Primii pași în UK

TIPĂREȘTE

În Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord - United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland, mai pe scurt United Kingdom sau și mai pe scurt UK - se poate ajunge în multiple feluri. Nu știu de ce agenția organizatoare a circuitului nostru din această vară a ales varianta traversării mării prin Eurotunel. Acceptând însă programul, implicit am acceptat și modul propus pentru desfășurarea lui. De altfel, nici nu m-am gândit atunci dacă îmi convine sau nu acest mod de a ajunge în țara insulară de dincolo de Marea Mânecii. Cum nu mai traversasem niciodată adâncurile mării pe acolo și cum Eurotunelul este o realizare nouă și cu adevărat măreață, am acceptat ideea ca pe o nouă experiență.

În dimineața zilei de 12 august 2016, a patra din circuitul nostru, părăseam Inter Hotel Liberty - Calais și ne îndreptam spre port. Controlul vamal la ieșirea din Franța a fost formal, dar nu și cel de la intrarea în Marea Britanie. Dacă adăugăm vreo oră și ceva cât a durat drumul de la hotel și până la graniță, se înțelege că intrarea în Eurotunel s-a făcut aproape de amiază. Controlul vamal la intrarea în Marea Britanie a presupus coborârea noastră din autocar și prezentarea în mod individual a actelor de identitate. Atât. Dar pentru că înaintea noastră sosise un alt autocar - înmatriculat în Anglia, având și pasageri musulmani - am avut mai mult de așteptat. Fără a ni se face vreun control la bagaje (n-au cerut nici măcar să fie deschisă cala), ni s-a dat liber și am plecat lăsând tot acolo autocarul englez din care începuseră să fie coborâte bagajele pentru verificare.

Tunnel sous la Manche sau Channel Tunnel leagă Franța de Anglia pe sub Canalul Mânecii. Cu o lungime de peste 50 km, săpat la o adâncime medie de 45 m sub fundul mării (60 m adâncime maximă), tunelul este format din trei galerii (câte una pentru fiecare sens de circulație, plus încă una de serviciu, prin care circulă doar vehicule speciale, de intervenție. Există mai multe tipuri de trenuri care circulă prin Eurotunel, unele - de mare viteză - transportând doar călători, altele transportând mărfuri în containere sau chiar în camioane. Mă voi referi în cele ce urmează doar la Navetele Eurotunel care transferă autoturisme, autocare și vehicule pe două roți pentru că doar pe acestea le-am văzut.

Nu pot să nu mărturisesc faptul că la prima vedere, garniturile feroviare garate în terminalul de la Calais mi s-au părut urâte. Culoarea lor mohorâtă, geamurile lor mici situate unele prea sus, altele prea jos, m-au dus cu gândul la sinistrele trenuri cu prizonieri din timpul războiului. Într-o ordine desăvârșită, dirijate de personal autorizat, autovehiculele intră pe rând și se aliniază, după care li se pun piedici la roți. Pe toată durata transferului (25-30 minute din Calais - Franța până la Folkestone - Anglia), șoferul și călătorii pot coborî din mașini și chiar se pot plimba ca printr-un tren obișnuit, atâta doar că prin geamurile mici (situate la nici un metru de podea) nu pot vedea nimic. Doar întuneric.

Interiorul, vopsit galben, este bine iluminat, supravegheat video și dotat cu tot felul de senzori. Fumatul nu este permis, așa cum de altfel nu este permisă nici staționarea între mașini chiar dacă roțile lor sunt fixate suplimentar. Nici fotografiatul cu bliț nu este permis deoarece senzorii nespus de delicați pot interpreta luminița fulgerătoare ca fiind un început de incendiu. Aproape tot timpul, prin stații, răsună - în franceză și în engleză - recomandări în acest sens. Navetele feroviare sunt dotate și cu toalete. Acestea se află doar la cele două capete ale trenului, așa încât, pentru a ajunge acolo, treci pe lângă un șir lung, lung de mașini.

Dacă ar trebui să-mi exprim sincer părerea privind această nouă experiență, n-aș putea spune decât că din punctul meu de vedere n-a fost nimic frumos, nimic demn de reținut pentru întreaga viață. Am trecut marea într-un buncăr pe roți și atâta tot. Traversarea mării în Norvegia și tunelurile subacvatice de acolo, nu pot fi comparate cu traversarea Canalului Mânecii prin Eurotunel, de la Calais la Folkestone.

Primul popas - Canterbury

De la Folkestone - terminalul Eurotunelului pe partea engleză - până la Canterbury nu am avut de mers (cu mașina) decât vreo jumătate de oră. Acolo am făcut primul popas, deci pot considera că în Canterbury am pus piciorul pentru prima oară în Anglia.

Nu aveam în program un tur al orașului, ci doar o oprire pentru vizitarea catedralei, o foarte veche biserică anglicană, una dintre cele mai renumite construcții religioase din Marea Britanie, înscrisă din 1988 pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Catedrala Canterbury este în prezent reședință a Arhiepiscopului de Canterbury, cel mai înalt ierarh al Bisericii Anglicane.

Se spune că în anul 597, Papa Grigore I l-a trimis pe Augustin, abate al unei mănăstiri benedictine din Roma, să-i convertească la creștinism pe anglo-saxonii din fosta colonie romană Britania. Stabilit la Canterbury, Augustin a ctitorit mai multe biserici și mănăstiri între care și impunătoarea biserică pe care urma să o vizităm și noi. Devenită ulterior sediu al Arhiepiscopiei de Canterbury, biserica a fost mult extinsă în secolele următoare. Trecerea vremii, dar și invaziile vikingilor și incendiile care au produs mari pagube, au dus la necesitatea construirii unei noi biserici. Cea pe care o vedem astăzi a fost înălțată după modelul Abației Saint-Étienne din Caen (Normandia) în perioada 1070-1077. În timp, și această nouă construcție a fost extinsă și renovată, astfel că în prezent, Catedrala din Canterbury este considerată a fi unul dintre cele mai renumite edificii religioase din lume și totodată o importantă atracție turistică.

În istoria Catedralei din Canterbury sunt două momente pe care nici un ghid nu le va omite în prezentarea sa, de aceea nu le voi trece nici eu cu vederea: asasinarea arhiepiscopului Thomas Becket (1170) - cel care voia ca oamenii bisericii care au încălcat canoanele să fie judecați de forurile bisericești (în contradicție cu regele Henric al II-lea care era pentru judecarea tuturor nelegiuiților de tribunalele civile) și Reforma protestantă din 1534 în urma căreia legăturile cu papalitatea au fost rupte și s-a întemeiat Biserica Anglicană. Acesta a fost momentul în care catedrala (inițial romano-catolică) a devenit sediu al Bisericii Anglicane.

Cine vizitează astăzi Catedrala din Canterbury nu poate să nu fie uimit de frumusețea arhitecturală și de bogăția ornamentațiilor acestui edificiu. Portalul de la intrare, cu două turnuri, adăpostește centrul de primire a vizitatorilor, mai bine zis casa de bilete. 12 lire trebuie să achite o persoană care dorește să viziteze acest monument de artă, cea mai mare și cea mai frumoasă biserică anglicană. Se poate opta pentru o vizită ghidată sau - pentru interior - se poate opta pentru un audioghid. Fotografierea pentru uz noncomercial este permisă în interior (cu excepția momentelor în care se oficiază), dar nu și în criptă.

Interiorul Catedralei din Canterbury este foarte bogat. Ferestre cu vitralii (undeva, pe un vitraliu, este reprezentat și arhiepiscopul Thomas Becket asasinat în 1170), pardoseală din marmură, picturi și sculpturi colorate, dar mai ales plăci funerare și morminte cu gisanți executate cu multă încărcătură decorativă, iată ceea ce face din Catedrala Canterbury un monument de artă de interes mondial!

Al doilea popas - Warwick

Părăsind Canterbury, după două ore de parcurs, facem cel de-al doilea popas în Anglia, la Warwick Castle.

Castelul Warwick, acest impunător edificiu medieval, are și el o istorie foarte îndepărtată și destul de încâlcită. Nu intenționez să intru în amănunte pentru că știu că există cititori care nu agrează acest gen de informații. De asemenea, știu că cei interesați vor găsi toate detaliile pe alte căi.

Important de reținut este că începuturile Castelului Warwick trebuie căutate pe la anul 914 când regele saxon Alfred cel Mare a pus bazele unei fortificații pentru a se apăra de invaziile vikingilor. Pe locul vechii fortificații din lemn, lângă râul Avon, în 1068, William Cuceritorul a înălțat o nouă fortificație, din piatră. Începând, deci, prin a fi o construcție militară, transformat și adăugit, edificiul va deveni reședință a unor puternice familii nobiliare. Cu toate că episcopul nu și-a dat acordul în acest sens, în incintă s-a construit și o capelă. Castelul care - se spune - de-a lungul a 950 de ani de existență a avut 36 de proprietari și a trecut prin patru perioade în care a aparținut coroanei regale (sub 7 monarhii diferite) s-a păstrat deosebit de bine. Cum dreptul la moștenire se transmitea și pe linie feminină, în lista celor 36 de proprietari sunt incluse și trei femei. Interesant este că în aceeași listă a proprietarilor sunt înscrise și unsprezece persoane care aveau sub 20 de ani atunci când au primit moștenirea (dintre acestea, o fetiță de 2 ani și un băiețel de 3 ani). Tot demn de reținut mi se pare și că trei proprietari și-au găsit sfârșitul în lupte, doi au fost executați și un altul ucis. Cum istoria fiecărui secol din existența Castelului Warwick consemnează lucrări de adăugiri, îmbunătățiri și amenajări, este de la sine înțeles că în zilele noastre castelul se prezintă bine și își așteaptă vizitatorii în turnuri, în temnițe, pe ziduri, în grădinile frumos amenajate, dar și în încăperile locuite odinioară.

Zona cu încăperile de locuit - situată pe latura dinspre râul Avon - este cea care m-a atras în primul rând. Am făcut vizita în mod individual, așa încât - în limita timpului pe care l-am avut la dispoziție - am zăbovit cât am vrut în sala mare (în care impresionează o colecție de arme medievale - a doua ca mărime din Anglia), în capelă, în bibliotecă, apoi în saloane și în dormitoare.

Pentru că Grupul Tussauds s-a implicat în afacerea Warwick, în afară de tablouri cu rame aurite, sculpturi, vitralii și mobilier, toate valoroase și deosebit de fin executate, în încăperile castelului se pot vedea nenumărate personaje din ceară. Apartamentele private "prind viață" nu doar prin prezența unor personalități istorice, ci și prin prezența unor doamne din înalta nobilime și chiar a unor majordomi și cameriste la lucru.

Am plecat de acolo convinsă că în 2001 Autoritatea britanică de turism a acordat pe merit acestui frumos castel un loc în "Top 10 monumente din Marea Britanie".

Pentru că Stratford-upon-Avon (orășelul în care s-a născut Shakespeare) se află la numai câteva minute de Warwick, nu se putea să nu ne abatem și pe acolo. Dar, asta este o altă poveste.

---

VIZUALIZĂRI: 2294 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI