Antiparos și încă un pic de Paros (plajele dintre Pounda și Parikia)

TIPĂREȘTE

E a treia zi în Paros și ultima în care mai avem la dispoziție mașina închiriată, de aceea ne-am gândit să dedicăm această zi Antiparosului; la întoarcere, dacă ne mai rămâne timp, ne vom abate un pic și pe la plajele din vest, din apropierea capitalei Parikia...

Dimineața-devreme, imediat după micul dejun, ne urcăm în mașină și o pornim către sud, pe șoseaua de coastă. După numai 5-6 km, aceasta ne depune în micuțul port din Pounda, de unde pleacă ferry spre Antiparos, tot la vreo juma' de oră, din zori și până-n seară. Ce bine că s-a inventat ferry! Am citit în ghidul cumpărat din Naoussa cum se făcea până nu demult transbordarea pasagerilor între cele două insule. Să zicem că erai în Pounda și vroiai să ajungi în Antiparos; consemnul era să deschizi cât poți de larg ușa bisericuței din port, astfel dând de știre barcagiilor de peste canal, să vină să te pescuiască. Asta dacă nu era ceață pe mare sau ăștia n-aveau alte chestii de pescuit... În sens invers nu scrie cum se proceda, presupun că în mod asemănător :)...

Mă rog, noi n-avem nimic de făcut decât să așteptăm cuminți venirea vaporului, nici măcar bilete nu trebuie să cumpărăm, le vom lua de pe vas, după ce ne îmbarcăm (2 persoane și o mașină = 8,6 euro pe sens). Nu așteptăm prea mult și urcăm rapid pe ferry, cele câteva autoturisme se aliniază frumos pe puntea de jos, în timp ce călătorii sunt invitați pe cea de sus. Aici putem opta pentru zona acoperită și climatizată, dar noi alegem să stăm afară, suntem avizi de aer, vânt și soare (deși azi astrul zilei se cam joacă de-a v-ați-ascunselea cu norii!). Traversarea durează cam 15-20 de minute, abia ne dezmeticim, că am și ajuns! Ne servim cu o hartă a insulei distribuită gratuit pe vas și ne pregătim de debarcare.

Insula Antiparos se găsește în vest în raport cu Paros și, desigur, e mult mai mică decât acesta. În unele prezentări am găsit că ar avea o singură localitate, tot Antiparos se cheamă, în nord, acolo unde te debarcă ferry; la fața locului aveam să constatăm că nu-i chiar așa, mai există Cavos, pe la mijlocul insulei, Soros - o mică aglomerare de pensiuni cochete pe un delușor, având la bază o plajă splendidă, precum și Ag. Georgios, în sud-est, de unde se face transferul pe insulița învecinată, Despotiko. Principalul obiectiv turistic al Antiparosului este, fără niciun dubiu, Peștera cu Stalactite, căruia localnicii îi zic Katafigio (adăpost), lesne de înțeles de ce.

Cândva, demult, insula a fost descoperită de fenicieni, ce au întemeiat aici o colonie, pe care au numit-o Oliaros. În perioada medievală, a făcut parte din Ducatul Naxosului, apoi a căzut sub ocupație turcă, la fel ca și vecinele ei. Pentru o perioadă de numai 4 ani, în 1770, Antiparosul a trecut în mâinile rușilor, apoi din nou la turci, până la Revoluția din 1821. În prezent este o oază de liniște și de tradițional, mulți turiști preferând-o în locul mult mai cosmopolitei Paros. Are formă aproximativ triunghiulară, cu latura mare îndreptată spre Paros, de care o desparte un canal de numai câțiva km (cam 1,5 între Pounda și Antiparos). Suprafața totală e de vreo 35 kmp, de la nord la sud cam 11 km, de la est la vest maxim 4,5. în centru există un mic masiv muntos cu înălțimea de aproximativ 300 m, ce adăpostește celebra peșteră. Sunt și câteva plaje bunicele și pașnice, iar pe insula Despotiko un sit arheologic foarte interesant (săpăturile sunt încă în desfășurare).

Debarcăm deci, cu tot cu mașinuța noastră, în micul port din Antiparos și o cotim la dreapta, pe drumul ce dublează faleza; parcăm undeva, pe la mijloc și ne continuăm plimbarea pe jos. Planul e să „mirosim” doar un pic orașul, pe care îl vom lăsa la urmă pentru aprofundare, că nu pleacă nicăieri, în schimb peștera are program limitat de vizitare.

Locul e destul de liniștit, nu sunt mulți turiști, terasele încă goale, bărcile albe se leagănă aliniate în port, cu un scârțâit ușor. Mergem până la capătul falezei, unde e o mică zonă pietroasă, cu apă puțin adâncă. Din când în când ne răsucim, să facem poze orașului și portului. Înaintăm încă un pic, printre niște hoteluri mici și albe, încadrate de tufe de leandri parfumați și în curând dăm și de prima plajă a insulei, harta ne informează că numele ei este Ag. Theologos. Aspectul general nu prea ne inspiră însă, deși e dotată cu șezlonguri și umbrele de stuf; nisipul e un pământ bătătorit de fapt, iar în apa puțin adâncă se văd plăci mari de rocă. În fine, oricum n-aveam de gând să adăstăm prea mult pe aici...

Facem stânga și ne strecurăm printre pensiuni și case ale localnicilor, unele au în curte rezervoare imense, cred că pentru apă, ceea ce ne reamintește problema apei potabile prezentă pe multe din insulele astea aride (și nu numai). Facem un ocol și cumva ajungem de unde am pornit, pe faleză. Oricum, ca idee, asta e zona nouă a orașului, cea veche se află undeva, în stânga. Vom reveni, precum am promis.

Deocamdată ne urcăm iar în mașină și ne întoarcem, urmând șoseaua de coastă (estică) înspre sud. Lăsăm în urmă plaja Psaraliki, unde nu oprim, însă oprim un pic lângă plaja Glyfa - nisip fin, câteva șezlonguri, apa nu pare adâncă. Pentru bălăceală însă avem altă recomandare, dar... mai târziu! Nu după multă vreme, vedem indicator spre dreapta către peșteră și evident că nu-l ignorăm. Drumul urcă un pic, cam un kilometru să zic, până la parcarea destinată acestui obiectiv. Tot aici e și stația de autobuz, pentru cei nemotorizați, e bine să știe că se poate lua autobuz din Antiparos (nu cunosc amănunte).

În parcare nu sunt decât vreo două autoturisme, ceea ce înseamnă că n-o să găsim aglomerație în peșteră. Ne atrage însă atenția o motocicletă cu număr de Satu Mare și proprietarul său tocmai coboară cărarea pavată dinspre peșteră; auzindu-ne vorbind românește, ne încurajează să ne ducem, e încântat de ce a văzut și de felul cum e amenajată peștera. Urcăm și noi și, înainte de a ajunge la casa de bilete, admirăm și pozăm îndelung toată valea ce ni se înfățișează privirilor, cu câteva golfulețe și ceva insulițe în larg.

Biletele costă 6 euro pentru adulți, copiii între 6 și 12 ani plătesc doar 3 euro, iar cei mai mititei intră gratis. Programul de vizitare este zilnic, 10-16, cu ultima intrare la 15:30 (posibil în sezonul rece să fie un pic diferit, e bine să verificați în prealabil). Odată cu biletele am primit și câte un pliant cu informații în limba engleză. Am pătruns în incinta pietruită și, înainte de a purcede la vizita propriu-zisă, am intrat puțin în bisericuța din dreapta intrării în peșteră, pe numele ei Ag. Yianni tou Spilioti, care s-ar traduce Sf. Ion al Peșterii. Chiar sub uriașa cupolă de piatră a grotei, pe nivelul ei cel mai de sus, este amenajat un loc de relaxare, cu băncuțe, unde ne tragem și noi sufletul câteva minute și parcurgem pe diagonală informațiile din pliant.

Aflăm astfel că peștera a fost utilizată ca refugiu de oamenii preistorici (lucru dovedit de artefactele ce s-au găsit aici), iar mai târziu a devenit un loc de cult dedicat zeiței Artemis. Poetul antic Homer susține în Odiseea sa că aici a locuit Ciclopul Polifemus, fiu al lui Poseidon, „vizitat” de însuși eroul Ulise. Are mai multe secțiuni, dispuse pe verticală, numite în fel și chip: locul în care ne aflăm acum se cheamă piața acoperită, urmează antecamera, camera secretă, cascada de piatră, catedrala, camera regală, prăpastia, baldachinul, stalactita-umbrelă, altarul. Peștera coboară până la 171 m sub nivelul mării și, în mod curios, rămâne totuși singura peșteră verticală din Grecia neinundată!

După cum probabil v-ați dat seama, grota e celebră prin multitudinea stalactitelor, fiind considerată, din acest motiv, una dintre cele mai frumoase din lume. Dealtfel, chiar la intrare te întâmpină Peloria Kentriki Kolona (Uriașa Coloană Centrală), una dintre cele mai reprezentative. Din păcate, multe din aceste formațiuni naturale au fost vandalizate de-a lungul secolelor, fie rupte și păstrate ca amintire sau destinate diverselor muzee (rușii au fost cei mai răi, se pare), fie inscripționate cu numele celor ce-au trecut pe aici: poetul antic parian Archilochos, un grup de conspiraționiști la viața lui Alexandru cel Mare, marchizul Nouantel, ambasador al Franței la Marea Poartă, (care a organizat chiar o slujbă de Crăciun în peșteră, în anul 1673!), botanistul francez Coronelli, cartograful venețian Martin Laeke, Contele de Gobinea, Episcopul de Gambrie. Cei mai celebri vizitatori au fost însă Regele Otto și Regina Amalia ai Greciei, în 1840.

Tragem aer adânc în piept și pornim a coborî cele aproximativ 400 de trepte ce ne vor duce în străfundul pământului (logic, va trebui să le și urcăm la un moment dat!). Peștera a fost relativ recent amenajată și compatriotul nostru săt-mărean a avut dreptate: nu-ți trebuie cine știe ce încălțăminte, poți merge și în șlapi, treptele și micile platforme dintre ele nu-s alunecoase și sunt mărginite de balustrade de inox de care te poți sprijini. Temperatura scade treptat, dar la modul plăcut, n-ai nevoie de pulover. Spectacolul stalactitelor ce decorează bolțile și pereții peșterii devine în curând de-a dreptul copleșitor, nu știm unde să ne uităm mai întâi! Vă spun că am văzut câteva peșteri la viața mea, dar asta e cu adevărat deosebită! Nu doar că-i foarte frumoasă, dar e și fericit pusă în evidență, luminată corespunzător și relativ ușor accesibilă, precum am povestit. Facem atâtea opriri, că nici nu simțim când am ajuns la capăt și parcă ne pare rău că s-a terminat, mai vrem! Ei, bine, n-avem ce face, ne întoarcem pe unde am venit, mai vizionăm o dată spectacolul, de data asta din alte unghiuri și de data asta pauzele le facem mai mult de nevoie decât de voie! ;) Eu, una, fac atâtea poze, că mă trezesc la ieșire cu telefonul descărcat, tocmai când apăruse soarele deasupra golfurilor din vale, colorându-le în superbe nuanțe turcoaz!

... Gata, ne-am luat de-o grijă cu peștera, acum program de voie! Încotro? Drumul ăsta care ne-a condus până aici se continuă în față, citim pe indicator că duce către Cavos. Curiozitatea ne e mai mare decât dorința de bălăceală, așa că apucăm într-acolo. De-o parte și de alta munticei destul de arizi, sătucul ne întâmpină după doar câțiva kilometri: câteva case albe răspândite pe vale, o biserică - nimic spectaculos. L-am bifat și pe-ăsta. Harta zice că dacă mai înaintăm puțin, se face un drum în stânga, ce duce la o plajă adăpostită într-un golfuleț, Livadi pe numele lor de familie. Ajungem până pe o culme și oprim lângă o biserică albă, în față ne apare departe, în vale, o localitate întinsă, numai Antiparosul poate avea asemenea dimensiuni! Aaa... Păi ce-ai făcut, Bobiță?! Te fură peisajul și ratași drumul spre plajă?! (Întrebări retorice adresate mie însămi, căci se pare că mi-am neglijat rolul de copilot.) Facem stânga împrejur și a doua oară nu-mi mai scapă!

Coborâm ușurel panta către plaja Livadi, nici țipenie prin zonă! Ba da, e o casă în stânga, obloanele nu-s trase, dar oricum nu se vede nicio mișcare. Oprim preț de câteva secunde să imortalizăm golful zbuciumat, vântul șoptește și el pe mai multe tonuri, altfel liniștea ar fi deplină. Ajunși jos, înțelegem de ce plaja nu-i câtuși de puțin populată: marea e plină de alge, și pietre sunt destule, atât pe nisip, cât și în apă. Am o senzație de deja vu, nu știu exact de unde să iau locul ăsta, dar seamănă foarte tare cu altul în care am mai fost cândva: Albania? Sau Aegina?!... Chiar nu mai știu. Totuși, senzația de pustietate și sălbăticie nu-mi displace deloc...

Gata cu boschetăreala, hai la o plajă ca lumea, că mor după o bălăceală! Gazda noastră de la Stella Hotel ne însemnase pe hartă plaja Soros, pe care am identificat-o pe coasta estică, undeva, mai spre sud. Nu ne mai întoarcem prin Cavos, ci pur și simplu străbatem insula de la vest la est (ha, ha, „decât” vreo 3 km!) și ieșim în șoseaua de coastă, cea pe care am apucat-o dimineață (excelent asfaltată). Trecem de intersecția cu drumul către peșteră și mai mergem puțin, numai puțin. Eu aș zice că am ajuns, așa că-l somez pe Tati să oprească. O cotim scurt în stânga, spre mare, prin borta largă a unei proprietăți deasupra căreia scrie „Apantima”. Coborâm pe un drumeag în pantă și lăsăm mașina în parcare. În stânga un magazinaș unde sunt expuse niște chestii hippy-ote, în față beach-barul și plaja, micuță și intimă, acoperită cu nisip, dar pietroasă pe fundul mării, chestie care mă face să mă dezumflu. Și locul ăsta „îmi sună cunoscut”, îl anunț pe Tati. „Mami, tu sigur n-ai mai fost pe insula asta?!”

În fine, ne plimbăm pe plajă, ba și pe digul din stânga, unde stă ancorată o bărcuță, facem poze și ne gândim ce-o fi apucat-o pe tanti de la hotel să ne zică să venim aici, că testaserăm toate recomandările ei anterioare și fuseseră excelente?! În fine, hai să ne consolăm cu o bere, propune Tati. Ocupăm unul din cele 3 baldachine și imediat apare o domnișoară cu care schimbasem deja câte un zâmbet la venire. Precaută, ne întreabă dacă am mai fost acolo și dacă știm prețurile. Îi explicăm că nu vrem să stăm mult, doar cât să lingem câte o berulă mică. E de acord și ne aduce berulele, odată cu nota de plată: 5 euro bucata. Acum înțelegem sensul primei întrebări... Când plecăm, cercetăm de curiozitate să vedem cât costă să închiriezi un set de 2 șezlonguri și-o umbrelă: 25 de euro. Pentru Grecia e super-scump, pentru Italia ar fi un chilipir... Aviz amatorilor.

Vestea bună e că... la o privire mai atentă pe hartă... descopăr că nu asta e plaja Soros, ci plaja Apantima! Păi da, doar scria la intrare, dar nu luarăm în seamă. Adică ne-am oprit prea devreme, trebuie să mai mergem vreun kilometru! Șansa noastră de a ne bălăci azi n-a apus încă!

Și într-adevăr, nu rulăm mult, că descoperim indicator către Soros Beach. Câteva sute de metri în stânga și gata, am ajuns. Parcare generoasă, tavernă (dinspre care vin niște mirosuri!...) și plajă adevărată, serioasă! Lungă, lată, zonă de șezlonguri, dar și pentru prosoape. Către aceasta din urmă ne îndreptăm și noi și... urmează câteva navete scurte între apa caldă și limpede și nisipul auriu, în care e o plăcere să-ți afunzi picioarele. Da, a știut tanti Stella de ce ne-a trimis aici!

Ni se cam face foame, dar nu știu din ce motiv nu rămânem la taverna cu mirosuri îmbietoare, ci decidem să mergem mai departe, până la Ag. Giorgios nu mai e decât o aruncătură de băț. Localitatea e de fapt o sumă de case destul de răsfirate, dintre care multe par destinate turiștilor. O cotim stânga și ajungem pe un drum de pământ ce urmărește linia țărmului, până în zona minusculului port de unde pleacă bărcile spre Despotiko. Aici sunt și vreo 2-3 taverne, cu terasele așezate aproape de apă, dar și un panou explicativ despre situl arheologic de pe insulița nelocuită în prezent, Despotiko. Săpăturile sistematice au început în 1997 și continuă încă să scoată la lumină tot mai multe dovezi despre un sanctuar antic (sec. 8-6 î. H.), dedicat lui Apollo și Artemisei, iar mai târziu zeiței Hestia - se pare că cel de-al doilea sanctuar cicladic ca mărime și importanță după cel din Delos! Wow! Vrem și noi!

Ne interesăm în portuleț (mult spus chiar și „portuleț”, e un mic dig și o fetișoară funcționează ca furnizoare de informații și tot ea taie bilete, având drept dotări un scaun, un pupitru și o umbrelă) și aflăm că următoarea barcă pleacă la 14:30. Socotim că avem timp să mâncăm până atunci și ne instalăm pe una din terase, printre tentacule de caracatițe și pești despicați agățați la uscat. Ne delectăm cu preparate marine și chiar când ajungem la cafea, apare și vasul cu pricina, plin de turiști veseli și cântăcioși; ăștia debarcă, alții se îmbarcă, plătim repejor la cârciumă și ne precipităm și noi într-acolo. Căpitanul ne explică traseul excursiei de 2 ore, ce include peșterile marine de pe coasta vestică a Antiparosului și nu mai știu ce. Noi vrem pe Despotiko, dar ne dezumflăm iar când aflăm că situl arheologic nu e deschis publicului decât un ceas sau două, în cursul dimineții, pentru asta ar fi trebuit să luăm transferul de 11... Renunțăm la excursie, mai bine mergem în capitală, să ne pierdem pe străduțe...

În Antiparos ajungem în... 15-20 de minute, pe drumul cunoscut de-acum și parcăm în capătul său sudic, de unde începe zona pietonală. Orașul ocupă practic toată extremitatea nordică a insulei, dincolo de el mai e doar un camping și are ieșire la mare pe ambele părți, pe est (unde se găsesc portul și plaja Theologos, cu care am făcut cunoștință azi dimineață) și pe vest (plaja Sifneikos Gialos). Străduța pietruită pe care am apucat acum are un șanț subțire pe mijloc, pentru scurgerea apei de ploaie și case frumoase, albe, cu uși și ferestre colorate, decorate cu mii de flori - de-o parte și de alta. Locul pare încremenit în timp, nu-i țipenie în jur, dar începe să se anime din ce în ce mai tare pe măsură ce ne apropiem de centru. Aici lucrurile se schimbă, predomină taverne și cafenele, magazinașe de tot felul, dar atmosfera e totuși mai puțin cosmopolită decât în Paros, mai tradițională (și îmi place mult asta). Peste tot tufe generoase de bougainvillea, parcă nicăieri n-am întâlnit un spectacol mai frumos oferit de delicata „floare de hârtie”!

Am identificat pe hartă cele două obiective de interes din orășel: Muzeul de Istorie și Folclor și vechiul Castru. Primul ne iese în cale mintenaș, imediat ce cotim la dreapta pe aleea pietonală principală, ce duce în direcția portului. Muzeul este adăpostit într-o clădire mică, albă, cu un singur nivel, iar ușa ei deschisă ne invită să intrăm. Când să cumpărăm bilete, doamna de la casă ne întreabă dacă am vizitat peștera. „Da.” „Și mai aveți biletele?” Normal, eu sunt mare strângătoare, mă atașez sentimental de toate biletele pe care le-am achiziționat pe la obiectivele turistice! Acum pe bune, chiar le păstrez în cutii vechi de pantofi, împreună cu hărți și pliante, îmi amintesc de vacanțele mele frumoase! „Bine, căci biletul de la peșteră e valabil și aici, la muzeu!” Subliniați asta cu 3 linii roșii: există bilet comun pentru vizitarea peșterii și a Muzeului de Istorie și Folclor!

Primim și aici un pliant cu explicații și câteva fotografii, nu-l citim pe loc, îl lăsăm ca temă pentru acasă. Mai bine admirăm exponatele. Muzeul este organizat în 3 sau 4 încăperi, pe secțiuni: biblioteca (scriitori ce s-au născut sau au trăit în Paros-Antiparos, cărți/ziare/reviste despre Ciclade, în general, dar și volume din literatura universală); manuscrise (cam 120 de bucăți, acoperind perioada dintre anii 1750 și 1930 și se referă la viața de zi cu zi a insulei, ca și la evenimente deosebite istorice sau folclorice); gravuri (îmi plac în mod deosebit cele care înfățișează peștera!); hărți (extrem de interesante, mereu mi-a plăcut să constat felul cum vedeau oamenii vremii lumea în care trăiau); monede; 4 amfore vechi; colecția etnografică - fotografii, chestii religioase, bijuterii și medalii, obiecte marinărești, timbre, pietre și cochilii de scoici, ceramică, lămpi etc. Foarte interesant muzeașul ăsta, merită să renunțați la juma' de ceas de plajă sau plimbare!

Ne continuăm drumul până aproape de port, apoi ne întoarcem. Din mica piață centrală (ca toate piețele grecești, marcată de un copac), identificăm și aleea ce duce la Castru. Trecem pe sub o boltă de piatră, ce se sprijină încă între două case de generație mai nouă, pe urmă urcăm niște trepte și ne trezim... pe un acoperiș, de unde avem o privire de ansamblu asupra zonei. Bine, și castelul unde e? De jur împrejur doar case albe, lipite una de alta, cu două niveluri, cu scări exterioare, împodobite abundent cu flori. Plus o biserică din cele cu cupolă albastră. A, la o privire mai atentă, descoperim și ceva ruine, chiar sub noi.

Coborâm și decidem să dăm un ocol pe lângă casele albe. Ne iese în cale un ditamai panoul explicativ și ne lămurim un pic citindu-l. Castrul din Antiparos a fost ridicat de venețieni pe la mijlocul sec. 15 - evident, în scop de apărare. Exista un șir de locuințe lipite unele de altele, ce formau aproximativ un pătrat (se mai păstrează încă cele de pe laturile nordică și estică, admirate de noi mai devreme). În incintă se intra printr-o singură poartă, cea prin care trecuserăm noi, pe latura sudică, opusă mării. Pereții exteriori ai caselor erau groși de 1-2 metri, formând un adevărat zid de apărare, greu de străpuns. În centrul curții interioare se găsea inițial un turn (cu rol de observație), ulterior transformat în rezervor de apă pentru oraș (ruinele de le văzuserăm de sus). Biserica a fost adăugată mult mai târziu. Precum vedeți, o sumedenie de similitudini cu unele cetăți fortificate transilvane (Prejmer, Hărman), ceea ce confirmă faptul că nu-i nimic nou sub soare...

Ne încheiem plimbarea cu o cupă de înghețată savurată pe o băncuță, în mica piață centrală, odihnindu-ne și privind curgerea șirului de turiști în sus și-n jos... Apoi ne îndreptăm spre mașină și, cu ea cu tot, spre port. Ferry e deja acolo, nu ne rămâne decât să ne îmbarcăm; de data asta se umple până la refuz. Norii s-au mai risipit (de fapt, n-a fost cu adevărat înnorat nici până acum), dar s-a stârnit vântul, ceea ce a scos pe mare zeci de ambarcațiuni ușoare cu vele (sau cum s-or fi chemând ele!). Le admirăm plutirea pe valuri, unele trec la distanță destul de mică de vasul nostru...

Debarcăm din nou și ne amintim de plajele dintre Pounda și Parikia, așa că nu ieșim în șoseaua principală, ci o luăm „prin boscheți”. Prima plajă ce ne iese în cale e Ag. Irini, „plaja cu palmieri”. Din cauza vântului, valurile au cam măturat țărmul, din care nu a mai rămas mai nimic. De fapt, cea mai mare parte a plajei este supraînălțată, dincolo de un gărduleț de piatră. În imediata apropiere se găsesc un camping și o tavernă, ascunse în păduricea de măslini și de pini; palmierii sunt doar vreo 3, pe margine, în capătul nordic al plajei. Una peste alta, un tablou frumos. Nu mai e de făcut baie, deși apa e caldă încă, dar la ieșire cred că m-aș congela de la vântul ăsta!

Mergem mai departe și, cu ajutorul GoogleMaps, dibuim drumul spre plaja Parasporos, una dintre cele mai celebre ale Parosului. De menționat că există căi diferite de acces pentru cele două capete ale plajei, atât este de întinsă. Noi am ajuns în partea sudică. Parcare mărișoară, nisip fin, șezlonguri, tavernă - tot tacâmul. Aici parcă vântul nu bate așa de tare și unii curajoși încă se îmbăiază, dar nu reușesc să ne corupă. Stăm un pic pe nisip și admirăm împrejurimile, apoi o luăm iar din loc.

Ieșim în șoseaua principală și, cu prima ocazie, o cotim iar către mare. Drumul ne conduce la niște vile superbe, apoi urcăm pe un mic promontoriu. În stânga avem întreaga panoramă a plajei Parasporos, iar în față marea de oțel și cărarea roșiatică lăsată pe suprafața ei de un soare ce încă se războiește cu norii; cam ăsta fu apusul din seara asta...

La intrarea în Parikia ne abatem în stânga pentru ultima dată, la o plajă micuță, Delfini o cheamă, plină de crini albi de nisip...

... Cam astea au fost drumurile noastre prin cele două insule surori, Paros și Antiparos! N-am reușit să acoperim partea nord-vestică a Parosului și am uitat să vă spun de Valea Fluturilor (Petaloudes), probabil asemănătoare cu omonima din Rodos; n-am apucat nici pe aceasta s-o vizităm, deși nu-i departe de Parikia, pe drumul spre aeroport. Asta e, poate va mai exista o „dată viitoare”!

Mâine, după ce ne vom fi luat rămas bun de la mașinuța închiriată, ce ne-a fost prietenă devotată vreme de 3 zile, o să încercăm să descoperim un pic din farmecul Parikiei!

---

VIZUALIZĂRI: 3236 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI