine pe traseu unde gasesti apa, daca gasesti o sticla este foarte scumpa, ovreul, stiind sa faca bani, te duce mai intai pe la tarabele si magazinele cu rahat dulce si aromat, baclavale si fistic. Te baga prin magazinele vreunui prieten, de unde isi ia partea la intoarcere. Am vazut grupuri de tursiti care mergeau grabiti, fara sa inteleaga ceva pe Via Dolorosa, au fost tinuti prin magazine si nu stiau ce ii asteapta la mormantul sfant.

Via Dolorosa

Chinul Lui, batjocura si povara fiecaruia dintre noi. El si-a dus crucea Lui pentru a ne salva in fata Tatalui, pe noi pacatosii. Toti dintre noi stim acest lucru, dar fiecare dintre noi credem in felul nostru. Ma gandeam si la ce imi spuneau cei cativa marinari, ca nu este nimic Acolo. Eu simteam, poate si voi cei care veti ajunge o sa simtiti la fel ca si mine, nu stiu. Fiecare dintre voi crede-ti si veti simtiti in sufletul vostru cum va spune inima si credinta fiecaruia. Strada si treptele sunt vechi, piatra batatorita de atatia pelerini care in mii de ani au venit la El. Pe mijlocul strazii si a treptelor piatra este tocita vizibil. Cat a indurat el pentru noi, a fost de umilit de acei oameni din timpul Sau. S-a lasat scuipat si injurat, lovit cu pietrele si cu tot ce aveau prin maini, biciuit de soldati si condamnat de propiul sau popor. Luat in ras de femei, batrani, copii si preoti.

A crezut in noi s-a ridicat de pe aceea piatra tocita din drumul Sau, a mers cu buna stiinta sa Se jertfeasca trupeste pentru noi. Mergand pe urmele Lui, catre locul unde a plecat pentru a sta si a ne astepta la dreapta Tatalui Nostru, simteam prezenta Lui pe langa mine. Calatorii crestini au lumanari si cate o cruce in mana. Pe drumul Lui este liniste. Sunt atat de multi pelerini, dar este o liniste… Preoti de toate cultele pe drum si la intrarea in biserica mare. A fost construita peste mormantul sfant o alta biserica mai mare. In acea biserica sunt manastirile si majoritatea cultelor crestinatii cu reprezantantii acolo. Franciscanii, catolicii, benedectinii, ortodocsii care sunt si pazitorii mormantului. Ar fi multe de spus dar nu asta este rostul de a fi facut acest articol, pentru mine este o calatorie de suflet… la El. Cei interesati de astfel de subiect sa o faca ei, eu nu vreau. Eu am venit sa ma rog Lui. Am dat ocol bisericii mici care este si mormantul Sfant, am aprins lumanari si ne-am asezat la coada. Nu erau foarte multi asezati la rand si ma pregateam sufleteste sa intru la El. Ma gandeam in mintea mea ce am sa Il rog sau ce voi gasi in interior. Ce impresie am sa am si cum am sa ies de acolo, ma intrebam. Ajung din ce in ce mai aproape de intrare, aveam un gol in stomac si emotiile erau mari decat pana atunci. Trebuie sa te apleci pentru intra la El. Se intra cate 2-3-4, depinde cat de multi sunt cei care au venit. La intrare este un preot grec care citeste biblia si asigura respectarea timpului de a sta inauntru. Nu sunt genul sa traga de tine sau sa tipe daca mai stai un timp, poate fara sa vrei. Sunt discreti dar foarte insinstenti.

Intram la El…

Aplecandu-ne, inauntru este racoare, semiintuneric, lumanari aprinse, o lespede de marmura alba si rece la atingere. Este un stegulet de matase alba pe care scrie Hristos a Inviat in greaca. Fiecare dintre noi aprindem lumanari si… ma simteam linistit. Incercam sa ma rog si nu imi gaseam cuvintele. Imi era frica… de El, imi era frica de judecata Lui si ca ma va alunga. Nu am mai simtit de atunci niciodata acel fel de frica.

Eram prins de puterea locului si a Lui. Nu era nimeni pe aceea lespede dar… era acolo, cu mine. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog lui Isus, in fata Lui. Am facut-o fara voce tare si in sufletul meu. Stiam ca este Acolo, Il simteam ca ma asculta si ca este Bun. In fata Lui suntem la fel cu totii, nu mai avem bani mai multi decat unul sau altul, nu avem de ce sa ne certam si sa ne injuram sau a ne lua la misto intre noi, cum facem cu totii. In fata Lui nu simteam nici o ura sau furie cand se intampla ceva rau cu o persoana draga noua. Eram cu prietenii mei, dar singur, doar eu si El. O parte din supararile si amaraciunile mele au ramas acolo. Invidiile si frustrarile nu le-am mai simtit cat am stat in fata Lui. Simteam ca Ii vad privirea, se uita la noi, la mine, la voi si ne intelege pe fiecare in parte. De ce va spun toate astea…? Cine ma pune?

Fiind in fata lespedei si in mormantul Sfant am simtit ca sunt pentru catva timp mai bun. Am deschis ochii si m-am uitat la tovarasii mei de drum, toti erau cu ochii inchisi si cu capetele plecate sau pe spate. Am inchis ochii repede sa nu Il pierd. Nu L-am pierdut si era in fata mea.

Ma rugam si El ma asculta in rugaciunile mele si atunci am stiut ca va fi intodeauna langa mine si langa sufletul meu. Stiam ca daca am sa plec de acolo El ma va insoti in viata mea. Il vazusem, chiar daca nu era acolo, Ma asculta si aveam un sentiment pe care niciodata nu l-am mai avut, de atunci nici pana in ziua de azi nu am mai simtit acel sentiment, de a sta cu El. Doar acolo, in fata Lui, am simtit teama si liniste, simteam ca am facut ceva si sunt vinovat, vroiam sa imi ascund sentimentele si vina, dar parca nu puteam sa ascund nimic in fata Lui, numai ma gandeam la timp si ce este dincolo de zidurile Lui. Nu aveam nici o putere, sa ma rog si sa Il rog sa Ma ierte, pentru tot ce facusem. Nu exista timp, nu exista nimic in jurul tau, doar senzatia si sentimnetul ca El se uita la tine si te intelege, te priveste in suflet si te vede… ce ai acolo. Eram linistit si ma regasisem in fata Lui, cu inima si cu sufletul. Simteam ca cineva ma iubeste, chiar daca pana atunci injuram de mama focului si eram nenorocit. Judecam pe fiecare din diferite motive si apucaturi. In fata Lui m-am simtit gol si fara nimic pe mine si in mine. Imi era rusine de mine. Imi simteam mainele murdare si le-am dus la spate, dar El tot le vedea murdare. Am vrut sa ingenuchez si sa imi ascund fata, dar El tot ma vedea si ma privea in ochi asa am simtit in acele momente. Imi venea sa plnag de ciuda dar nu puteam, nu ma lasa sa ma comport asa si nu ma lasa sa ma pierd si incerca sa imi spuna sa fiu mai bun. Vroiam sa ma descarc in fata Lui, dar nu ma lasa. Simteam in acele momente ca El ma iarta de tot si sunt curat. Simteam ca ma intelege si ma va iubi. M-am simtit tras afara si am deschis ochii, nu stiu cum ajuns afara si ceilalalti din spate intrau si ei la El.

Faceam lucruri inainte de a merge in Calatorie, pe care acum nu le-as mai face. Nu sunt habotnic si nu merg des la biserica, ma rog cand am greutati si probleme, cand imi este greu sufletului sau cand simt ca numai fac fata.

“Nu este de vazut nimic acolo”, imi rasunau vorbele unui marinar. Pentru mine El era acolo si a vrut sa imi arate acest lucru.

Pentru moment eram nervos si agitat ca ma luasera de langa lespedea mormantului. Era asa bine in fata Lui. Era liniste…nu vroiam sa mai plec de acolo, vroiam sa raman cu El.

Ne uitam unii la altii si nu spuneam nimic, eram marcati fiecare dintre noi si se vedea. Am inceput sa ne uitam pe la magazinele de suveniruri incercand a ne linisti. Am revenit la viata de zi cu zi si terminasem de cumparat. Iesind dintr-un magazin de icoane vedeam pe cei veniti sa se roage, ca si noi fiind si ei marcati la randul lor. Unii aveau lacrimi in ochii, o parte erau tacuti si capul in pamant si nu vedeau nimic in jurul lor. Am vazut crestinii iesind zambitori si calmi. Le vedeam chipurile fiecaruia si vedeam ca fiecare dintre cei care au fost la El, au fost primiti, toti fara exceptie si fiecare l-au vazut in sufletul lor.

Am iesit pana la urma din biserica mare si am plecat in drumul nostru. Nici astazi, cand va spun si ma destainui, de ce? nu ma inchin cand trec pe langa biserici, doar eu stiu ce am in suflet si cat de mult cred in El si in Tatal Nostru. Si in ziua de astazi nu sunt asa de convins ca un popa de la biserica crede mai mult sau nu, fata de mine. Cei care isi fac cruci si se uita la mine chioras ca nu fac la fel ca ei, poate nu stiu ca am fost la El si il am in suflet. Am incercat de atunci sa fiu mai bun, sa incerc sa ajut cum pot, fara vreo rasplata in schimb. Si acum injur si mai calc stramb prin gandire si comportament, dar macar incerc sa fiu un pic mai bun. Imi este teama de frica pe care am avut-o in fata lui Isus, Domnul Meu. Stiu acel sentiment si nu mai vreau sa il am cand am sa stau in fata Lui si ma va arata cu degetul. Sa imi spuna si sa ma judece pentru ca nu am stiut sa il vad si sa Il accept in sufletul meu.

Mregeti si voi, faceti calatoria sufletului vostru. Nu stiu cum veti iesi de la El, dar macar incercati sa ajungeti pana la mormantul Lui. Nu stiu cat de mult v-am convins sa faceti Calatoria sufletului. Sunt altii care pot face descrierea mai bine decat mine, sunt cei care scriu mai convingator si mai simplu decat mine, sunt cei care stiu sa isi apropie mai mult cititorii si pe dumneavoastra decat am facut-o eu, dar macar am incercat sa va arat Calatoria sufletului meu.

Nici unul dintre noi nu ne-am intrebat ce am simtit atunci. Peste o saptamana am revenit in Haifa si am mers la Nea Iancu. Am intrat si nu era acolo in acel moment. Ne-am asezat la mese am comanadat si ne-am pus pe treaba. Simteam la un moment dat ca ma privea cineva, am intors privirea si era Nea Iancu. Se uita la mine si se uita in ochii mei, m-am ridicat si m-am dus pana la el, sa vorbim. Am ajuns langa el, m-a luat de umar, s-a uitat la mine si mi-a spus, “Te-ai linistit… se vede”.

---

VIZUALIZĂRI: 3386 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI