Frumusețea la superlativ: Waidring și împrejurimile

TIPĂREȘTE

În ultimii trei ani destinul a vrut să mă confrunt cu cîteva evenimente tragice. Am pierdut-o pe cea mai bună prietenă, apoi pe colega cu care am împărtășit rigorile serviciului timp de 26 ani, în cele din urmă mi-am pierdut mama. N-am dramatizat aceste întâmplări nefericite, nici nu mi-am pierdut optimismul în ceea ce privește viitorul, dar am realizat mai mult ca oricînd că singurul lucru cert în curgerea vieții noastre, singurul adevăr absolut, este... moartea. Iar conștiința trezită a acestui deznodământ sempitern, mi-a indus treptat o stare de blazare și indiferență pentru momentele vieții de zi cu zi, fie ele bune sau rele. Micile plăceri de altădată s-au stins, inerentele neplăceri ale vieții au devenit anodine. Nimic nu mă mai entuziasma, nimic nu-mi mai stârnea interesul. Pasiunile vieții mele, teatrul, lectura, călătoria și așternerea în scris a slovelor, au căpătat proporții atât de mici, încât nici măcar nu le simțeam lipsa. Dar era o stare de bine, fără aspirații și fără dorințe, în care m-am complăcut o vreme, mulțumindu-mă doar cu confortabilul sentiment că exist.

În aceste circumstanțe, nu e de mirare că pentru concediul din vara aceasta nu mi-am făcut planuri ca altădată, nici măcar nu mi-am propus a face ceva. Iar cînd fratele meu a venit cu propunerea unui voiaj împreună, am spus de îndată ”da” fără să mă gîndesc prea mult, nici la destinație, nici la costuri. Știindu-l un designer priceput și meticulos de ititnerarii turistice, m-am abandonat dintr-un început iscusinței lui întru cele legate de organizare: transport, cazări și obiective propuse spre vizitare. Abia la insistențele soțului am reușit să trec peste penuria de entuziasm și să mă alătur proiectului, mai întâi cu câteva întrebări lămuritoare, apoi cu ceva idei legate de traseu și în sfârșit, cu pregătirile minuțioase pentru a purcede la drum.

Și așa, a început vacanța noastră care m-a lecuit de pasivitate și indiferență. Pentru că, fără a fi spectaculos precum un circuit prin capitalele europene sau pe alte continente, acest periplu s-a potrivit perfect așteptărilor și dispoziției mele: a fost divers ca un mozaic și captivant ca un film de acțiune, calm, căci nu ne-am grăbit de niciun fel, dar și epuizant prin distanțele parcurse și multitudinea obiectivelor vizitate, cald la propriu (zăpușeală de mijloc de august!), dar și la figurat, căci am întâlnit mulți oameni prietenoși și binevoitori. Și pentru că această vacanță m-a retrezit la viață, merită ca plăcerea călătoriei care a marcat-o să o împărtășesc, măcar în parte, cu toți cei ce iubesc frumusețile acestei lumi. Cum altfel, decât... povestind!

Circuitul nostru de 10 zile ne-a purtat prin patru țări: Ungaria, Austria, Germania și Serbia, iar contururile lui au fost descrise de Costi în review-ul dedicat acestei călătorii (vezi impresii).

Pentru a respecta regulamentul site-ului, dar și pentru a nu plictisi prin repetare, nu voi insista în cele ce urmează asupra itinerariului. Vom poposi pe ici, pe colo, împărțind frățește temele legate de rememorarea călătoriei noastre comune.

Astăzi ne vom opri la Waidring, o mică localitate din nord-estul Tirolului, unde am poposit patru zile și patru nopți. Cum n-am dus grija drumului (deh, aveam șofer meseriaș, dar și două GPS-uri!! :) ), n-aș putea reproduce cu acuratețe traseul rutier parcurs de la Pitești până la Waidring. Pot spune doar că au fost aproape 1300 km, pe care i-am străbătut în două zile, cu oprire de o noapte la Győr, în Ungaria...

Am sosit la Waidring îndată după ora prînzului. Gazdă confortabilă și ospitalieră ne-a fost Pension Foidl, despre care vom povesti cu altă ocazie. Aici am stabilit ”statul major” al campaniei noastre de explorare a unui colț din cea mai frumoasă regiune a Alpilor Orientali : Tirol!

Situat la poalele munților Loferer Steinberge, la altitudinea de 781 m, în regiunea tri-frontalieră Tirol - Salzburg – Bavaria, Waidring este una dintre cele cinci localități din valea Pillersee (Waidring, Fieberbrunn, Hochfilzen, St. Jakob in Haus și St. Ulrich am Pillersee) care alcătuiesc zona turistică Pillerseetal, cunoscută în întreaga lume nu numai pentru frumusețea desăvîrșită a peisajului, dar și ca pepinieră a sporturilor hibernale : șapte sportivi de talie mondială în probe de schi alpin, biathlon și cross alpin, s-au născut aici, au ucenicit aici și au strălucit în diferite competiții internaționale, aducând Austriei numeroase titluri de campioni mondiali. Dintre aceștia, probabil cel mai cunoscut este Günther Maximilian Foidl, născut la Waidring, campion mondial în 2015 la proba de coborâre și de trei ori cîștigător al Cupei Mondiale la schi alpin în ultimii cinci ani.

Pensiunea Foidl este o afacere de familie, dar bariera lingvistică impusă de puținătatea cunoștinelor mele de limbă germană m-a împiedicat să mă adresez simpaticei noastre gazde cu vreo întrebare despre posibila legătură de rudenie cu campionul mondial. De altfel, deși extrem de cordială și de binevoitoare, interacțiunea noastră s-a limitat, cu puține excepții, doar la salutul matinal (după obiceiul locului un simplu ” Morgen! ” era de ajuns), la perpetuele zâmbete reciproce când ne intersectam pașii și la nelipsitul, dar sincerul ”danke”, urmat de la fel de des uzitatul răspuns ”bitte”!

Fratele meu în schimb, și-a amintit bine germana învățată în liceu, reușind să converseze destul de fluent cu Frau Monika. Primul beneficiu al acestui dialog s-a dovedit a fi un buchet de informații și sfaturi turistice, pe care amfitrioana noastră ni le-a împărtășit cu generozitate și din care ne-am inspirat cu folos întru corectarea programului pe care inițial ni-l propusesem : am renunțat la vizitarea orașului Innsbruck, aflat la mai bine de 100 kilometri depărtare și pe care eu una îl mai văzusem, fără a mă impresiona prea mult încât să doresc a-l revedea, hotărându-ne în schimb să cunoaștem mai pe îndelete regiunea Pillerseetal.

Astfel încât, imediat după formalitățile de cazare și instalarea propriu-zisă în pensiune, am purces la a descoperi Waidringul cuibărit între munți impunători! Prima țintă recomandată de interlocutoarea noastră : punctul de informare turistică din centrul localității, aflat la vreun kilometru de pensiune.

Drumul care străbate ca o coloană vertebrală stațiunea, extrem de curat și de bine întreținut, l-am străbătut pe jos, trecând într-una de pe o parte pe alta, ca să nu pierdem cumva vreuna din nenumăratele ” portrete” de vile, pensiuni și gospodării ce se cereau imortalizate în memoria aparatelor foto. Frumusețea lor era desăvârșită, nu erau două la fel, iar eu nu putem renunța la vreuna, pentru că simțeam că prin omitere aș schilodi imaginea minunatei așezări.

Curând, am ajuns în centrul civic. Este marcat de o mică piațetă la întretăiere de străzi, având în mijloc un port stindard tradițional, împodobit cu emblemele principalelor ocupații ale localnicilor : creșterea animalelor, exploatarea lemnului, cazare și alimentație publică, minerit și exploatarea sării, școală de schi, servicii de ghidare și ecoturism, ș. a.

După ce am trecut în revistă clădirile din jur, între care și Casa Poștei (Gasthof zur Post), fost han în care a poposit la 13 august 1771 cunoscutul compozitor Wolfgang Amadeus Mozart, așa cum ne informează o placă comemorativă amplasată în fața edificiului, am descoperit în același perimetru și biroul de informare turistică. Dar am amânat întîlnirea cu funcționarii de acolo, pentru că atenția și mai ales interesul ne-au fost atrase de o stradă laterală în fundalul căreia se zărea silueta grațioasă a unui turn de biserică.

Ceea ce ne ademenise precum un miraj era Biserica Sfântul Vituș și Sfântul Nicolae, sediul Parohiei Waidring, o ctitorie romano catolică din secolul 18.

Am urcat scările ce duc spre biserică și încântați de micul cimitir ce înconjura lăcașul, ne-am oprit să studiem mai de aproape frumoasele monumente funerare, mormintele foarte îngrijite și cu nimic stridente, precum cavourile de pe la noi. Doar movile de pământ copleșite de bogăția florilor, vegheate cel mai ades de cruci din fier forjat, înconjurate de chenare din pietre.

Am pătruns apoi în biserică. Interiorul ne-a surprins cu eleganța și frumusețea sa neașteptată, aproape neverosimilă pentru o așezare atât de mică precum Waidring. Arhitectura este în stil baroc, frescele au fost pictate în stil rococo, iar pardoseala este un mozaic din lespezi de piatră roșie autohtonă. Alături de băncile sculptate, toate acestea sunt originale, având o vechime de peste 250 ani.

Cum biserica era goală la momentul vizitei noastre, ne-am permis să urcăm și la balcon, foarte aproape de mica orgă tăcută și să admirăm întreaga incintă care ni se etala la picioare. În cele din urmă, am revenit în curte, una și aceeași cu micul cimitir pe care îl contemplasem la sosire.

Ne-ar fi plăcut să urcăm și în clopotniță, cea care ne ispitise cu silueta ei ce domina prin înălțime peisajul citadin, în ideea că de acolo, de sus, ni s-ar fi etalat fără opreliști imaginea panoramică a întregii așezări. Din păcate, ușa de acces era zăvorâtă, așa că, după ce am făcut un scurt popas de odihnă pe o bancă din spatele bisericii, în fața singurului mormânt mai impozant, ne-am reîntors în stradă și am pornit spre biroul de informare turistică. Abia la pensiune, răsfoind maldărul de pliante și broșuri primite, am descoperit că acea clopotniță adăpostea o adevărată comoară de artă : cinci clopote masive de bronz, frumos decorate cu ghirlande de flori turnate, dintre care, cel mai mare cîntărește 5 tone și este al cincilea cel mai mare clopot din Tirol. Deși sejurul nostru la Waidring a durat patru zile, am avut șansa să ascult reverberațiile unice ale corului de clopote de aici, doar în dimineața plecării de la Pension Foidl. S-a întâmplat ca acea zi să fie chiar praznicul Adormirii Maicii Domnului – 15 august, iar clopotele își făceau probabil datoria, vestind marea sărbătoare și chemând comunitatea la ceremonia religioasă.

Era deja în amurg când ne-am întors ”acasă”, nu înainte de a face câteva cumpărături comestibile în marketul Spaar aflat la trei-patru sute metri depărtare de pensiune. În pofida oboselii accumulate, am amânat momentul binemeritatei odihne de noapte și am mai zăbovit puțin în curtea pensiunii, savurând cu mare poftă câte o doză de bere austriacă tocmai achiziționată, în timp ce decorul din jurul nostru se estompa încetul cu încetul, pe măsura lăsării întunericului. Atmosfera era cu adevărat feerică sub lumina roșiatică a amurgului. Ultimele raze de soare poleiau coastele golașe ale munților din jur și colorau cerul complet senin, dând o tușă arămie întregului decor. Cu deosebire era fascinantă partea de nord a masivului muntos, acolo unde o panglică stâncoasă încununa precum o coroană de aur creștetul muntelui înveșmântat în paduri înnegurate.

Nu ne-am făcut griji pentru programul de a doua zi, întrucât zarurile fuseseră deja aruncate : rezervaserăm încă din țară, on-line, biletele pentru vizita la Kehlsteinhaus (Cuibul vulturului), în zona orașului Berchtesgaden din Germania. Nu voi insista asupra acestui obiectiv, pentru că nu el face subiectul acestui review.

Deci, să ne reîntoarcem la Waidring și împrejurimile sale. Este de prisos să spun că am străbătut localitatea de atâtea ori și în toate sensurile, încât ajunsesem să-i cunoaștem bine străzile și punctele de interes cetățenesc. Cu toate acestea, câteva din obiectivele turistice propuse de broșurile de prezentare ale Waidringului ( ruinele și Capela Strub, Capela Schäferau, Capela sf. Anton de Padova, Memorialul eroilor din Waidring morți în Primul Război Mondial – Kriegerdenkmal), au fost omise cu bună știință din programul nostru de vizitare, pentru simplul motiv că imaginile acestora nu le recomandau ca obiective de neratat, iar timpul afectat identificării lor la fața locului, ar fi ciuntit probabil programul pe care ni-l propusesem cu prioritate încă de acasă.

Așadar, ce poți face la Waidring?

Majoritatea materialelor publicitare ne prezintă mica localitate ca parte inseparabilă a regiunii turistice Pillerseetal. Alături de celelalte patru mici localități din vecinătate care alcătuiesc această zonă turistică foarte cunoscută, Waidring se bucură de renumele unui adevărat paradis al drumețiilor montane, al sporturilor extreme (rafting, parapantă, alpinism, mountainbike) și hibernale, participări la evenimente rurale și tradiționale, tratamente terapeutice și wellness. Pachetele turistice recomandate de biroul de informații turistice erau mai mult decât atractive, ele cuprinzând o gamă diversă de activități potrivite tuturor vârstelor și preferințelor. Dar pentru că ne propusesesm ca din cele patru zile petrecute aici să dedicăm o zi Berchtesgadenului, una orașului Salzburg și una regiunii turistice Lofer, nu ne-a mai rămas disponibilă decît o zi pe care să o petrecem în Waidring și în împrejurimile sale.

Iată de ce, din oferta lungă a biroului de informare turistică, am ales să onorăm doar două invitații : prima, era o sărbătoare câmpenească cu spectacol folcloric pe malul lacului Pillersee, în localitatea vecină St. Ulrich am Pillersee; cea de-a doua era o incursiune în masivul Steinplatte, cel care mărginește latura estică a Waidringului și unde există un parc alpin foarte special: "Triassic Park Steinplatte". Numele cred că-l recomandă dintru început și fără echivoc ca pe o reproducere în mărime naturală a unei lumi demult dispărute și pline de mister.

Am ales să fim părtași ai sărbătorii de la St. Ulrich am Pillersee din dorința de a descoperi obiceiurile tradiționale locale și a fi mai aproape de viața comunității, măcar cu o parte din ceea ce are ea specific. A contat mult și promisiunea unui final grandios în lumina jocurilor de artificii.

Iată-ne așadar în după-amiaza întoarcerii de la Kehlsteinhaus și imediat după cină, îndreptându-ne spre St. Ulrich am Pillersee. Mica localitate se află la o distanță de doar șase km de Waidring, înșirându-se de-a lungul lacului Pillersee. N-am prea avut vreme să o cunoaștem mai în detaliu, pentru că de cum am ajuns la lac, am zărit pe malul opus șoselei, locul unde sărbătoarea câmpenească deja începuse : se vedea scena, mulțime de lume și un șir lung de mașini parcate una în spatele celeilalte de-a lungul drumului. Mergând tot înainte, abia când am ajuns aproape de coada lacului, am realizat că depășișem demult singurul drum de acces pe malul celălalt. Ne-am întors și cu chiu cu vai, printr-o nemaipomenită aglomerație de autoturisme, ne-am găsit și noi loc de parcare pe partea stângă a șoselei ce ducea la lac, destul de departe de locul desfășurării spectacolului. Șoseaua asta era una de macadam (maare mirare să întâlnesc așa ceva la austrieci!!), nu era iluminată și nu permitea circulația decât pe banda din dreapta, căci pe stânga erau parcate mașinile celor care veniseră la chermeză. Mergând pe jos spre ținta călătoriei noastre, alături de alți nenumărați localnici și turiști (deja începuse exodul musulmanilor, căci nu erau puțini nici aici :) ), ne întrebam cum oare vom putea scoate mașina din locul unde o parcasem, în condițiile în care se circula într-un singur sens și nici nu era loc suficient pentru manevre de întoarcere.

În sfârșit, după ce am parcurs aproape un kilometru, am ajuns la coada lacului, în zona unde se desfășura sărbătoarea câmpenească. Era o atmosferă romantică, sporită mult de ultimele licăriri ale asfințitului, de contururile maiestuoase ale munților desenati pe cerul încă neacoperit de stele, de făcliile aprinse pe lac, pe mal și la liziera pădurii, de perechile de îndrăgostiți și grupurile de tineri veseli ce odihneau pe bănci sau cutreierau prin jur și mai ales de muzica ce răzbătea de pe scena frumos amenajată chiar pe malul lacului.

Lume, duium! Copii, tineri, adulți și bătrâni, toți participau cu însuflețire la această sărbătoare : ca spectatori, fredonând și ritmând prin aplauze melodiile interpretate pe scenă, ca artisți amatori, dansatori ori membri ai formațiilor muzicale, ca petrecăreți pe băncile amplasate în spațiile de alimentație publică (berea și cârnații erau la mare cinste, dar nu lipseau nici steak-urile fumegânde sau puii la rotisor), ca serviabili comercianți puși în slujba oaspeților: dulciuri, vată pe băț, răcoritoare, floricele de porumb, jucării, instrumente de iluminat, toate te îmbiau de pe rafturile chioșcurilor. Erau amenajate chiar și câteva locuri de joacă pentru copii.

”Sala de spectacol” era panta muntelui, un adevărat amfiteatru înverzit, pe care oamenii ședeau la întâmplare, răzleți sau in grupuri. Acolo ne-am așezat și noi, găsind un loc cu bună vizibilitate spre scenă. Din păcate pământul era atât de umed și de rece, încât eu una am preferat să mă retrag spre margine și să stau în picioare, ca să nu risc vreo înrăutățire a excelentei mele stări de sănătate :). Soțul mi- a găsit în cele din urmă niște cartoane ondulate pe care le-am împăturit de mai multe ori, reușind astfel să-mi croiesc un așternut confortabil. Tocmai la timp, pentru că abia acum începea adevăratul show.

A fost o etalare de muzică și dansuri tradiționale tiroleze, dublată de un spectacol de lasere colorate și proiecții de film cu prezentări rafinate ale localităților din valea Pilersee, cu tot ceea ce le putea pune în valoare ca obiective turistice. Din păcate, poveștile sonore erau spuse în limba germană, așa că mare lucru n-am înțeles din ele. În schimb, imaginile m-au fermecat, căci paradisul pământesc era reflectat în ele!

Spectacolul s-a prelungit mult, era deja ora 22,00 și încă nu erau semne că se apropie finalul mult așteptat cu focuri de artificii. Iar pe noi ne aștepta a doua zi un drum lung și multă oboseală, căci urma să mergem la Salzburg. Am pus la socoteală și timpul ce l-am fi pierdut la terminarea distracției, când ar fi trebuit să facem față calvarului ieșirii la șoseaua de întoarcere acasă și am hotărît să renunțăm la spectacolul focului de artificii și să punem punct șederii noastre acolo.

Am revenit la locul de parcare, străbătând pe un întuneric desăvârșit drumul de aproape un kilometru. Dar de ce ne fusese teamă n-am scăpat : întrucât mai erau și alții, ca și noi, pe drumul de întoarcere, dar mai ales pentru că pe întuneric e greu să faci manevre precise și să te strecori la milimetru printre mașini blocate pe unica bandă de circulație, am avut mari emoții la ieșirea din zona de parcare. Dar totul s-a terminat cu bine! În drum spre casă chiar ne-am felicitat că am avut inspirația de a pleca mai devreme. Cred că ne-ar fi costat cel puțin o oră să ieșim din parcare o dată cu toți ceilalți participanți la trafic.

Oricum, a fost o experiență interesantă pe care nu am cum s-o regret.

În ultima zi a șederii la Waidring a venit și rândul Parcului Triassic de pe platoul Steinplatte.

Steinplatte Waidring este un domeniu schiabil cu 45 km de pârtii de toate categoriile de dificultate, situat la întretăierea regiunilor Tirol - Bavaria –Salzburg, la altitudinea de 1860 m. Este foarte bine amenajat din punct de vedere tehnic, dispunând de 13 instalații de urcare (9 în Austria și 4 în Germania) și de numeroase snowpark-uri. Se înțelege dar, că Steinplatte Waidring este un obiectiv turistic de maxim interes, atât vara, cât și iarna, pentru tineri și vârstnici deopotrivă.

Dacă iarna atracția principală o constituie practicarea sporturilor de sezon, vara recomandă Steinplatte pentru drumeții și sporturi extreme.

Orizontul distracției în orice anotimp a fost însă mult lărgit prin amenajarea pe platoul muntos de la Waidring a unui parc tematic ce reproduce în mărime naturală flora și fauna unei perioade geologice din istoria Pământului, mai vechi de 200 milioane ani : Triassicul.

Fascinația noastră, a tuturor, pentru lumea dinozaurilor a fost astfel satisfăcută cu multă ingeniozitate, o vizită la Triassic Park Steinplatte constituindu-se deopotrivă într-o lecție de istorie, biologie și botanică, dar și într-un exercițiu de experimentare și învățare a tehnicilor de supraviețuire.

Cel mai scurt drum spre Triassic Park Steinplatte începe din stația de telegondolă de la Waidring. Costul unei urcări este de 13 euro, acesta incluzând și taxa de acces pe platoul Steinplatte. O dată cu biletul fiecare beneficiar primește și un pliant de prezentare generală a reperelor și atracțiilor turistice din zona platoului : traseele de drumeții, traseele de mountainbike, zonele pentru practicarea alpinismului, cabanele care oferă cazare și masă și bineînțeles, Parcul Triassic, ținta călătoriei noastre.

Linia de telegondole este una foarte modernă, asigurând o frecvență de 1- 2 minute între sosirile succesive a două gondole. Traseul este deosebit de spectaculos : el trece pe deasupra șoșelei și depășește în urcare trei praguri de altitudine, încât atunci când crezi că ai ajuns la stația finală, descoperi de două ori la rând că din acele puncte începe o nouă urcare. Deși panorama este copleșitoare, cu greu poți captura imagini foto de calitate, întrucât geamurile telegondolelor sunt foarte murdare.

Noi am ajuns la stația de sus a telegondolei într-o după-amiază însorită care ne promitea o frumoasă petrecere a timpului de vizitare. La coborîrea din telegondolă ne-a întâmpinat însă un vânt rece, care ne-a obligat să ne reconsiderăm vestimentația.

Primul popas: un decor pentru fotografii, unde poți fi protagonist doar dacă îți proptești fața în ovalul decupat corespunzător. Ne-am amuzat și noi ca eroi ai acestor amintiri inedite, apoi am pornit să explorăm parcul.

Ieșind din zona stației de telegondolă ne-am pomenit pe un platou întins, un fel de platoul Bucegilor, împânzit de siluetele stâlpilor susținători ai liniilor de cablu, amplasate în toate cele patru direcții cardinale. Panorama înconjurătoare, de vis! Cât s-a bucurat aparatul meu foto de așa bogăție de imagini, hrană pentru amintiri!

În scurt timp ne-am orientat încotro trebuia să o luăm pentru a ajunge la Triassic Parc: mergând spre dreapta am depășit un ocol al vitelor, am urcat o mică pantă și în capătul ei ne-am îndreptat spre arcul pe frontispiciul căruia se putea citi : Triassic Eingang. Trecem de intrare și îndată pătrundem în Triassic Center, accesul fiind liber.

Pentru cel ce vine pentru prima dată în parcul Triassic, un popas la Centrul de documentare este absolut necesar. Aici nu numai că ești pus în temă cu istoria triasicului, prin diferite panouri, vitrine, jocuri interactive, ecrane LCD și chiar un ecran de cinema, care prin imagini și puneri în scenă ne aduc mai aproape de lumea dispărută a preistoriei, dar poți găsi și materiale documentare și hărți despre Trassic Park, foarte utile atunci când pornești în explorare. Iar spre ieșire, un magazin bine asortat cu cărți, reviste, CD-uri, bijuterii, fosile, cristale și minerale în stare brută (flori de mină), diverse suveniruri legate de tematica parcului, te așteaptă să-ți golești portmoneul.

Părăsind centrul de documentare, ne-am oprit lîngă un mic dinozaur prietenos, pe spinarea căruia am studiat hărțile și pliantele abia primite. Am aflat că traseul de vizitare a parcului are o lungime totală de 4 kilometri, urcă și coboară pe alocuri cu o diferență de altitudine de cca 200 metri, iar timpul necesar pentru parcurgerea lui integrală este aproximat la 2 – 3 ore. În ce ne privește, nu am apucat să ducem circuitul până la capăt, căci brusc, vremea a început să se schimbe : vîntul bătea cu putere, soarele se ascunsese dincolo de norii negri și ostili, tunete și fulgere tulburau atmosfera amenințând pământul cu pedeapsă de șuvoaie.

Deși neechipați pentru ploaie (deh, la plecare cerul era complet senin, fără niciun norișor care să ne prevină de toanele vremii), n-am renunțat dintr-un început la intenția de a vizita parcul. Doar că am grăbit pasul, nădăjduind că ploaia ce se zărea deja la orizont, va obosi, se va domoli, sau chiar ne va ocoli. Și în bună parte chiar așa s-au întâmplat lucrurile : am avut răgaz mai mult de trei sferturi de oră să străbatem cea mai atractivă parte a parcului și să ajungem la impresionanta platformă suspendată la 70 metri deasupra prăpastiei, cea prezentată în toate pliantele de promovare, locul de unde cu deosebire panorama văii pare de-a dreptul fascinantă.

Am parcurs așadar zona plajei triasice – Triassic Beach, populată de câțiva dinozauri și mulți copii care învățau să navigheze cu pluta pe un mic lac artificial, ori se osteneau pe puterile lor să escaladeze un zid anume construit pentru alpinism la vârsta copilăriei, în timp ce părinții făceau plajă pe șezlongurile dimprejur, butonând telefonul sau tableta, ori făcând lectura unei cărți.

Prin felul cum a fost amenajată, zona plajei triasice se dorește a fi reconstituirea unei frânturi din ceea ce era odată Marea Thetis, oceanul primordial, cu întreaga sa reprezentare faunistică, florală și peisagistică. De aceea relieful modelat în miniatură ascunde numeroase fosile marine autentice, găsite de altfel pe toată suprafața platoului, ca dovadă că în preistorie, Steinplatte era acoperit de apă, probabil un imens ocean. Cu multă ingeniozitate, edilii acestui parc au pus în valoare și aceste vechi relicve, periodic organizându-se așa numitele vânători de comori, la care copii nu sunt doar încurajați să exploreze și să exploateze moștenirea trecutului, dar sunt și recompensați cu premii.

Tot fosilele triasice, mai precis coloniile de corali fosilizate și ouăle gata de eclozare, vegheate de cei mai înspăimântători dinozauri, sunt vedetele zonei Triassic Trail. Bineînțeles că și aici vizita se recomandă a fi nu numai spre contemplare, ci și interactivă, o mulțime de amenajări speciale, potrivite pentru a-ți încerca rezistența, curajul și îndemânarea stând la dispoziția celor interesați.

Mai sus de Triassic Trail, aleile se bifurcă, la dreapta spre platforma suspendată, la stânga spre zona saurienilor marini. Cum vântul se întețise, ba începuseră să cadă și picături de ploaie, am ales să mergem spre platforma de belvedere.

În ciuda vremii potrivnice, multă lume staționa încă pe Aussichtsplattform, o construcție jumătate metalică (cu porțiuni compacte, dar și cu zone tip grătar), jumătate din sticlă. Pășind pe grătar sau pe partea de sticlă transparentă, pare că plutești pe deasupra imensei prăpastii ce se zărește dedesubt. Fiind acrofobă, am încercat o copleșitoare senzație de nesiguranță, de teamă că bariera dintre mine și abis poate ceda și eu mă voi prăbuși. Ca urmare, mersul pe platformă mi-a indus o alterare atât de mare a stării de siguranță și confort, încât n-am îndrăznit să mă apropii nici măcar la doi metri de balustrada balconului, și ea tot din sticlă sau poate plastic transparent. Dar chiar și așa, m-am putut bucura fără opreliști de încântătoarea panoramă a munților și văilor din Pilerseetal, până departe, spre orizontul înnegrit de nori și de perdele de ploi.

Stropii rari, dar reci de ploaie ne-au obligat să zăbovim prea puțin timp în zona platformei. Am pornit-o degrabă spre stația de telegondolă. O mulțime de oameni, familii cu copii, tineri și vîrstnici, făcuseră deja o coadă respectabilă în așteptarea telegondolelor. Până ne-a venit rândul, am privit cu îngrijorare cum se intensificau rafalele de vânt, întrebându-ne dacă circulația telegondolelor ar putea fi suspendată în atari condiții de vreme rea. Ei bine, nu! Nici serviciul de cablu nu a fost intrerupt, nici călătoria cu telegondola n-a fost înspăimântătoare prin balans. Ba am avut surpriza, pe măsură ce coboram, să zărim și soarele, să se îndepărteze și ploaia. Motiv pentru care am mai zăbovit ceva vreme prin Waidring, hoinărind aiurea pe străzi, pentru că era ultima zi ce aveam s-o petrecem aici.

Îndată ce am sosit la pensiune și s-a lăsat întunericul, ploaia a revenit și a tinut-o așa până dimineața, când clopotele bisericii au dat semnalul încetării spectacolului pluvial, iar noi ne-am putut îmbarca fără grijă pentru plecare. O geană de soare mijea deasupra masivului Loferer Steinberge, natura strălucea de verde, iar aerul, ah aerul merită să-l simțiți voi înșivă, aer curat (cum cu desăvârșire curată este întreaga zonă) și tare, de munte.

Waidringul a rămas o amintire. Una foarte vie și foarte plăcută, pe care o voi identifica totdeauna cu unul din locurile unde mi-ar plăcea să traiesc, sau măcar să mă reîntorc. Și dacă timpul va estompa amintirea, mulțimea de fotografii realizate la Waidring și-n împrejurimi, sigur îmi va fi reper de aducere aminte. La care voi adăuga trandafirul primit la plecare din partea gazdei noastre, ca dar de Sfânta Maria, alături de sincera îmbrățișare de rămas bun.

Am fost acolo și m-am retrezit la viață! Iu-hu!

Webmaster, cu mulțumiri anticipate, rog atașează ilustratia muzicală și video de la adresa :

www.youtube.com/watch?v=H8RAvH9xIaA E un videoclip foarte frumos, care merită vizionat : muzică deosebită și imagini de colecție!

Și scuze tuturor pentru abundența de fotografii. Nu-s nici jumătate din cele pe care le-am făcut , așa încât abia am reușit să fac o ”mică” selecție.

---

VIZUALIZĂRI: 3645 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI