Haihui prin sudul Angliei (1)

TIPĂREȘTE

Ciudate şi ploile astea englezeşti. Părăsisem la oră matinală Premier Inn Ramsgate în ideea de a vizita faleza înaltă de la Dover şi câmpul de bătălie de la Hastings, în drum spre halta următoare, Bournemouth (staţiunea litorală care, aveam să aflu, tinde să înlocuiască vecina Brighton în ceea ce priveşte fiţele insulare). Cerul începea să se acopere cu nori, ceea ce era firesc, după caniculă şi conform prognozei. Nu-i bai, mi-am zis, mai ales că mașina era parcată la vreo 20 de metri de ieșirea din hotel. Mergem ușor, cu trolerele pe jos, le punem în portbagaj și mai avem timp și de o cafea la Mac-ul de peste drum (da, da, nu am venit în Anglia ca să mănânc de la Mac, dar, dimineața, lumea are altă culoare). Ei, aș! Pe la jumătatea distanței a început să picure. Big deal, am zis, precum americanul semidoct, niște stropi (deși instinctul meu de european sadea îmi atrăgea atenția asupra dimensiunii suspecte a picăturilor). Și, straniu, deși cerul părea a se însenina peste Canal, stropii s-au transformat brusc în potop. Abia am reușit să aruncăm trolerele în portbagaj și să ne refugiem în mașină, pentru că, vreo trei minute am crezut că a venit sfârșitul lumii. Iar, trei minute mai târziu, soarele a răsărit, păsările au început să cânte și aburi veseli au prins a se ridica din pământ. Și așa a fost toată dimineața.

Ce deosebire față de ziua anterioară! Când, după ce ne-am întors de la Canterbury, am coborât pe faleză, la Ramsgate. Pentru că cele două orașe au fost indisolubil legate de acostarea Sf. Augustin (viitorul prim arhiepiscop de Canterbury, cel care a adus creștinismul pe tărâm britanic) în anglo-saxonul Hremmes’ Geat (sau ”Poarta corbului”). Nu am avut timp să vizităm pe îndelete fosta stațiune de lux din epoca victoriană, doar să facem o scurtă plimbare pe țărmul înalt de peste Canal și să admirăm, pentru prima oară în liniște, la granița zilei, splendoarea imperială. Căci despre asta este vorba. Se simte în aer, se simte în siguranța oamenilor pe care îi vezi pe stradă, se simte în zâmbetul cald al femeii care își parcase mașina în fața ta, pe strada paralelă cu marea, doar ca să își plimbe câinele, în timp ce mama ei, o bătrână de 100 de ani, o urmărea, incapabilă de a se mișca, dar cu o demnitate din alt timp, din spatele portierei deschise. Da, aici nu se plătește parcarea, mi-a spus femeia, dar nu cu privirea complice pe care o cunoșteam de la capătul celălalt al Europei, că, iată, am fraierit pe fraierii care plătesc, ci pentru că, pur și simplu, acolo chiar nu era nevoie de taxă... Și, căutând intrarea spre mare, am descoperit ceva ce numai în cărți găsisem: terenuri de cricket, cu avertismentul scris cu litere de o șchioapă, cum că nici un alt fel de joc nu este permis acolo. Iar faleza înaltă deschide privirii imaginea liniștitoare a Canalului, de un albastru curat, în care câțiva temerari – la o oră destul de rece – încă îi tăiau valurile molcome. Și ceea ce m-a uimit au fost băncile de lemn, pe care te puteai odihni, ca să privești zarea. A fost prima dată când am văzut bănci ”donate” de localnici domeniului public, în memoria vreunei rude dispărute. Mai târziu, pe alte faleze înalte, aveam să observ buchete de flori puse de rude pe marginea băncii, pe care, fără regrete, adăstau pelerini obosiți.

A doua zi dimineața, după ce am părăsit tabăra de noapte, la primul roundabout, soarele a răsărit în toată splendoarea lui. Super! am apucat să strig, setând navigația spre castelul din Dover, despre care citisem destule. Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și, chiar când am ajuns la poalele castelului, ca vechii menestreli ce căutau adăpost, ploaia a reînceput, cu aceeași vigoare. Probabil că localnicii erau obișnuiți cu aceste capricii de domnișoară neatinsă ale vremii, că lăsaseră frumusețe de ruină închisă vizitatorilor, cu anunțul ”Due to the weather conditions... ” Ceea ce m-a făcut să mă simt ca un pluton de invadatori normanzi flămânzi și am resetat navigația către Stâncile albe din Dover, POI. Zău, chiar așa scria! Iar șoseaua, perpendiculară pe cea care duce la castel, a urcat printre câmpuri cu cereale înalte, din ce în ce mai îngustă, până când, la intrarea într-un sat, a devenit cu sens unic și a început să coboare în niște serpentine înguste, nu mai late decât o mașină, printre case cu ziduri de piatră. Din loc în loc se adânceau locuri de parcare, dar fără să fie parcări, ceea ce m-a făcut dintr-odată circumspect. Asta, pentru că, în perioada documentării, citisem un detaliu: acolo unde șoseaua se îngustează până la lățimea unei mașini, se deschid locașuri pentru retragerea unuia dintre șoferi (care dintre ei se retrage, rămâne la latitudinea amândurora). Deci, strada pe care o crezusem cu sens unic, nu era! Și, ca să mi se confirme revelația, după o curbă strânsă, a apărut, urcând, o mașină... Reflexul european m-a făcut să parchez în locul liber de pe dreapta drumului, ceea ce, practic, a salvat o situație, din punctul meu de vedere, fără ieșire. Din fericire, acea curbă era chiar ultima, înainte de parcarea de pe faleză. Unde am lăsat mașina, cu un suflu de ușurare, dar și cu îngrijorarea bine mascată: cum o să urc înapoi?

Dar, fiecare la rândul său. Iată-mă ajuns la poalele celebrelor stânci albe din Dover, poarta de intrare în Anglia, zidul înalt din cretă ce poate fi zărit din Franța într-o zi senină. Le văzusem din avion, incredibil, atât de aproape de continent, în cea mai îngustă parte a Canalului. De aceea, în timpul Bătăliei pentru Anglia, acea toamnă în care lumea a stat cu sufletul la gură, așteptând deznodământul încleștării titanilor, ele au fost martorele tăcute ale atâtor fapte de eroism din partea celor care, prin sacrificiul lor, au determinat soarta viitoarei Europe.

Nu era multă lume în acea dimineață, deși soarele se ivise din nou, luminând cerul albastru care se reflecta peste mare. Plaja pietroasă părea abandonată, între doi mamuți albi, iar impresia de abandon era întărită de faptul că aici am dat peste singurul aparat de taxare a parcării defect. Așa că m-am bucurat de o plimbare în liniște, pe sub stânci, inspirând aerul tare al litoralului și meditând la cele de mai sus. Iar urcușul, înapoi, pe șoseaua strâmtă, l-am făcut după o mașină cu nemți, cu o droaie de copii și încărcați până la refuz cu articole de dormit și de plajă, așa, cam cum erau familiștii noștri care mergeau la mare prin anii ’80. Bine am făcut, pentru că neamțul, cu volanul pe stânga, nu prea părea dus la biserică, dând la o parte din calea sa toate mașinile care începuseră să coboare pe țărm și babele oloage din sat, ieșite și ele la vedere.

Următorul popas a fost, cum altfel, la Hastings. Dar nu pe câmpul de luptă unde Bastardul normand, ajutat de noroc, l-a învins pe saxonul Harold, cel tocmai întors dintr-o campanie victorioasă asupra invadatorilor vikingi. Ci de-a lungul plajelor fără nisip din orașul cu un puternic aer victorian (de fapt, toată coasta de sud respiră, parcă, de pe urma reginei). Lung și cu străzi înguste, acest Hastings. La început am crezut că am intrat într-un sat, apoi, oprit fiind între un rând de mașini parcate pe banda de mers și un double-decker ce venea domol din față, mirat că nimeni din coloana formată în spatele meu nu se indignează (era abia a doua zi pe șosele britanice), am apucat să citesc, totuși, că sunt în oraș. Ce mic, mi-am zis, un sătuc. Nu, zău! Tocmai când am socotit că s-a terminat, de fapt, abia a început stațiunea litorală propriu zisă, cu hoteluri și magazine de fițe. Iar promenada mi-a amintit de Nisa... Lipsea doar hotelul Negresco din peisaj...

Pentru că trecuse binișor de prânz, pe care l-am luat dintr-un hypermarket, am decis să ocolim Brighton și Southampton, ca să ajungem la destinația zilei, Bournemouth. Cu hypermarketul ăsta a fost o poveste. L-am dibuit cu navigația, după Hastings, dar a trebuit să mă întorc spre Dover. Un avantaj, deoarece complexul comercial era pe partea stângă a drumului. Dar... Intrarea a fost o problemă. Mare! Am găsit o benzinărie în spatele complexului, în care am intrat pe la... ieșire. Pe care am blocat-o, evident, încât a trebuit să dau cu spatele. O experiență interesantă, mai ales în ceea ce privește mobilitatea gâtului, obișnuit să se rotească spre dreapta, în astfel de situații. Bun. Apoi, enervat, am parcat în curtea unui magazin de tipul celor cu unelte de casă și grădină, ca să mergem, la pas, prin spatele hypermarketului cu pricina, printre TIR-uri de marfă. Ca să găsim parcarea lui undeva, în față, cum era și normal. A fost prima și ultima gafă, deoarece, de atunci, mi-am impus că intrările, aici, peste Canal, sunt pe la ieșirile din Europa (nu uitați, eram în a doua zi de șofat pe contrasens). Ceea ce s-a dovedit a fi de bun augur în parcarea înghesuită din Salisbury (dar, despre asta, în curând).

Bournemowthe, sau Gura (Râului) Bourne, a devenit locuibil relativ târziu, ca o prelungire a lui Christchurch (unde, în anul de grație 2013, toate locurile de cazare erau ocupate încă din ianuarie). Azi, Bournemouth devine o stațiune căutată, la concurență cu mai titratele Brighton, Christchurch și Poole. Adevărul e că merită. Are o plajă lungă, nisipoasă, o faleză înaltă, cu promenadă și băncile din lemn donate de localnici, o tradiție pe aici. La mijlocul plajei se întinde în mare un ponton, încă din epoca victoriană. Doar că, rușine, zic eu, accesul pe el costă! Ceea ce mi s-a părut interesant au fost anunțurile tipărite din loc în loc, cum că, după ora 18.00, sunt permise grătarele pe plajă. Cum trecuse de șase, se vedeau deja fumuri pe alocuri și chiar am fost curios. Grupuri de tineri, chiar sub 18 ani, se adunaseră pe ici, pe colo și dezbăteau în așteptarea cărnii fripte. Nu știu exact ce băutură aveau în mână (pentru că amenzile pentru îngurgitarea băuturilor alcoolice pe plajă începeau de la 50 de lire sterline și urcau spre 500), dar știu că nu ascultau manele. De fapt, nu ascultau nimic, pentru că nu aveau nici un fel de dispozitiv audio. Nici măcar gălăgie nu făceau. Iar grătarele, ei, bine... Prin 2009 descopeream, în Vondelpark-ul din Amsterdam, grătarele de unică folosință (pe care le-am folosit și pe meleagurile mioritice, deoarece îmi displace ideea de sfârâie micii). Exact astfel de grătare aveau aceia! Iar carnea... Niște frigărui modeste, bucățele de carne înfipte în țepușă, iar fetele, probabil cele cu regimul Dukan, cu legume împunse de aceleași țepușe.

În susul pontonului, la intrarea în oraș, se deschidea o scenă unde se pregătea concertul de seară. Apoi, peste stradă, se ridicau hotelurile de lux, cu camere uriașe și vedere la mare. Am admirat holurile simandicoase, cu valeții de la intrare și mașinile decapotabile, un adevărat Cannes local. Bine, poate că este o blasfemie comparația cu Cannes, aici, în lumea britanică... Dar străzile curate, catedrala gotică și parcul din spatele ei, centrul vechi, cu magazine și restaurante, în zona pietonală, străzile ca o bijuterie, casele cochete, frumos colorate, aliniate într-un stil arhitectural victorian, chiar dacă, unele, de dată recentă (nu ca ridicolii mastodonți, de o vulgaritate absurdă, dacă proprietarii lor ar ști definiția absurdului, fiecare construit după bunul plac al proprietarului, din frumoasa noastră patrie) te amețesc, deși nici măcar o bere ale de 3 grade nu ai băut! Și te rătăcești, te depărtezi de mare și ajungi undeva, pe dealuri, printre blocuri înalte, din oțel și sticlă, garsoniere pentru emigranții de tot felul, care se fotografiază, mândri, de la balcon. Dar balonul legat cu sfoară, plin cu turiști, este reperul care te întoarce în centru, spre micul Inn The Claremont. Chiar dacă drumul te poartă pe lângă un pub, pe trotuarul căruia discutau pe un ton aprins pâlcuri de skinheads... O mică strângere de inimă, cu imaginea recentă, de la știrile de cu seară, referitoare la tulburările ordinii publice de către aceștia, drept care în multe stațiuni, autoritățile locale luaseră decizia nepopulară de a închide pub-urile după miezul nopții... Dar am trecut curajos (încă nu se întunecase) printre ei. Iar aceia, în loc să se indigneze, s-au dat deoparte, ne-au lăsat să trecem, în liniște, apoi și-au continuat disputa...

---

VIZUALIZĂRI: 3673 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI