Biserica Sfântului Mormânt și a Învierii din Ierusalim

TIPĂREȘTE

Potrivit Shariei (o culegere de texte legislative care impun un anumit comportament credincioșilor musulmani), orice adept al religiei islamice este dator să meargă cel puțin o dată în viată la locurile sfinte de la Mecca. Pentru creștini, nu există o asemenea impunere legată de pelerinajul la locurile sfinte ale creștinătății, dar, orice slujitor al lui Hristos, fie el mirean sau cleric, simte instinctiv chemarea vie a meleagurilor străbătute de pașii Mântuitorului. Și dacă acea chemare are darul să prindă formă și contur, iar călătoria la locurile socotite sfinte să transforme un vis în realitate, omul se poate socoti norocos : și-a împlinit o aspirație și prin ea a deschis un sens nou cunoașterii și vieții.

Trăirile pelerinului în Țara Sfântă sunt însă atât de profunde și de unice, încât cuvintele sunt sărace în a le descrie. Doar cei ce au fost acolo pot înțelege adevărul celor afirmate mai sus, pentru că fără îndoială, ei sunt aceia care, fără a fi martori la vreo minune sau altă întâmplare excepțională, s-au descoperit la întoarcere, într-un sens metaforic desigur, a fi cu totul alți oameni. Și asta e valabil nu numai pentru creștinul râvnitor, ci și pentru ateul convins.

În ce mă privește, în bună parte sentimentele trăite în legătură cu pelerinajul la Locurile Sfinte din Israel n-au căpătat contur ferm, tangibil, încât de multe ori retrăiesc amintirile ca și cum totul n-ar fi fost decât un vis. Încă simt chemarea Israelului, simt că acea primă călătorie nu s-a terminat și că va trebui s-o duc la sfârșit într-o bună zi.

Această percepere mă încearcă cel mai ades când mă raportez la momentul vizitei la Biserica Sfântului Mormânt, cunoscută și sub numele de Biserica Învierii. Dar cum aceste zile premergătoare marii sărbători a Învierii Domnului se constituie într-un neprețuit prilej de rememorare, mă voi strădui să fac cât mai vii amintirile acelei binecuvântate zile, retrăind astfel alături de cititori experiența pelerinajului la Sfântul Mormânt.

Mulți spun că pentru vizitarea acestui obiectiv ar fi necesară o rezervă de timp cam de o zi. Propria experiență ne-a dovedit că este suficientă doar o jumătate de zi, asta în condițiile în care perioada călătoriei nu coincide cu sărbători sau praznice împărătești, când procesiunile și slujbele religioase, prin amploarea și frecvența lor, restricționează mai mult sau mai puțin accesul în incintă. Pentru noi a contat mult și faptul că eram un grup organizat, al cărui traseu de vizitare fuseses strict stabilit de agenția israeliană parteneră, ceea ce a însemnat o importantă economie de timp, datorată cunoașterii cu precizie a drumului de urmat și a intervalelor de timp necesare pentru vizitarea obiectivelor de pe traseu, dar și deplasării facile de la un obiectiv la altul, la dispoziția noastră stând un autocar confortabil și un ghid autohton.

Așa se face că în cea de-a doua zi a pelerinajului nostru am reușit să parcurgem cu brio cel mai lung și mai aglomerat traseu de vizitare din cursul aceastei călătorii.

În prima jumătate a zilei ne-am îndreptat pașii spre locurile sfinte de pe Muntele Măslinilor :

-ne-am închinat în Biserica Mănăstirii Pater Noster (locul în care Mântuitorul i-a învăţat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru” și unde, printre numeroase versiuni în diferite limbi ale acestei rugăciuni, se află și versiunea în limba română, privilegiată de altfel, fiind expusă chiar în interiorul bisericii, în dreapta altarului);

- am poposit la Biserica zidită în formă de lacrimă - Dominus Flevit („Domnul a plâns”), locul în care Iisus a plâns pentru soarta dramatică a Ierusalimului, așa cum avea să fie scrisă prin necredința și lipsa de pocăință a locuitorilor săi.

-am străbătut Muntele Măslinilor, în zona căruia am admirat inegalabila panoramă a cetății Ierusalimului, cu reperul său central –cupola aurită a moscheii Al-Aqsa și Poarta de Aur în prim planul zidului cetății, cea prin care se spune că a intrat Iisus în Ierusalim în Duminica Floriilor. Pe vremea cruciaților poarta se deschidea de două ori pe an, de Ziua Crucii și în Duminica Floriilor. Acum, cele două arcade ale intrării sunt obturate. Tradiția spune că poarta se va deschide iarăși la a doua venire a Mântuitorului spre a-i lăsa să treacă doar pe cei drepți, cei desemnați la obșteasca judecată a lui Dumnezeu să stea la dreapta tronului Său;

- ne-am rugat lângă secularele trunchiuri ale măslinilor din Grădina Ghetsimani, unele dintre ele mlădițe ale celor contemporane Mântuitorului;

-ne-am închinat în Biserica Tuturor Naţiunilor (cunoscută și sub numele de Biserica Agoniei), ridicată pe locul în care Mântuitorul s-a rugat înainte de a fi prins: ” Parintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești. " (Matei 26,36-39).

În interiorul bisericii se păstrează și se venerează o bucată de stâncă, despre care tradiția spune că e cea pe care a îngenunchiat Hristos pentru a se ruga.

Fațada bisericii și treptele din fața intrării sunt un decor foarte potrivit pentru poze de grup. Firește, o armată de fotografi profesioniști exploatează din plin oportunitatea. Nici noi n-am ratat-o și în final ne-am ales cu o fotografie A4 color, foarte reușită din punct de vedere artistic, înrămată într-un cadru aurit de carton imprimat în relief cu imagini de pe Muntele Măslinilor și introdusă într-o mapă de carton lucios purtând pe ambele coperți imaginea interioară și exterioară a Bisericii Națiunilor. Prețul? Un mizilic : 8 dolari.

- în fine, am ajuns la Biserica Sfântului Mormânt al Maicii Domnului şi la Grota Trădării. Aici ne-a fost dat să trăim momente spirituale de mare intensitate, despre care merită să povestesc într-un alt review.

În partea a doua a zilei, după masa de prânz, am pornit spre obiectivul socotit primordial pentru orice pelerin în Cetatea Sfântă : Biserica Sfântului Mormânt și a Învierii Domnului.

Am intrat în cetate prin Poarta Leilor, denumită așa după basoreliefurile înfățișând două perechi de lei, aplicate pe zid la porunca lui Soliman Magnificul, ca simbol al personalității sale. După tradițiile diferitelor culte din Ierusalim, poarta mai este cunoscută și sub denumirea de Poarta Oilor, întrucât pe vremea templului lui Solomon, aici erau ținute animalele aduse spre sacrificiu la templu. Tot așa, denumirea de Poarta Sfântul Ștefan, amintește de martiriul primului Mucenic al lui Hristos, care a fost ucis cu pietre în vecinătatea acestei porți.

Dincolo de Poarta Leilor începe Drumul Crucii (Via Crucis) sau Drumul Calvarului sau al Durerii (Via Dolorosa) – drumul străbătut de Iisus din momentul judecării sale și până în momentul crucificării. L-am parcurs și noi, cale de vreun kilometru în urcuș domol, făcând popasuri mai lungi sau mai scurte, la cele 14 opriri biblice care marchează câte un moment al trecerii lui Iisus (popasurile cu pricina sunt de fapt 9 pe parcursul drumului, iar restul de 5 în incinta Bisericii Sfântului Mormânt). Fiecare e marcat de câte o bulină metalică inscripționată cu cifre romane și aplicată pe ziduri :

I. Curtea casei lui Pilat din Pont, locul unde Mântuitorul a fost judecat și condamnat la biciuire din porunca guvernatorului roman al Iudeii, Pilat din Pont.

Două repere merită atenție în acest areal : una e biserica catolică Capela Flagelării, locul biciuirii, cealaltă este Capela de rugăciune Gabbatha (”pardosită cu pietre”), în care se spune că judeca Pilat pricinile aflate în litigiu și în care a fost judecat și Domnul Iisus. Încăperea nu e foarte mare, dimensiunea ei fiind în puternic contrast cu imaginile prezentate în diverse ecranizări documentare sau artistice. Nu prezintă nici o arhitectură deosebită și nici odoare bisericești de mare preț. Însă ceea ce face ca aici să trăiești mai intens sentimentul apropierii de divinitate, sunt dalele podelei, niște plăci mari de piatră, șlefuite până la a deveni lucioase, de pașii atâtor trecători, slujbași, împricinați sau pelerini. Despre acestea, ghida ne-a spus că sunt chiar dalele originale ale construcției (fapt atestat de arheologi), ceea ce ne dă certitudinea că însuși Iisus Hristos a pășit pe ele. Iar gândul lăuntric că la rându-ți pășești pe urmele pașilor Lui, este unul copleșitor. Ne cutremurăm adesea mergând în locurile străbătute de înaintașii noștri, cum să nu te înfioare sentimentul că fizic suntem atât de aproape de sfințenia lui Dumnezeu, că iată, îl putem atinge, în ciuda sutelor de ani care ne despart existențele?! Ce ciudat! Ciudat că această trăire profundă ne este dată de niste simple lespezi de piatră. Simple, banale, dar singurele din Ierusalim despre care n-am auzit să se vorbească la modul ”tradiția spune” sau ”izvoare orale povestesc că…”. Aici există o cercetare științifică, al cărei rezultat atestă că din antichitate și până în prezent, Gabbatha a supraviețuit fără mari schimbări, că cel puțin podeaua este cea originală.

II. Pretoriul – locul unde Irod a consfințit condamnarea la moarte cerută de iudei : ”Răstignește-l! Răstignește-l !” Deasupra grotei în care a fost întemnițat Iisus, se află o mică biserică ortodoxă numită Pretorion. Drumul de aici și până la al treilea popas se îngustează într-atât încât n-ar fi loc de trecere nici măcar pentru o mașină. Dincolo de arcul ”Ecce Homo” (locul unde Iisus a fost prezentat mulțimii cu coroană de spini pe cap și cu apelativul ”Iată omul”, iar iudeii au răspuns cererii lui Irod alegând să fie iertat de pedeapsă tâlharul Baraba și nu Iisus), ni se dezvăluie un tablou atemporal : clădiri cu cel mult un etaj, cu intrări mici și curți ascunse în spatele zidurilor înalte, pavaj cu vechi dale de piatră, mulțimi de trecători și vălmășag de graiuri în jur. Decorul pe care ni-l închipuim și la vremea patimilor lui Hristos. De-o parte și de alta a drumului șerpuit, mulțime de magazine cu produse tradiționale ne invită să le trecem pragul. Nu e timp pentru ele, așa că nu ne oprim. În schimb, avem neplăcuta surpriză de a întîlni un grup de copii cu ghiozdanele în spinare, semn că mergeau sau se întorceau de la școală. Au început să arunce cu pietricele în noi și să ne stropească cu apă. Nu, nu era o joacă nevinovată de copii, privirile și tonul cu care ni se adresau în trecere (că de de conținutul celor spuse în limba lor n-am habar), păreau dușmănoase, în niciun caz nu încurajau socializarea. Stânjenită, ghida ne-a spus că sunt copii musulmani. N-am înțeles însă ce căutau în cartierul creștin !

III. La întretăierea a două străduțe (cea dinspre Poarta Leilor cu cea dinspre Poarta Damascului), Iisus a căzut prima oară sub povara imensei cruci de lemn. Locul este marcat de un basorelief înfățișându-L pe Hristos căzut, gravat pe altarul unei capele catolice.

IV. De aici, se schimbă direcția de mers spre stânga, pe strada ce vine dinspre Poarta Damascului. Curând, se ajunge la o mică bisericuță armenească care comemorează momentul cumplit de dureros al întâlnirii Maicii Domnului cu Fiul său prăbușit sub greutatea crucii. Și aici, podeaua bisericii este considerată autentică, mozaicul ei fiind datat din primul secol. Două urme de încălțări întipărite în lateralul podelei sunt socotite prin tradiție ca aparținând Maicii Domnului.

V. A cincea oprire marchează locul unde la porunca soldaților, un martor al supliciului, Simon din Cirene, L-a ajutat pe Iisus să-și poarte crucea. Un paraclis franciscan comemorează acest moment.

VI. Locul unde Iisus a întâlnit-o pe Veronica, femeia pe care cândva o tămăduise de ”scurgerea de sânge”, iar chipul I-a fost șters de sudoare și de sânge chiar cu mahrama ei, e marcat de Biserica Sfintei Veronica. Se spune că vălul cu pricina a fost imprimat astfel cu chipul Domnului și a căpătat de atunci proprietăți tămăduitoare. A fost încununat cu titlul ”prima icoană nefăcută de mână omenească” și e venerat ca ”vera icon”, adică adevăratul chip. Câteva biserici catolice își adjudecă privilegiul de a păstra fragmente din Sfântul Văl al Veronicăi, una din acestea fiind însăși Basilica Sfântul Petru de la Vatican. Nu există însă o atestare fără echivoc a originalității acestui artefact.

VII. Al șaptelea popas comemorează locul unde Hristos a căzut a doua oară sub povara crucii.

VIII. Nu departe, Hristos le-a întâlnit pe femeile mironosițe și pe Maica Sa, înlăcrimate și suspinând de mila Lui. Fiul omului le-a mîngâiat cu cuvinte de luat aminte : "Nu mă plângeți pe mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri. ". Momentul este evocat într-o inscripție pe zidul Mănăstirii greco-ortodoxe Sfântul Haralambie aflată în acest areal : NI KA, semnifică biruința lui Hristos (derivă din verbul arameic ”nikaw”- a birui) și traduce astfel cuvintele rostite de Măntuitor și reproduse mai sus: nu-L plângeți pe biruitor, ci plângeți-vă soarta voastră, căci necredința o va face amară!

IX. Este ultimul popas de pe drumul străbătut până la colina Golgotei. O coloană romană încorporată între zidurile Patriarhiei Biserice Copte și o capelă de închinăciune marchează locul unde Iisus a căzut pentru a treia oară.

Strada deja se lărgește, pregătindu-ne intrarea în marea curte din fața Bisericii Sfântului Mormânt. Sunt multe magazine primprejur, ultima ocazie de a procura snopul de treizeci și trei de lumânări pe care creștinii le aprind la Mormântul Domnului. Și deși prețurile erau sensibil mai măricele decât prin alte părți pe unde am mai făcut cumpărături, am fost nevoită să profit și eu de această ocazie, căci snopul deja procurat în ziua precedentă l-am uitat în autocar.

În sfârșit, am pătruns în curtea Sfântului Mormânt. Deja ne cuprinsese pe toți o emoție și o vibrație sufletească greu de reprodus în cuvinte. Nici nu voi încerca s-o descriu, fiecare simte în felul lui, dar e cu neputință să fii acolo și să nu trăiești momentul la maximă intensitate. Toți tovarășii mei de drum au mărturisit acest adevăr și nu toți sunt practicanți creștini.

Curtea cu pricina pare a fi o curte interioară, îngrădită fiind pe toate laturile patrulaterului ce o definește, de mai multe construcții dedicate slujirii diferitelor culte creștine. Privind spre nord către intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, ghida ne-a prezentat câteva dintre ele, fără a intra în detalii și fără a ne propune vizitarea lor :

-la dreapta, Mănăstirea lui Avraam - pe locul unde Avraam a voit să-și jertfească fiul, pentru a-i dovedi lui Dumnezeu desăvârșita sa devoțiune; Muzeul Sfântului Mormânt găzduiește în afară de numeroase artefacte de inegalabilă valoare artistică și istorică, daruri votive sau de recunoștință, și un fragment autentic din Sfânta Cruce, precum și o mulțime de moaște sfinte ale celor mai mari teologi ai bisericii creștine (Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore Teologul și mulți alții). Mi-ar fi plăcut să vizitez muzeul, dar din păcate, programul strict stabilit de agenția turistică organizatoare nu ne-a îngăduit o astfel de experiență. Pentru cei neconstrânși de un program fix, este bine de știut că muzeul merită văzut nu numai pentru exponatele menționate mai sus, dar si pentru prețioasele obiecte ce constituie danii ale domnitorilor români (Petru Rareș, Matei Basarab, Mihail Sturza, Istrate Dabija, Șerban Cantacuzino, ș. a.), obiecte incluse în Tezaurul Sfântului Mormânt; Capelele de rugăciune ale creștinilor armeni, copți și abisinieni.

-la stânga, în înșiruire de la sud spre nord, capelele Sfântului Iacov, a Sfântului Ioan Botezătorul, a Sfintei Tecla, a Mariei Magdalena și a celor 40 de Mucenici.

Am mai aflat de la ghidă că cele două porți de intrare în curte se închid în fiecare seară după ora 9.00. Curtea în sine este venerată ca loc sfânt, nu numai pentru că poartă amintirea numeroaselor suplicii și martirizări care s-au petrecut între zidurile sale sub persecuția musulmană, dar și pentru că și aici se înfăptuiește miracolul aprinderii din senin a lumânărilor purtate de creștini în Sâmbăta Mare, înaintea Învierii Domnului.

După aceste explicații sumare ne-am îndreptat spre intrarea în Biserica Sfântului Mormânt. Două arce frânte de boltă în stil gotic delimitează două intrări, una zidită, cealaltă deschisă accesului în biserică (Poarta Sfântă), ambele încadrate de imense coloane de marmură albă. Coloanele din partea stângă sunt fisurate în partea inferioară. Fisurile sunt adânci și înnegrite, probând parcă legenda perpetuată prin tradiție, potrivit căreia, focul ar fi penetrat roca și ar fi aprins Lumina Sfântă într-un an în care slujirea ritualului consacrat la Mormântul Domnului de către credincioșii ortodocși n-a fost îngăduită, iar aceștia au fost nevoiți să oficieze slujba în curtea Bisericii Sfântului Mormânt.

Intrând în Biserică impresia de imensă spațialitate te frapează din primul moment, mai ales privind pe verticală. Este fără îndoială o construcție impresionantă, sobră, fără a epata prin structuri artistice strălucitoare așa cum le știm de prin bisericile diverselor confesiuni. Nu e o biserică tradițională, cu naos și altar, ci mai degrabă o colecție de biserici, adăpostite sub același acoperiș. Totul e piatră masivă, de aceea culoarea predominantă este cenușiul închis. Iluminația este redusă într-atât cât să conștientizezi mai bine că te afli într-un adevărat mausoleu. Singurele ornamente sunt altarele răspândite prin mulțimea de biserici, capele și paraclise înfrățite în incinta aceleași imense biserici, Biserica Sfântului Mormânt.

Actuala construcție datează din secolul al XI-lea, fiind o ctitorie a cavalerilor cruciați pe locul monumentalei biserici zidite de Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena în secolul IV și ajunsă în stare de ruină după mulțimea nenorocirilor ce au încercat-o de-a lungul timpului : jafuri, cuceriri, cutremure, incendii și chiar demolare forțată. A fost concepută inițial ca acoperământ pentru Colina Golgotei (Muntele Căpățânii), Mormântul Domnului și peștera în care Sfânta Elena a descoperit Crucea Răstignirii Domnului Iisus Hristos. Ulterior, mai multe altare de slujire s-au adăugat structurii inițiale. Astăzi, aici săvârșesc rituaruri liturgice specifice preoți din diferite ramuri ale bisericii creștine : ortodoxă, catolică, armeană, etiopeană și coptă. Pentru a armoniza relațiile între diversele confesiuni care slujesc aici și pentru a evita conflictele care nu rareori au fost duse la extrem, folosindu-se chiar violența fizică, din secolul al XIX-lea s-a stabilit o delimitarea strictă a programului liturgic de slujire la Mormântul Domnului, dar și un regulament de funcționare a bisericilor locașuri de cult comune, cunoscut sub numele de STATU QUO.

Am urmat-o pe ghidă spre dreapta intrării, urcând pe o scară îngustă până la primul nivel. Aici se află de fapt stânca Golgotei pe care a fost înălțată Crucea Răstignirii. Două paraclise nedelimitate de vreun perete găzduiesc următoarele 3 puncte marcate ca opriri ale lui Iisus :

X. Locul unde Mântuitorul a fost dezbrăcat de hainele sale, care mai apoi au fost trase la sorți de soldații ce-l păzeau, este evocat de un altar catolic și de o imensă icoană ilustrând momentul, aflată în penumbra peretelui, căci locul este destul de puțin pus în valoare din pricina iluminației slabe. În plus, spațiul este foarte limitat, cam cât o sufragerie, încât este de înțeles că afluența de pelerini și simpli turiști se constituie într-o aglomerație căreia nu-i poți face față decât lăsându-te purtat de val.

XI. Aici a început cu adevărat supliciul Mântuitorului : este locul unde a fost țintuit pe Cruce, sub ochii înlăcrimați și deznădăjduiți ai Mamei Sale, ai femeilor mironosițe și ai celui mai iubit ucenic – Apostolul Ioan.

Durerea covârșitoare a mamei în momentul în care conștientizează că-și va pierde fiul, este redată într-un bust al Maicii Domnului străpuns în inimă de o sabie însângerată, o prefigurare a profeției dreptului Simeon la întâlnirea cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu : ”Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. ” (Evanghelia după Luca, cap. II/35). Statuia a fost donată de regina Maria I a Portugaliei și este adăpostită într-o vitrină cu geam. Ea a devenit obiect de pocăință și de venerare, întrucât multe minuni au aflat cei ce s-au rugat acolo cu credință și speranță. Se înțelege dar că nimeni dintre cei prezenți n-a ratat ocazia de a i se închina, în ciuda aglomerației și spațiului înghesuit.

XII. Oprirea a douăsprezecea este locul unde a fost înălțată Crucea cu trupul răstignit al Mântuitorului și unde Acesta și-a dat ultima suflare. Un altar ortodox plin de podoabe aurite și vegheat de mulțime de candele aprinse a fost înălțat peste stânca Golgotei din care se zăresc numeroase roci albicioase, protejate cu geam, pentru ca pelerinii să reziste mai ușor ispitei de a lua măcar o pietricică din locul sfânt udat de sângele Mîntuitorului. În multe părți stânca este crăpată, dovada (după tradiție) că în momentul morții lui Iisus, ”pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat ” (Evanghelia după Matei, 28).

În spatele altarului a fost fixată în crăpătura stâncii o imensă cruce aurită, simbolizând Crucea Mântuirii pe care Iisus, din imensa sa iubire de oameni, și-a jertfit viața pentru ca noi să biruim moartea. Sub Sfânta Masă a altarului, acoperită cu o frumoasă învelitoare roșie, o crăpătură în stâncă este venerată ca adevăratul loc în care a fost înălțată Crucea Mântuitorului. Credincioșii îngenunchează și sărută discul de aur fixat în podea (se spune că a fost donat de domnitorul Șerban Cantacuzino), prin orificiul căruia pot atinge stânca Golgotei. Momentul este trăit cu mare emoție, chiar dacă mulțimea și afluența pelerinilor limitează extazul la doar un minut-două.

În lateralul Sfintei Mese a altarului se pot zări prin panourile transparente câteva pete mai întunecate la culoare care întinează albul stâncii. Ghida ne-a spus că eșantioanele prelevate din acele locuri s-au dovedit a fi pete de sânge uman, dovadă că într-adevăr, Golgota a fost loc de pedeapsă capitală. Tradiția spune însă că petele de sânge ar fi fragmente din sângele Mîntuitorului, care s-a prelins prin crăpăturile stâncii până la mormântul primului om, Adam, aflat chiar dedesubt, curățindu-i păcatul, ridicându-l din moarte și înălțându-l în Împărăția Cerurilor. Adevărul îl știe numai Dumnezeu!

Popasul nostru la locul răstignirii și morții lui Hristos nu a fost lung, doar atât cât să pășim disciplinați în urma cozii de pelerini, să îngenunchiem, să atingem și să sărutăm sfintele urme ale Răstignirii, să aprindem o lumânare. El a fost curmat de sosirea unui grup de prelați greci care au început un ritual de slujire. Ar fi fost frumos să-l urmărim și noi, dar nu era timp. Ne-am permis doar câteva momente de contemplare a bisericii, de acolo de sus, profitând de faptul că cele două paraclise de care am vorbit sunt deschise ca niște balcoane și permit o vizualizare panoramică spre Piatra Ungerii și Sfântul Mormânt. Apoi, coborând scările, am urmat-o pe ghidă spre a treisprezecea oprire.

XIII. După numai câțiva pași mai în față ajungem la Piatra Ungerii, un postament paralelipipedic din piatră de culoare roșiatică, pe care se spune că a fost pus trupul neînsuflețit al Domnului după ce a fost coborât de pe cruce. Iosif din Arimateea și Nicodim l-au uns după obiceiul iudeilor cu ulei înmiresmat, smirnă și aloe, l-au învelit în giulgiu și l-au pregătit pentru a fi așezat în mormânt.

S-a scris și s-a vorbit foarte puțin despre minunea ce se săvârșește când și când în acest loc. Poate pentru că sunt puțini cei care au avut șansa să-i fie martori. Eu auzisem de ea și prin voia Domnului mi-a fost dăruit s-o văd cu ochii mei : din piatră izvorește mir minunat mirositor! Când are loc acest miracol, pelerinii dau buzna și se înghesuie să-și moaie baticurile, eșarfele, panglicile, batistele și orice alte lucruri socotite demne să absoarbă minunatul mir (toate trebuie să nu fi fost folosite, ci să fie noi). Așa încât, e mare aglomerație și înghesuială, pentru că momentul izvorârii mirului nu este frecvent și nici nu durează mult. Ghida ne-a spus că uneori trec săptămâni întregi în care piatra nu lăcrimează mir, după cum alteori, minunea se întâmplă de mai multe ori în aceeași zi.

În ce mă privește, pentru că știam de acest miracol, am fost cu totul decepționată când am văzut de departe piatra pustie și goală, nimeni nu era prin vecinătatea ei, deși biserica era plină. Asta însemna că piatra nu izvora mir. Apropiindu-mă odată cu ceilalți, am ignorat cu totul explicațiile ghidei care ne vorbea despre ritualul înmormântării la evrei și m-am aplecat să ating lespedea. Am sesizat minunatul miros din aer, dar, din păcate roca era complet uscată. Am fost mâhnită, dar m-am împăcat cu gândul că nici eu, nici altcineva din grupul nostru n-am fost vrednici de o astfel de revelație.

Dar, se pare că Domnul a binevoit să-și întoarcă fața spre noi și să ne arate puterea Sa, căci la finalul vizitei în Biserica Sfântului Mormânt, când ne îndreptam deja spre ieșire, împreună cu câteva tovarășe de călătorie, m-am mai dus o dată la Piatra ungerii. Am îngenunchiat să sărut postamentul și atunci am observat cu bucurie că pe suprafața lui străluceau bobițe transparente ca niște picături de rouă. Da, era mir, mirosea dumnezeiește! Piatra se brobonea din nou pe măsură ce o ștergeam cu eșarfa, cu batistele pregătite din vreme, cu cruciulița de la gât, cu câteva iconițe cumpărate mai înainte. Si celelalte doamne s-au grăbit să-și înmiresmeze lucrurile, au mai venit și alți pelerini, inclusiv din grupul nostru, a urmat o frenezie de lustruire a Pietrei ungerii, în timp ce în fața noastră se înfăptuia din plin miracolul miruirii : crăpăturile din rocă și șanțurile ce încadrau postamentul de rocă roșiatică se umpluseră de mir, noi îl ștergeam de zor, iar el tot izvora. Se întâmpla cam așa : apărea o mică picătură, apoi alte câteva lângă ea, după ceva timp se uneau între ele și începeau să se prelingă prin crăpături sau în șanțul lateral. Pentru că mai era timp până la ora întâlnirii cu ghida (cât timp noi am urmat coada de la Sfântul Mormânt, dumneaei s-a dus să ne aducă Mir de Nard de la Biserica rusă a Înălțării Domnului), am avut suficient răgaz ca să contemplu minunea ce se înfăptuia în fața ochilor mei și să mă încredințez că era într-adevăr un miracol ca din stâncă seacă să curgă mir. N-am suspectat nicio clipă a fi un spectacol pus în scenă de vreo instalație anume plasată sub lespede, căci roca nu era poroasă, iar picăturile de mir, rotunde și strălucitoare apăreau ca din neant și creșteau văzând cu ochii.

Ei bine, nu vreau să pun punct relatării acestui episod, înainte de a vă încredința că obiectele pe care le-am îmbălsămat în mir la Piatra Ungerii Domnului, emană și acum, la doi ani după eveniment, un miros suav, desăvârșit și cu totul aparte, o aromă nemaîntâlnită cel puțin de mine.

XIV. Ultima oprire marchează punerea Domnului în mormânt și Învierea. Locul înmormântării este marcat de un impresionant dom acoperit cu cupolă, ridicat peste peștera pe care Iosif din Armateea a cedat-o Mântuitorului pentru a fi înhumat. Într-un moment în care mai toți îl părăsiseră pe Hristos, folosindu-se de înalta funcție publică pe care o deținea, Iosif a cerut lui Irod să-i îngăduie a-l înmormânta pe Iisus în mormântul pregătit pentru sine.

Există o controversă despre adevăratul loc al înmormântării, unii susținând că Mormântul Domnului, venerat de secole în Biserica Învierii nu este cel autentic, ci se află undeva, nu departe, în așa numita grădină a lui Iosif. Nu e cazul să trec în revistă argumentele pro și contra. Dar cum minunea aprinderii Luminii Sfinte în fiecare Sâmbătă Mare de peste ani se înfăptuiește sub ochii pelerinilor doar în Biserica Sfântului Mormânt, binecuvântare care nu se poate aduce decât într- un loc cu adevărat unic și sfânt, este de înțeles de ce opinia majoritară este aceea că aici se află adevăratul mormânt al Domnului.

Ultima oprire a Mântuitorului a fost și pentru noi... ultima oprire din biserică. Pentru că, înainte de a ne așeza la imensa coadă ce înconjura Rotonda Sfântului Mormânt, am purces alături de ghidă să vizităm câteva dintre bisericile, paraclisele și capelele ce conviețuiesc sub acoperișul Bisericii Sfântului Mormânt. Atmosfera generală părea destul de sumbră și rece din cauza zidurilor de piatră brută, luminii reduse și ecoului care aducea spre noi fragmente de muzică liturgică. Părea că mergem prin subteran într-o lume ireală și străină nouă.

Am intrat mai întâi în Catedrala ortodoxă gecească a Învierii, aflată față în față cu intrarea în Sfântul Mormânt. Este vastă, plină de culoare (predomină auriul) și lumină. Sfinții Împărați Constantin și Elena au localizat aici grădina lui Iosif din Arimateea, motiv pentru care n-au zidit nimic, lăsând locul sub cerul liber, o grădină între cele două bazilici laterale. Cruciații au fost cei care l-au acoperit, făcând din cele două biserici un singur sanctuar, apoi grecii și-au delimitat printr-un zid propria biserică, socotită și azi centrul acestui complex funerar. ”Onphalos” – ombilic, un mic bloc de marmură de formă semisferică, având gravată o cruce, indică în viziunea constructorilor centrul sau ombilicul pământului, locul unde ”Hristos și-a întins mâinile pe cruce pentru a îmbrățișa întreaga lume, căci Golgota era în centrul lumii ” (Sf. Chiril al Ierusalimului). Am atins pe rând ombilicul pământului, punându-ne în gând câte o dorință, așa cum e obiceiul.

La ieșire, am înconjurat biserica grecească prin partea stângă, printr-o galerie lungă, formată din șapte arcade (arcadele Sfintei Maria Magdalena, primul om căruia i s-a arătat Iisus după Înviere), între care supraviețuiesc de pe vremea lui Constantin, mai multe coloane masive de piatră cu capiteluri corintice. La capătul galeriei, o zonă prăfuită și neîngrijită, am făcut cîteva scurte popasuri la capelele slujite de grecii ortodocși și armeni :

-Închisoarea lui Hristos, o scobitură în stâncă înconjurată de gratii, amintește de locul (prezumtiv) unde ar fi fost ținut Hristos până a i se pregăti crucea.

-Capela lui Longin, soldatul roman care l-a mărturisit pe Hristos, după ce străpungându-i coasta cu sulița spre a constata decesul, a văzut cum ”îndată a ieșit sânge și apă”.

-Capela împărțirii hainelor (aparține armenilor).

-Capela Sfintei Elena (tot armenească), la care se ajunge coborând vreo treizeci de trepte. E o capelă foarte originală, ai cărei pereți sunt acoperiți de o mulțime de cruci gravate de pelerini, unele mai mari, altele mai mici, ca semn al devoțiunii lor față de Sfânta Cruce. Altarul central este închinat Sfintei împărătese Elena, în timp ce icoanele murale laterale aduc în prim plan sfinți armeni.

-Coborând încă douăzeci de trepte pe partea dreaptă a capelei Sfintei Elena, se ajunge la Capela catolică a Regăsirii Sfintei Cruci , locul de unde Sfânta Elena ar fi recuperat cele trei cruci ale răstignirii (Crucea lui Hristos și ale celor doi tâlhari). Un grilaj de fier și o candela aprinsă protejează presupusul loc al aflării Sfintei Cruci.

Am revenit pe același drum în galeria celor șapte arcade, continuându-ne drumul spre dreapta. Pe partea stângă a culoarului, coborând din nou câteva trepte în subteran, am trecut fără să ne oprim pe lângă Capela insultelor, care amintește de cuvintele de batjocură pe care privitorii i le adresau Mântuitorului chiar în momentele supliciului pe Cruce.

Următorul popas și ultimul de pe acest tronson a fost la Capela lui Adam, locul presupusului mormânt al primului om. Se află chiar sub altarul Răstignirii din capela cu același nume. Printr-o vitrină de sticlă se poate vedea stânca Golgotei, străpunsă de o fisură verticală, semn al cutremurului ce ar fi urmat momentului morții lui Hristos. Se spune că prin această fisură sângele Mântuitorului s-a scurs chiar pe craniul lui Adam, ștergându-i păcatul strămoșesc.

Ghida ne-a însoțit apoi până în Rotonda Anastasis (Învierea) , lăsându-ne un răgaz cam de două ore pentru a vizita Sfântul Mormânt, timp în care dumneaei urma să meargă la Biserica Înălțării Domnului și să aducă mirul de Nard comandat de noi cu o zi înainte. S-a fixat o oră și un loc de întâlnire (în curtea interioară, lângă intrarea în muzeu) pentru tot grupul, apoi fiecare a fost liber să-și folosească timpul disponibil așa cum dorea.

Chiar dacă unii mai fuseseră la Sfântul Mormânt, e de la sine înțeles că nimeni n-a abandonat ideea de a se afla din nou acolo, în pofida impresionantei cozi care înconjura Mausoleul Sfântului Mormânt.

În ce mă privește, hotărâtă să împlinesc ritualul aprinderii, apoi stingerii mănunchiului cu cele 33 lumânări albe, despre care aflasem nu numai de la cei de acasă, pelerini înaintea mea, ci și de la părintele Iustin care însoțea grupul, m-am îndreptat către intrarea în Sfântul Mormânt. Douăsprezece sfeșnice de dimensiuni impresionante străjuiau micuța intrare. Lumânările se aprindeau de la sfeșnicele din partea stângă și imediat apoi se stingeau sub clopotele metalice instalate alături. Aglomerația era însă atât de mare încât, temându-mă să nu rămân singură și să pierd rândul alături de colegii mei, am renunțat să aprind lumânările, amânând momentul până după ieșirea din Sfântul Mormânt.

Coada groasă de trei-patru metri înconjura zidurile Sfântului Mormânt pe o distanță cam de o treime din perimetru. Cu toate acestea, înainte de a mă alătura tovarășilor mei, am aruncat câteva priviri în interiorul capelelor din spatele Sfântului Mormânt și chiar am zăbovit câteva minute la Capela copților, unde tocmai se săvârșea un ritual liturgic. Creștinii copți sunt tot ortodocși, dar slujba pe care o oficiau nu semăna deloc cu Sfânta Liturghie ortodoxă. Prelații, toți negri, păreau niște ființe ale întunericului, căci erau îmbrăcați în robe negre, iar capul le era acoperit nu de glugi, ci de fesuri la fel de negre. Cântau foarte tare, atrăgând toată atenția asupra lor. Toată slujba părea un continuu imn intonat în același registru melodic și într-o solemnitate deplină.

Tot în acea zonă, atrag atenția mai multe morminte săpate în stâncă. Nu-s morminte de sfinți, ci lăcașuri de veci ale unor creștini necunoscuți. Socotind după vechimea lor (sec. I-VII), Mormintele lui Iosif din Arimateea, așa cum sunt ele cunoscute, aparțin se pare unor creștini iudei care au dorit să fie înmormântați cât mai aproape de mormântului Domnului Iisus Hristos.

M-am alăturat în sfârșit colegilor mei, ignorând... coada cozii la care civilizat ar fi trebuit să mă așez, pe considerentul că aceștia îmi ținuseră rândul. Cu toții formam un grup da 52 persoane, așa încât ocupam un segment respectabil al cozii, care mi-a permis să mă strecor între ei fără a stârni oprobiul cuiva.

Am avansat de-a lungul pereților Sfîntului Mormânt până la intrare, într-o înghesuială de sardele și cu viteza melcului, timp de aproape două ore. Curios, chiar incredibil și neașteptat, nici n-am obosit, nici n-am simțit cum s-au scurs orele. De alfel, nimeni nu s-a plâns de așa ceva, iar printre noi se aflau și două persoane bolnave de cancer, dintre care una a decedat la câteva luni după acest pelerinaj. Spun asta ca să înțelegeți cât de gravă era starea sănătății ei și cât de mult a fost ajutată de Duhul lui Dumnezeu, încât în pofida împrejurărilor, a putut duce pelerinajul la bun sfârșit fără să se plângă de ceva și fără ca sănătatea să i se deterioreze și mai mult.

În ce mă privește, mărturisesc că am parcurs acest drum într-o stare de profundă reverie. Parcă trăiam într-un vis, parcă nimic în juru-mi nu era aevea. Ascultam Acatistul Sfântului Mormânt citit de părintele Iulian în timp ce înaintam puțin câte puțin, dar ca niciodată, nu putem să-mi mențin atenția la cuvintele de slavă rostite. Revedeam cu ochii minții drumul Patimilor lui Hristos, așa cum l-am cunoscut în viziunea a nenumărate filme, dar privind în jur la adevăratul decor al istoriei, mintea mea o lua razna și îndată mă imaginam personaj în decorul secolului I, martor îndurerat la suferința Domnului. Nu e de mirare că am plâns acolo pe tăcute, lacrimi de tristețe și milă pentru durerile îndurate de Iisus, dar și de recunoștință că mă îngăduise lângă urmele pașilor Lui, că puteam simți atât de intens sfințenia acelor locuri. Parcă- L și vedeam pe îngerul Domnului ieșindu-mi înainte, ca pe vremuri celor două Marii : ”Nu vă temeți. Știu că îl căutați pe Iisus care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a fost așezat Domnul! ”.

Când am ajuns în fața intrării am revenit la realitate, pentru că paznicii de la ușa Sfântului Mormânt știu să te aducă cu picioarele pe pământ. Sunt foarte aspri și autoritari, nu e nevoie să le cunoști limba ca să înțelegi că-ți poruncesc ceva anume. Intră câte două persoane odată, iar timpul pe care poți să-l petreci la altarul Sfântului Mormânt este de cel mult două minute. Poate nu e o regulă, dar la vremea vizitei noastre așa s-a întâmplat.

Eu una nici n-am intrat bine, abia apucasem să sărut Sfânta Piatră a Ușii Mormântului, așezată pe un piedestal sub acoperământ de sticlă, în prima încăpere - Capela Îngerului, locul unde un înger al Domnului i-a vestit Mariei Magdalena învierea lui Hristos, când unul dintre călugări mi-a făcut semn să mă grăbesc. Conformându-mă, m-am strecurat plină de umilință pe ușa îngustă și joasă care desparte Capela Îngerului de camera sepulcară, o încăpere neașteptat de mică, cam de 2 metri lungime, aflată în semiobscuritate, luminată fiind de o singură candelă. Și aici timpul care mi-a fost îngăduit a fost extrem de scurt, doar atât cât să sărut lespedea de marmură din partea dreaptă sub care se află stânca ce a servit de pat funerar pentru trupul neînsuflețit al Mântuitorului. N-am avut timp nici să mă rog, nici să mă reculeg, nici să contemplu mai pe îndelete decorul înconjurător sau să ating peretele mormântului prin spatele unei icoane a Maicii Domnului fixate cu balamale în peretele grotei, așa cum fusesem sfătuită de antemergătorii pelerini. Am fost pur și simplu trasă de mânecă și împinsă cu mare grabă spre ieșire. Normal, în primele momente un sâmbure de indignare a crescut în inima mea, dar imediat am înțeles motivul pentru care am fost tratată astfel : venise ora unei ceremonii programate la Sfântul Mormânt. După cum am mai spus, există un orar și un statut riguros respectat de principalele confesiuni oficiale care au dreptul să oficieze în interiorul Sfântului Mormânt. Acum era rândul catolicilor franciscani, iar eu am fost nevoită să mă îndepărtez la fel ca ceilalți, pentru a le face loc. Slujba a fost destul de scurtă, dar mulți au savurat-o ca pe un spectacol. Pentru că în afara cântărilor și invocațiilor rostite în latină, pe care nu știu cine le înțelegea, veșmintele călugărilor, plecăciunile, ritualul schimbului de locuri și al închinării, odoarele și stindardele bisericești pe care le purtau, toate păreau desprinse din decorul somptuos al procesiunilor de la Vatican. Pentru noi, era ca și cum am fi asistat la schimbarea gărzii la palatul Buckingham.

La final, înainte de a mă îndrepta spre ieșire, căci se apropia ora întâlnirii cu ghida, n-am uitat să împlinesc ritualul aprinderii-stingerii celor 33 de lumânări, pe care în parte, la întoarcerea acasă le-am împărțit rudelor, prietenilor și colegilor. Pe cele ce mi-au rămas le aprind în noaptea Invierii cu lumina adusă de la biserică, rugându-mă de fiecare dată pentru sănătate.

Vizita pe fugă a Mormântului Domnului nu a fost singurul motiv de regret în acea zi. Deopotrivă am fost frustrată de neputința de a transpune în memoria aparatului foto imaginile locurilor pe care le-am frecventat. E de neînțeles de ce în acea zi aparatul foto nu a reușit să capteze imagini de calitate, clare și bine definite. Aproape toate pozele au ieșit blurate, mișcate sau întunecate, fenomen care nu s-a mai repetat în zilele următoare. Fotografiile atașate sunt printre puținele care ”mi-au ieșit”.

Fără îndoială, Biserica Sfântului Mormânt sau Biserica Învierii Domnului din Ierusalim își merită faima de prim simbol al creștinătății, nu numai pentru ceea ce reprezintă ea în viziunea credincioșilor (locul unde prin jertfa Mîntuitorului a răsărit speranța noastră spre viața veșnică de dincolo de moarte), ci și pentru că milioane de pelerini și vizitatori care i-au trecut pragul au semănat acolo energii pozitive, binefăcătoare, din care fiecare își hrănește sufletul și trupul pe măsura credinței sale. N-am întâlnit pe nimeni care să nu fi fost marcat într-un fel sau altul de întâlnirea cu acest loc cu adevărat sfânt : unii au devenit mai smeriți, mai devotați actului de compasiune, dăruire și întrajutorare, mai iertători, mai plini de dragoste, mai conștienți că viața noastră pământească e doar un capitol din viața veșnică și că finalul îl scriem noi prin ceeea ce facem, într-un cuvânt, mai plini de virtuți creștine.

Doresc tuturor cititorilor să aibe parte de această minunată experiență și să se bucure de ea!

Cu mulțumiri, rog atașarea videoclipului de la adresa https://www.youtube.com/watch?v=Hhe5At_iyo0

---

VIZUALIZĂRI: 14469 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI