GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Vinales, Cuba country side
După agitația urbană a Havanei, liniștea așezării rurale e binevenită.
Situat în nordul insulei, în provincia Pinar del Rio, Vinales-ul este căutat de turiști pentru faimoasele plantații de tutun, dar și pentru cadrul natural deosebit. Așezat după coline domoale, la poalele unor munți ce fac parte din lanțul Cordilierilor, micul sat cu pământ roșu se deschide ospitalier pentru toți. O oază de verdeață, flori, case colorate vesel și oameni simpli, calzi, prietenoși.
În 2008, uraganul Ike a făcut prăpăd, ne povestește bunica familiei-gazdă, o femeie mărunțică și ridată, dar foarte sociabilă. Au primit atunci ajutor de la stat pentru reconstrucție, iar sătenii gospodari și-au reclădit așezarea cu case de lemn vopsite cât mai colorat. Același spirit cubanez pentru voie bună! Casele sunt micuțe, cu două-trei camere, din care una se închiriază la turiști. Toate au verandă la stradă cu măsuță și balansoare albe de lemn și nu sunt delimitate prin garduri. Toată comunitatea e o mare familie și se comportă ca atare. Se ajută, se sfătuiesc și se târguiesc la comun cu vânzătorul de ananas care trece în fiecare dimineață cu marfă proaspătă.
Cazarea costă 25 de dolari camera, micul dejun, 4 dolari, iar cina 8 dolari. Prețurile sunt standard și nu pot fi negociate.
Camerele sunt mobilate ca la bunicii noștri de la țară și nu lipsesc mileurile, carpetele sau tablourile ieftine cu peisaje și fotografiile de familie. Fața de masă de mușama completează tabloul. Avem totuși propria noastră baie la care apa curge leneș, pentru că vine dintr-un butoi aflat în curte, umplut mai des de ploaie decât din alte surse. Apa nu este potabilă. Pentru băut și mâncare se folosește apă îmbuteliată.
Nu e nevoie de lux ca să te simți bine. Am fost primiți cu drag și respect. Pe ușa de intrare e fixată o plăcuță pe care scrie " Dios bendiga nuestro hogar" și ne-am simțit și noi binecuvântați. Gazdele noastre sunt Claribel și Titi Perez Valdes. Au o familie frumoasă cu doi copii și doi bunici. Dacă au chiriași, se înghesuie toți în bucătărioara din spate și o cămăruță. Nu le simțim prezența decât dimineața la micul dejun și seara la cină. Și doar ca să ne servească. Am avut nevoie de un pahar și am intrat eu în teritoriul lor din spate. Am rămas la povești cu bunica, vecinele și Claribel, eu despre România, ele despre Cuba. Soțul, Titi, e ghid local pentru turiști și e plecat toată ziua. Bunicul, cu alți doi vecini, beau rom și se uită la meciuri de fotbal la un televizor micuț și cam neclar. Femeile se ocupă de gospodărie și copii. Și de turiști. Și de finanțele familiei.
Vecinul din stânga e Humberto Lopez și e șef de cartier, după cum spune el și după respectul vizibil al comunității. E micuț și aspru, cu zâmbet știrb, foarte amabil cu turiștii și dornic de popularitate. Împarte cu dărnicie trabucuri, apoi te invită să i le cumperi. Primesc și eu unul " pentru doamne", mai lung și subțire, în ciuda protestului că eu nu fumez așa ceva. Nu sunt grozave și nu are succes. Apoi ne arată scrisori și cărți poștale trimise de chiriași mulțumiți, dar ne prefacem interesați doar de politețe. Mi-a notat adresa frumos și clar în carnețel, dar încă nu i-am scris. Poate o voi face, ca să aibă și România în colecție.
Avem ghinion pentru că uraganul El Nino atinge cu o aripă și Cuba. Plouă zilnic în reprize. Plecăm totuși să explorăm plantațiile de tutun. Srăduțele satului sunt de pământ. Până să ajungem în centrul asfaltat, dansăm printre bălți. Ajungem în piața de artizanat, plină de comercianți sub umbrele și turiști dornici de suveniruri. Le lăsăm pentru altă dată. Strada principală e înțesată de lume, restaurante și baruri. Lăsăm și asta pentru mai târziu și pornim pe cărări sălbatice în inima plantațiilor de tutun.
Nu există drumuri asfaltate, ci doar poteci de pământ roșu, clisos de la ploaie, cu urme de copite de cai. Ne aventurăm la întâmplare, dar drumul se termină într-o gospodărie unde suntem primiți cu drag de stăpâna casei. Facem poze. Vedetă e un vier tânăr, deloc sfios, care e interesat de obiectivele foto și dezamăgit că nu sunt comestibile. Un angajat cu pălărie și costumație de doc bej, tunde cu o macetă iarba, neinteresat de prezența noastră. Doi cai negri, lucind de sănătate, pasc leneși și liberi, la o aruncătură de băț de noi.
Turiștii sunt primiți, îndrumați, acceptați cu bunăvoință.
Trecem un pârâu pe o bârnă simplă, îngustă, un exercițiu de echilibru, dar ajungem în inima plantațiilor. Șiruri de plante verzi, inconfundabile, profilate pe un fundal de munți parcă scoși din Atlantida. Ici-colo, pomi înfloriți dau locului o frumusețe aparte. Tufișuri bogate în arome sunt vizitate de colibri micuți și extrem de rapizi, năluci reale în timpul nostru.
Tutunul se cultivă pe toată durata anului. Cănd ajunge la maturitate, se recoltează și se depozitează la uscat în hambare, numite " casa del tobaco". Acestea sunt construite din bârne rustice de lemn acoperite cu stuf. E liniște deplină până când o pală de vânt face să foșnească frunzele uscate. Tutunul e aranjat pe traverse de lemn depuse pe căpriori, pe toată înălțimea încăperii.
Cultivatorii sunt privați, dar sunt obligați să își vândă marfa la stat. Mai fac și trabucuri pentru uz personal și pentru cei doritori la prețul unic de 2 dolari bucata.
Am admirat la ei calmul și împlinirea sufletească. Deși asaltați de turiști nenumărați dornici de fotografii și informații, nu păreau deranjați că le călcam proprietatea și le invadam ziua de muncă. Cu un trabuc molfăit în colțul gurii și frunze de tutun în brațe, erau dispuși la conversații și explicații, fără ostilitate, fără resentimente. Ei nu erau interesați de lumea noastră. Trăiesc în lumea lor și sunt obișnuiți cu ea.
Pentru noi, observatori în trecere, e o lume western. Localnicii sunt îmbrăcați în haine de doc și jeanși, poartă pălării de paie cu boruri largi și călăresc profesionist pe cai bine întreținuți.
La atelierul de potcovit e activitate continuă. Trei cai priponiți își așteaptă rândul cuminți. Al patrulea e ținut strâns de dârlogi de stăpân în timp ce i se aplică potcoave noi. Stăpânul molfăie un trabuc, iar calul zdrobește un căluș de sfoară împletită. Totul e în aer liber, într-un crâng de copaci mărginit de un pârâiaș molcom. Am nimerit din întâmplare, am fotografiat și am plecat mai departe.
Don Alfredo are 78 de ani și e fericitul proprietar al unei plantații mărișoare de tutun și capul unei familii cu trei băieți, o fată și o noră de care e foarte mândru. Vorbește puțină engleză și ne înțelegem de minune. Am rămas la ferma lui să fac poze, în timp ce Bogdi și Sasha au plecat la o plimbare călare, una din distracțiile oferite de locație. Mie mi se oferă o plimbare cu căruța, dar refuz politicos să urc într-un fel de roabă de lemn trasă de un cal, gândindu-mă la siguranța rinichilor mei.
Gospodăria lui don Alfredo e mare. În hambarul de tutun e activitate intensă. Doi angajați cu brațe ferme și fața lucind de sudoare cară pe o targă de lemn tutunul proaspăt cules. În hambar acesta e preluat și sortat de o negresă frumoasă, îmbrăcată cu o rochie albă cu flori, pe care o cheamă Daisy. În alt capăt, soția lui Alfredo, Maria, rulează trabucuri cu dexteritatea unei experiențe îndelungate. Și fumează la fel. Îi ofer o țigară de la mine, dar gestul nu o impresionează, nu vorbește, nu zâmbește, își vede de munca ei. Plec oarecum dezamăgită, dar o descopăr pe noră, o frumusețe de fată, care gătește prânzul pentru toți într-un ceaun imens așezat pe o vatră în curte. Face supă de pui și orez în frunze de palmier. În curte mișună nestingherite orătăniile. O pisică moleșită de căldură își linge pe rând lăbuțele și se lasă dezmierdată.
Don Alfredo mă găsește și îmi arată mândru grădina de zarzavat. Ei își cultivă tot ce au nevoie, nu cumpără legume. Mă invită să iau prânzul cu ei, apoi îmi oferă să cumpăr trabucuri de la el, pentru că sunt cele mai bune. Am auzit același lucru de la toți, așa că fac cumva și dispar să-mi recuperez independența.
Vinales-ul a devenit un obiectiv turistic doar de vreo doi ani. S-a adaptat rapid, dar insuficient, cerințelor invaziei de turiști de diferite naționalități. Există o singură "cadeca", adică o casă de schimb valutar, la care e coadă permanentă. La oficiul poștal stăm la coadă pentru cartele de internet, dar avem ghinion și se termină rapid. Suntem informați să revenim peste două ore. Renunțăm, pentru că oricum merge prost și doar pe stradă, în fața oficiului sau în parcul din fața primăriei. În singurul "mercado" aprovizionat mai bogat găsim produse la prețuri prohibitive pentru un cubanez obișnuit. Concluzionăm că e pentru turiști și avem dreptate, pentru că înspre periferie vedem adevăratele "mercado ideal" simple, fără marfă și fără clienți. Apa îmbuteliată se vinde pe stradă, o altă mică afacere tolerată de autorități.
În schimb există baruri frumos amenajate, cu muzică și mojito excepțional. Sunt și altele, mai modeste, cu scaune de plastic, rom simplu și bere, la prețuri adecvate. Restaurantele s-au adaptat la cerințele turiștilor. Predomină restaurantele italiene ce oferă pizza, paste și bruschete, dar sunt departe de adevărata bucătărie italiană. Luăm doar un prânz frugal, pentru că vrem să avem parte de cina cubaneză pregătită de gazde. La fel ca în Havana, cina e consistentă, cu supă de fasole neagră, pește sau langustină cu orez, yuca și legume. Nu lipsesc fructele proaspete la desert. Ananas, pepene galben și roșu, papaya și mango. Stropită cu puțin rom în final și totul devine perfect!
Dimineața devreme încep să cânte cocoșii. Vinalesul e renumit și pentru luptele de cocoși crescuți doar pentru acest sport. Pentru mine e doar o distracție crudă și o afacere pentru crescătorii de păsări luptătoare. Activitatea a fost interzisă în 1968, dar după anii '80, e mai tolerată de autorități și ținută sub control. În timpul sejurului nostru nu s-au organizat lupte și m-am bucurat.
În ultima noastră seară avem norocul să se organizeze un spectacol de salsa la căminul cultural de lângă primărie. Intrarea costă un dolar, dar merită mai mult. Fetele sunt frumoase, costumele superbe, iar ritmul muzicii nu te lasă pe scaun. Dansăm și noi cum putem, ne străduim să respectăm pașii, muzica senzuală și vibrantă invadându-ne simțurile. Mă invită un localnic să dansez cu el, dar refuz timorată că nu o să mă descurc. Și acum îmi pare rău! Ar fi trebuit să iau lecții!
Mergem acasă nu foarte târziu, pentru că a doua zi urma să plecăm la Varadero, ultima destinație a vizitei din Cuba.
Trimis de Lila Mo in 22.06.16 19:59:20
- A fost prima sa vizită/vacanță în CARAIBE
14 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Lila Mo); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
14 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
Mutat în rubrica "Descoperă Vinales și împrejurimile, Vinales" (nou-creată pe sait)
@webmaster: Mulțumesc. Sunt onorată pentru apreciere și fericită să scriu în continuare.
@Lila Mo - Felicitari in primul rand ca ati ajuns acolo, si pe urma pentru articol+fotografii. Asa aflam si noi cate ceva despre aceasta lume indepartata. Am votat si citit cu mare interes.
@AZE: Mulțumesc. E încă o lume simplă și frumoasă cum puține au mai rămas...
Foarte frumos! Am citit și votat cu mare plăcere! Mi se pare un lucru minunat să putem citi și vedea aici, locuri și obiceiuri care nu sunt la îndemâna oricui. Așteptăm cu interes și alte relatări. Felicitări!
@maryka: Mulțumesc frumos, mi-e drag să scriu pentru AFA mai ales când văd interesul cititorilor.
@Lila Mo - Interesant articol despre o zonă atât de îndepărtată.
Fotografiile cu plantațiile de tutun mi-au răscolit amintirile. Cu mulți, dar mulți ani în urmă când mergeam la bunica din Teleorman treceam, venind dinspre gară, prin asemenea plantații de tutun. În zonă se cultiva tutun pe suprafețe întinse; în toate curțile sub șoproane erau întinse frunze de tutun la uscat - peste sat plutea un miros fin de tutun. Sătenii își răsuceau țigări din hârtie de ziar în care puneau tutun tocat mărunt.
România cultiva în 1989 peste 35.000 hectare de tutun, după care a urmat un declin (impus ori natural) accentuat - în 2013 doar puțin peste 1000 hectare se mai cultivau cu tutun.
@Lila Mo -
”Nu e nevoie de lux ca să te simți bine. Am fost primiți cu drag și respect.
-Mulțumesc, mi-ai uns sufletul! Nu toți oamenii înțeleg asta. Am simțit aroma tutunului, am gustat din plin articolul tău! Am tresărit când am văzut plantațiile de tutun dar și șirurile care așteptau la rând locul în hambar.
@Lila Mo - Am citit cu plăcere articolul tău despre "viaţa la ţară a cubanezilor".
Mi-a plăcut poza 38 eşti fotogenică, acum am văzut pe cine am urmărit prin Cuba, sau mai exact cu cine m-am plimbat prin Cuba.
Felicitări pentru articol şi poze.
Toate cele bune.
In momentul in care am vazut numele tau am intuit ca e ceva de bine si cand am mai si vazut destinatia am zis e clar, stai, citeste si apoi mergi mai departe.
O lume frumoasa, cu oameni simpli, modesti dar mandri, o mandrie frumoasa insa. Un articol minunat care povesteste viata de zi cu zi a unor oameni simpli.
Pozele te duc in trecut, as zice in anii '60.
Si daca tot vorbim despre trecut, apropos si de cele spuse de @tata123, eu mergeam la tara la rudele din bunicilor din partea tatalui si cam tot in aceeasi zona si de curiozitate (acea curiozitate a unui copil crescut la oras, sa vada cum se fac lucrurile la tara) am mers la cules de tutun.
Acest lucru se facea dis de dimineata pe racoare, ca daca apuca sa-si faca soarele de cap frunzele s-ar fi uscat si te-ar fi ranit. Am invatat cum sa culeg frunzele si sa la strang punandu-le una peste alta pe bratul stang.
La rupere ele lasau o substanta mucilaginoasa, astfel incat deveneai cam lipicios (acum imi explic de ce am lipici la unele persoane .
Dupa ce adunam frunzele veneam cu ele acasa si luam "ac si ata" si insiram frunzele. Acele erau varianta uriasa a acelor de cusut obisnuite (cam 25-30 cm) si ata era o sfoara de cativa metri (2-3, nu mai stiu exact cat).
Insirai la frunze de te lua somnul si trebuia sa nu le pui nici inghesuite (sa nu mucegaiasca) insa nici prea rare, se puneau astfel incat sa rezulte o "salba" de frunze cat mai frumoasa. Acestea erau insirate mai apoi pe gardurile oamenilor si lasate la uscat, apoi erau valorificate.
A fost o experienta unica, si asa a si ramas ca nu m-a mai prins nimeni la cules tutun . Stiti foarte bine cum e vorba aceea "Curiosity killed the cat".
Insa daca nu as fi trait acea experienta nu as fi avut ce sa va povestesc azi.
PS - Revin, salbele noastre semanau cu cele din P13. Cat despre celelalte poze P59 mi se pare extraordinara.
@mishu: Imi cer scuze că răspund așa târziu, dar am fost plecată la întâlnirea cu colegii de liceu și nu am mai accesat saitul.
Mulțumesc pentru toate aprecierile voastre, mă bucur că am putut stârni emoții...
Nu sunt un sciitor consacrat, nu am blogul meu, scriu doar de plăcere pentru AFA!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Sep.2023 Viniales un colt de rai — scris în 18.02.24 de robert din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Nov.2016 Vinales — scris în 16.01.17 de trav3licious din BUCUREşTI - RECOMANDĂ