O dupa-amiaza in Howth (langa Dublin)

TIPĂREȘTE

Cand esti intr-un city-break de 3-4 zile, categoric nu ai timp sa vezi TOT! Poti sa "gusti" din savoarea locului intr-un ritm lent ori, daca esti grabit si/sau lacom, poti, desigur, sa bifezi obiective. Dar, din experienta calatoriilor trecute, mai nimic din ce am "bifat" pe fast-forward nu mi-a ramas intiparit nici in memorie, nici in suflet.

Acesta e motivul pentru care nu-mi achizitionez city-pass-uri, m-as simti obligata "sa vizitez de toti banii" investiti si as fi intr-o alergatura obositoare. Nu mai ai ragaz sa intorci capul, sa descoperi ceva frumos care nu e trecut in ghidurile turistice, dispare elementul surpriza. Cand am vizitat Roma, de exemplu, pana si statul la coada la Vatican a avut savoarea sa.

Dar sa ne intoarcem in Dublin. Unul din elementele forte ale orasului e faptul ca exista o excelenta organizare la nivel de informatie turistica. Dai la tot pasul peste birouri de informare, iar angajatii chiar isi fac bine treaba: iti dau harti, iti deseneaza cu pixul pe harta traseul catre locul in care vrei sa ajungi, iti ofera si alternative, iti dau detalii despre preturi si mijloace de transport.

Intr-una din zile, imediat dupa ce iesiseram de la Irish Rock'n Roll Museum Experience, ne-am amintit ca unul dintre prietenii nostri ne spusese sa mergem si in Howth, un sat pescaresc din peninsula Howth Head, sa mancam fructe de mare in port.

Daca tot nu avam nimic programat pentru acea dupa-amiaza, ne-am oprit la primul punct de informare turistica (cele mai multe sunt ca niste chioscuri), am intrebat cum putem ajunge in Howth si am fost indrumati sa luam trenul din statia Tara, din Pearse Station sau din Connolly Station. Cu siguranta ca ne-a spus si ce serviciu feroviar sa folosim (DART, adica Dublin Area Rapid Transit), dar n-am retinut, am aflat abia in gara, cand era sa ne urcam in trenul gresit. Am fost ajutati si cand a trebuit sa cumparam bilet de la automat, si cand era sa gresim trenul. Oamenii sunt saritori si dornici sa ajute, daca sunt tratati cu respect. Calatoria dureaza cam 30 de minute, iar un bilet dus-intors costa in jur de 5 euro si este valabil o zi.

N-am avut norocul sa vad nicio foca in Marea Irlandei, asa cum au avut altii. Dar am vazut oameni iesiti la promenada, cativa turisti, dar si localnici, bucurandu-se de zilele insorite si fara ploaie ale sfarsitului de martie. Am vazut o mare cuminte si un soare care se oglindea artistic in ea. Am vazut casute cochete, o biserica numita Adormirea Maicii Domnului, un magazin pescaresc pe care l-as fi vrut pe tot acasa. Am vazut farul care protejeaza portul, am vazut zecile de ambarcatiuni, dar si masinile care incarcau pestele pentru a fi transportat in capitala. Am vazut si un trompetist iesit pe chei si cantand parca pentru el insusi. Sau asa mi-a placut mie sa cred, am refuzat gandul ca e posibil sa fi fost chiar un roman al nostru care canta pentru painea zilnica.

Pe cheiul vestic, West Pier sau, pe scurt, W Pier, sunt multe restaurante cochete. Am ales si noi unul, The Monkey Brass, si am comandat cate o portie de Deluxe Chowder (supa aceea irlandeza satioasa cu peste, fructe de mare si smantana, servita cu paine neagra si unt) si doua portii de calamar. Supa mi s-a parut cam prea consistenta, poate nu trebuia sa comand varianta Deluxe, ci pe cea normala, care imi placuse grozav de mult intr-un restaurant din zona Temple Bar. Nici nu prea imi era foame, drept e.

Cand a apus soarele si s-a lasat frigul, ne-am indreptat catre gara din apropiere si ne-am intors in Dublin, multumiti ca am avut inca o zi reusita, in care ne-am creat amintiri frumoase

---

VIZUALIZĂRI: 2593 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI