Obiective turistice între Veliko Târnovo şi Ruse

TIPĂREȘTE

Am plecat din Veliko Târnovo destul de devreme, dimineaţa era senină şi temperatura aerului rezonabilă pentru un sfârşit de octombrie, numai bună de vizitat. Aşadar ne puteam permite să ne mai abatem din drumul nostru spre casă dacă am fi avut chef. Nu eram foarte siguri de asta când ne-am urcat în maşină, dar… ştiţi cum e, „foamea vine mâncând”, iar pentru nişte aventurieri ca noi e destul de greu să ne abţinem să nu aflăm „unde duce acest drum?! ”.

Aşa că, după numai 7-8 km de la ieşirea din Veliko, când am întâlnit deja prima ispită, n-am stat mult pe gânduri şi am cotit-o scurt la stânga: Mânăstirea Preobrajenie (Schimbarea la Faţă), despre care ştiam că ar fi cea mai mare din zona Veliko şi a 4-a din Bulgaria. Am urcat cale de vreo 2 km pe un drum asfaltat, dar destul de accidentat şi am ajuns acolo unde începe peretele stâncos înalt de câteva zeci de metri. În parcarea din faţa intrării în mănăstire se mai găseau câteva autoturisme, dar şi un microbuz cu numere româneşti. Intrarea se face printr-o boltă dublă ce traversează clădirea din faţă, clădire construită în stil tradiţional bulgăresc, cu primul nivel din piatră de râu, iar cel de deasupra din cărămidă roşie, proeminent faţă de primul (amănunt care se pare că făcea aceste locuinţe mai greu de prădat). Lipită de această clădire, în stânga mai e una, mai nouă şi mai înaltă, cu primele 2 niveluri tot din piatră, iar cel de deasupra lor văruit în alb.

Imediat ce am intrat în curtea pietruită, ne-a şi gâdilat frumos la urechi dulcele grai mioritic, de care ne era destul de dor; un grup de vreo 10 persoane era strâns în faţa bisericii, în jurul ghidului, care explica în limba română ce şi cum s-a petrecut cu mânăstirea. Ne-am alăturat şi noi tiptil şi am tras cu urechea. Domnul ghid ne-a sesizat după un timp interesul, dar ne-a zâmbit în timp ce a continuat să vorbească, semn că nu s-a supărat.

Aşa am aflat că istoria zbuciumată a acestui locaş de spiritualitate se pierde undeva în sec 13-14, în timpul celui de-al Doilea Ţarat Bulgar; nu se ştie exact când a fost clădit, dar se ştie că la 1360 ţarul Ioan Alexandru i-a acordat autonomia. Câţiva ani mai târziu, după ce întreaga zonă a fost cucerită de turci, mânăstirea a avut soarta multor altor edificii asemănătoare, fiind asediată şi incendiată. Abia 4 secole şi jumătate mai târziu, un preot de la Mânăstirea Rila a început strângerea de fonduri pentru ca Preobrajenie să fie reclădită, dar a fost finalizată de celebrul arhitect şi pictor al Renaşterii Bulgare, Kolio Ficeto, cel care a proiectat şi Catedrala Ortodoxă din Târnovo, podul acoperit din Lovech şi multe alte edificii. Se pare că noua construcţie s-a făcut la vreo 500 m de vechiul loc şi tot lui Ficeto i se datorează şi turnul cu ceas, ridicat după vreo zece ani de la terminarea bisericii. Pereţii interiori, dar şi cei exteriori sunt aproape integral pictaţi de un meşter local, vestit şi el la acea epocă, pe numele său Zaharii Zograf din Samokov. Culorile sunt puternice, predomină roşu, galben şi albastru, aceasta din urmă fiind şi culoarea în care sunt vopsite grilajele metalice ale ferestrelor şi micile uşi boltite.

Ceea ce face celebră această mănăstire este o bucată din fresca exterioară, atribuită tot lui Ficeto, aşa-numita „Roată a Vieţii”, care reprezintă, în două cercuri concentrice, o paralelă foarte sugestivă între viaţa omului şi scurgerea celor 4 anotimpuri. Copilăria este, evident, asimilată primăverii, iar copilul urcă treptele anilor senin şi neştiutor, aşa cum zâna primăverii cântă la un soi de mandolină pe o pajişte verde, la umbra falnicilor copaci. În colţul din stânga sus, imaginea din sfertul de cerc interior se schimbă cu un peisaj de vară, în timp ce omul munceşte pentru a culege roadele câmpului. Aşa că îl găsim în partea cea mai de sus a cercului extern în plină glorie, purtând într-o mână un sac cu bani, iar în cealaltă un sceptru, pentru ca odată cu toamna vieţii, în timp ce în cercul intern bate pomii să culeagă roadele acestora, în cel extern să înceapă declinul său fizic. În ultima imagine îl descoperim încălzindu-şi mâinile bătrâne şi înfrigurate la căldura focului… Simbolistica este deplină, căci de-o parte şi de alta a roţii e câte un înger care manevrează imensul mecanism, iar în josul imaginii, Cea-cu-Coasa aşteaptă necredincioşii şi-i îndeasă în gura balaurului…

Am admirat după aceea restul frescelor, majoritatea semănând cu nişte ferestre boltite stilizate, împodobite cu ghirlande de flori şi frunze, precum şi cu motive geometrice. Am pătruns în interior şi ne-a izbit bogăţia desenelor şi a culorilor, ca şi frumoasa dantelărie de lemn aurit a iconostasului, precum şi podeaua cu decoraţiuni de marmură în două culori, reprezentând flori imense cu 12 petale. Peste tot erau schele, căci pictura veche era în curs de restaurare. Într-un colţ, ghidul ne-a arătat o figură masculină pictată care se presupune a fi autoportretul lui Zaharii Zograf; pictorul ţine în mână un penel, cam în ipostaza în care o face Luchian într-un autoportret similar.

Am fost încurajaţi să cumpărăm câte un suvenir sfinţit de la doamna care le vindea la intrare şi unii dintre noi au făcut-o cu drag, mai ales că preţurile nu erau mari, ştiind că acei bani vor contribui la conservarea acestei bijuterii medievale. Am ieşit apoi din nou în curtea mânăstirii, am admirat clădirea cea nouă cu chiliile călugărilor, cu balcoane de lemn traforat, cu câteva clopote aliniate la primul nivel şi cu câteva utilaje agricole rânduite frumos pe toată lungimea construcţiei. Ghidul însă ne-a invitat să ocolim mica biserică prin dreapta şi să vizităm chiliile cele vechi, distruse în 1991 de o stâncă imensă care s-a prăvălit din munte în urma unui cutremur. Clădirea cea veche este în prezent neutilizabilă, degradându-se treptat; mie mi s-a părut foarte romantică, năpădită fiind de vegetaţia bogată a muntelui, îmbrăţişând în L-ul ei o mică fântână acoperită, considerată capodoperă de inginerie şi tenacitate la vremea când a fost săpată, pânza freatică fiind aici la zeci de metri sub pământ.

Am schimbat mai multe impresii cu ghidul grupului şi, profitând de bună-voinţa cu care ne răspundea, l-am întrebat şi despre cealaltă mănăstire, cea care se vede pe dealul de dincolo de valea prin care trece şoseaua. Şi aceasta se află situată într-un cadru natural de excepţie, în mijlocul pădurii, la baza unui perete stâncos şi găurit de mici grote. Am aflat că se cheamă Mânăstirea Sf. Treime, că, spre deosebire de Schimbarea la Faţă, e mănăstire de maici, că în principiu se poate vizita, ca orice mănăstire, doar că maicile sunt extrem de suspicioase şi deschid destul de greu poarta mânăstirii, invocând tot felul de pretexte. El, ghidul, ne-a mărturisit despre sine că de fapt are origini bulgăreşti şi vorbeşte foarte bine limba bulgară (aşa se explică, deci, pasiunea cu care povestea despre aceste locuri!) şi, cu toate astea, a reuşit destul de greu să intre în mănăstire, şi doar de vreo 2-3 ori, cu ceva grupuri de turişti. Ne-a mai povestit că Mânăstirea Sf. Treime pare să fie şi mai veche decât Preobrajenie, adică de pe la 1070 şi este cunoscută pentru faptul că aici s-a stabilit cândva un călugăr, pe numele lui Eftimie, care, împreună cu discipolii săi, au reformat scrierea acelei vremi, stabilind nişte reguli comune de ortografie. Desigur că soarta manuscriselor şi a cărţilor sfinte a fost crudă în timpul stăpânirii otomane, multe fiind distruse, dar unele din ele au putut fi salvate şi se află în prezent în diverse muzee şi biblioteci din Rusia sau Serbia.

A venit vremea să ne luăm rămas-bun de la grupul de români, ei urmând a se îndrepta spre Veliko Târnovo, nu înainte ca bunul ghid (care are o mică agenţie de turism în Bucureşti şi organizează excursii în toată peninsula balcanică; mi-ar plăcea să „ne lipim” cândva la una din aceste excursii, omul chiar ştie ce vorbeşte) să ne explice cu amănunte cum să ajungem la următorul obiectiv pe care îl aveam pe listă: Cascada Kaya Bunar din zona localităţii Hotniţa. Citisem eu ceva, dar nu eram sigură că am înţeles bine… De fapt, nu e complicat deloc. Din drumul european E85, care leagă Veliko de Ruse, din Samovodene se face un drum în stânga (pentru cei care vin dinspre Ruse, se va face în dreapta, evident), se străbate acest sat, apoi la prima bifurcaţie se ţine tot stânga şi se ajunge în Hotniţa. De aici încep indicatoarele verzi pe care scrie „Ecopoteca”. Trebuie să aveţi grijă ca la ultima bifurcaţie fără indicator să faceţi dreapta (de fapt, sunt desenate nişte săgeţi pe asfalt cu vopsea roşie), aceasta fiind şi ultima bifurcaţie, căci după curba la stânga veţi ajunge în parcarea organizată, unde probabil va mai fi ceva „populaţie” automobilistică. Când am ajuns noi erau chiar multe maşini, chiar şi un autocar cu ruşi; nu e de mirare, având în vedere vremea frumoasă, puţin înnorată, dar în principiu frumoasă pentru o zi de toamnă.

Dincolo de parcare, printre copaci curge un pârâiaş, cel responsabil de minunăţia reprezentată de cascada cu pricina, despre care se pare că s-a dat veste-n ţară (ţări) şi iată că acum lumea se înghesuie s-o admire! Căci prin articolele pe care le citisem, autorii se minunau cât de pustiu era peisajul şi că ei şi numai ei au avut parte să se bucure de această capodoperă a lui Dumnezeu! Aşa o fi fost şi cu Niagara cândva… Dar să revenim la pârâiaş, pe care puteţi să-l traversaţi pe nişte podeţe de lemn, foarte pitoreşti şi ele, perfect încadrate în peisaj. Însă nu veţi mai avea stare să admiraţi peisajul împădurit, căci imediat ce veţi auzi cântecul cascadei, veţi fi atraşi de Ea ca Ulise de sirenele fermecate! Luând-o pe firul apei în sus (nu mult), o veţi zări printre copaci şi vă veţi îndrăgosti cu siguranţă pe loc! O cădere de apă ce se despleteşte în şuvoaie albe pe peretele stâncos, printre plante agăţătoare încă verzi, aruncându-se într-un mic eleşteu de culoarea turcoazelor!... Superb! O să vă tot învârtiţi pe lângă ea, o să vă îmbătaţi de frumuseţea ei perfectă, iar ea o să-şi vadă impasibilă de treaba ei, etalându-şi splendoarea şi lăsându-se fotografiată din toate unghiurile ca o adevărată divă!

În poieniţa din faţa eleşteului este şi o mică zonă de picnic, cu mese şi scaune din buturugi de lemn, dar şi vreo două pietroaie pe care vă puteţi sprijini să admiraţi minunăţia. Şi când vă săturaţi, dacă vă săturaţi, vă aşteaptă… ecopoteca! Hai, la plimbare, la ars calorii! Dar înainte ar fi bine să vă asiguraţi că v-aţi încălţat corespunzător, cu ceva bocanci sau ghete cu talpă antiderapantă, căci se urcă (zona o reperaţi uşor în stânga cascadei) pe scări săpate în munte, care alternează cu zone ceva mai plane; poate chiar ar fi bine să vă gândiţi de două ori şi să lăsaţi aventura pe altădată dacă de curând a plouat, căci pietrele şi pământul pot fi alunecoase. Ca idee, traseul nu este unul foarte complicat, te poartă pe deasupra cascadei, apoi pe firul apei în sus până la o zonă cu multe podeţe de lemn şi cu alt eleşteu şi altă cascadă mai mică (un pui de cascadă), dar mărturisesc că eu, una, nu l-am parcurs în totalitate, tocmai din cauzele obiective enumerate mai înainte. Bine, de plouat nu plouase de curând, cel puţin nu în ultimele 3-4 zile de când eram noi prin zonă, dar totuşi pietrele erau foarte umede şi alunecoase, iar pantofii mei sport nu erau chiar ceea ce trebuia (mai ales că sunt talentată în a-mi scrânti picioarele şi când merg în şlapi pe plajă). Dar am ajuns pe un mic platou deasupra cascadei, unde am prins greu loc să fac o poză doar peisajului (fără nici un picior, mână sau ureche de rusoaică), apoi am mai mers puţin şi când am văzut că se îngroaşă gluma (adică nişte scări metalice care urcau peretele de stâncă într-un unghi perpendicular pe sol, … m-am gândit că e mai cuminte să mă întorc, mai ales că deja îmi tremurau bine gladiolele înmuiate de febra musculară acumulată după 3 zile de „călărit” Veliko şi nu numai! L-am lăsat aşadar pe Tati să continue să exploreze (am ataşat, cu permisiunea-i plină de mândrie, poze efectuate la faţa locului de dumnealui) şi am coborât cu grijă, reluând de la nivelul solului şedinţa foto cu cascada, mai ales că autocarul de ruşi plecase…

Mi-a plăcut mult zona, dar am rămas cu frustrarea de a fi trebuit să abandonez călătoria prin natură; vizualizând pozele lui Tati, am avut impresia de „Jack care urcă pe vrejul de fasole”, pentru ca în final să ajungă într-un alt tărâm fantastic, ca un alt Pământ suspendat peste primul; un Paradis deasupra celuilalt… Voi reveni, fiţi siguri, echipată corespunzător, ne-răcită (cum eram atunci, că despre asta uitai să mă plâng) şi … ceva mai antrenată (ha-ha!) ! Dacă ajungeţi înaintea mea, enjoy!

Ultimul obiectiv pe care nu eram siguri dacă aveam să-l bifăm, dar l-am bifat, a fost situl arheologic Nicopolis ad Istrum. De asemenea sunt indicatoare din drumul principal şi cumva tot în stânga trebuie s-o luaţi… cu maaare grijă, însă, căci drumul e praf şi pulbere. Mai mult cratere decât drum. În faţa obiectivului lăsaţi maşina să-şi tragă sufletul în parcarea imensă, pe care noi am găsit-o goală (de fapt, mai era o maşină cu numere de Bulgaria, cred că a fetei care vindea bilete, că alţi turişti n-am mai întâlnit prin sit; eram deja obişnuiţi cu asta, într-un fel mi-a şi plăcut, era de parcă aveam parte de tururi private). Am plătit 6 leva de persoană, există tot felul de reduceri şi bilete combinate, nu detaliez, voi ataşa poză.

Situl este foarte bine pus în valoare, are zeci de tăbliţe explicative în bulgară şi engleză, coşuri de gunoi şi toalete decente. Prin comparaţie, mă durea inima gândindu-mă ce am găsit noi în Dobrogea anul trecut când am pornit la vânătoare de cetăţi. Şi iar îmi amintesc de asistentul ăla misogin din facultate: „De ce ei poate şi tu nu poţi? ” Şi, parafrazându-l, zic şi eu: „De ce Ministerul Turismului din Bulgaria poate şi tu, Ministerul Turismului din România, nu poţi?! ” Dar asta e o întrebare retorică, prea des pusă, căreia doar noi, turiştii „plătitori de taxe şi impozite” îi dăm răspunsuri amare…

Nicopolis ad Istrum se traduce (latină) „Victoria Împăratului Traian pe Dunăre” (Istrum era vechea denumire latinească a Dunării). Asta deoarece oraşul a fost construit de Traian spre a celebra încheierea cu succes a războaielor dacice din 101-102 şi 105-106. Urbea a fost situată la confluenţa a două râuri, Iantra (cea „vinovată” ceva mai în amonte de spectaculosul canion pe care s-a ridicat Veliko Târnovo) şi Rosiţa, respectând un aşa-numit plan rectangular, cu străzi care traversau urbea de la nord la sud şi de la est la vest. Deşi a fost construit de Traian, cele mai vechi inscripţii despre Nicopolis ad Istrum sunt din 136, din vremea Împăratului Hadrian, iar cele mai importante clădiri s-au ridicat sub Antonius Pius, câţiva ani mai târziu. A fost distrus de o invazie barbară în 170, apoi reconstruit sub dinastia Severilor, la începutul sec. 3. Fortul roman a urmărit topografia locului, având ziduri care atingeau înălţimea de 8m şi turnuri de 12m. Zidurile erau făcute din blocuri mari de calcar unite prin broşe metalice, acoperite de mortar. Pătrunderea în cetate se făcea prin 4 porţi, dintre care cea nordică era cea mai importantă, fiind şi locul pe unde se începe azi vizitarea sitului arheologic.

Ne-am început şi noi vizita, păşind pe lespezile mari de piatră, pe unul din vechile drumuri antice care aveau să ne ducă în inima cetăţii. Din loc în loc, ne opream să citim explicaţiile şi să privim desenele prezentate pe tăbliţele situate în zonele de interes. Am aflat astfel că situl a fost descoperit în 1871 de arheologul şi etnograful austriac Felix Kanitz, pentru ca primele excavaţii să le facă mai târziu un alt arheolog francez. Oraşul antic a fost cu adevărat scos la lumină, pas cu pas, începând din 1935, de o echipă mixtă, bulgaro-engleză. Încă se lucrează la studierea artefactelor, iar o contribuţie însemnată la amenajarea sitului în scop turistic a revenit şi studenţilor la Arheologie din Sofia.

Nu după multă vreme, au început să apară şi „pietroaiele”, întâi timid, sub forma unui şir de resturi de coloane aliniate pe marginea stângă a drumului. Apoi, pe dreapta, ne-a întâmpinat vechea poartă estică, cu rol mai mult economic în fostul oraş, dovadă stând scuarul de dincolo de ea, care era mărginit de-o parte şi de alta de câte un rând de coloane ionice susţinute prin arce de boltă, în spatele cărora se găseau magazine şi ateliere. În această zonă există şi ruinele unei clădiri rectangulare, care pare să fi fost refăcută de mai multe ori (posibil o bazilică), dar şi piedestaluri de statui. Urcăm cele câteva trepte înalte de piatră, pătrundem prin poarta estică şi… ruinele vechiului oraş ni se desfăşoară în faţă, atât cât pot privirile noastre să cuprindă. Peste tot – capiteluri, unele frumos decorate, coloane, lespezi, piedestaluri… Mai aflăm că limba oficială a cetăţii a fost limba greacă, iar conducerea acestuia a fost asigurată de două organisme, Parlamentul (Demos) şi Consiliul Oraşului (Bula). Acesta din urmă avea atribuţii economice, de asigurare a ordinii publice şi a securităţii, dar şi putere juridică. Viaţa religioasă era şi ea foarte activă, fiind construite temple şi sanctuare, în care erau „cultivate” zeităţile antice, precum: Zeus, Hera, Atena, Heracles, Dionysos, Asclepios, Cybela. Marele Preot avea privilegiul de a organiza lupte de gladiatori şi partide de vânătoare, pentru a ţine o parte a populaţiei antrenate şi a o distra pe cealaltă parte. Mai aflăm că ziua oficială de naştere a urbei, când se făceau în fiecare an serbări publice de celebrare, era 18 septembrie, ziua în care s-a născut Împăratul Traian în mica localitate Italica, de lângă Sevilla.

Mai departe ne reţin atenţia ruinele care par să fi aparţinut cândva unei clădiri importante şi aflăm că e vorba de Thermoperipatos, construită pe vremea Împăratului Commodes (184-185), care ocupa suprafaţa unei insule (zona delimitată pe cele 4 laturi de câte o stradă) şi avea o lungime de 69m şi o lăţime de 28,3m. Era un edificiu măreţ, cu laturile mari ocupate de câte 13 magazine cu acces din stradă, mărginind în interior o piaţă luminoasă, frumos decorată cu statui. Conţinea într-un capăt şi o bazilică şi se pare că era un loc consacrat de întâlnire a negustorilor, aici punându-se la cale sute de tranzacţii comerciale.

Vizităm şi fostul Odeon, semn că din cele mai vechi timpuri oamenii au pus mare preţ şi pe hrana sufletului, nu doar a corpului. Era cândva de formă rectangulară şi acoperit, putea găzdui până la 350 de persoane care şedeau în sectorul publicului, aranjat în „raze” care convergeau spre aria orchestrei şi a scenei, de care era despărţit printr-o balustradă de piatră. Conţinea şi 11 magazine pe margini, accesibile din afară.

Mai departe întâlnim ruinele Bouleuterion-ului, sediul Consiliului Oraşului, de asemenea o clădire rectangulară, în faţa căreia erau statui de împăraţi şi împărătese romane. Forumul era fosta piaţă a urbei, un loc destinat exclusiv oamenilor, în care nu era permis să pătrundă nici un vehicul. Nu se afla în centrul geometric al oraşului, ci puţin excentric, pe o ridicătură, fiind de asemenea împodobit cu piedestaluri pe care au odihnit cândva statui de marmură şi bronz.

Sistemul de alimentare cu apă merită o menţiune specială, căci mi s-a părut extrem de ingenios pentru acele vremuri (doar nu degeaba au cucerit romanii jumătate din glob!). Apa provenea dintr-un izvor care-şi avea sălaşul într-o peşteră de lângă satul Moussina şi ajungea în oraş printr-un apeduct de piatră cu lungime de 25 km, care urmărea şi el asperităţile reliefului pe care îl traversa. Apa se colecta într-un rezervor uriaş, construit din straturi succesive de piatră şi cărămidă (aşa-numita tehnică opus vittatum mixtum). De aici, plecau conducte de piatră sau de cărămidă, care împânzeau tot oraşul. Existau şi câteva fântâni săpate în pământ. Deşeurile erau şi ele deversate printr-un sistem asemănător de conducte.

După ce n-au mai fost romanii, au urmat bizantinii. Se ştie că în perioada bizantină timpurie, la jumătatea sec. 5, a existat pe acest loc o fortăreaţă cu porţi şi turnuri neacoperite. În sec. 5-6 s-au construit şi 2 bazilici creştine, una mai mare, cu 3 nave şi una mai mică, doar cu o navă. S-au descoperit şi urme ale producerii obiectelor din os şi sticlă. Atacurile repetate ale avarilor şi slavilor au distrus cetatea, dar se mai descrie o mică aşezare bulgărească pe locul acesteia, în sec. 9.

Spre ieşire aveam să trecem pe lângă fosta necropolă a oraşului, unde câteva resturi de sarcofage şi pietre vechi de mormânt stăteau frumos aliniate pe marginea drumului. Unul din acestea este decorat cu un cap bucălat inclus într-un triunghi, iar alături e tradusă inscripţia de pe spatele pietrei, care spune aşa: „Priveşti monumentul lui Nikokleus, un om de onoare care a construit o casă pentru Hades cu propriile-i mâini, muncind din greu. El vă spune vouă, tuturor: «Scurtă va fi cărarea spre lumină după care tânjim toţi. Pentru cei care mor, casă le va fi această locuinţă eternă. Aşadar beţi şi duceţi o viaţă fără griji cât mai priviţi încă lumina zilei! Ascultaţi: odată ce sufletul vostru pleacă, nu veţi mai avea parte de toate aceste lucruri. Adio îţi spun ţie, străine! »”

… Rumegând în minte cuvintele înţeleptului Nikokleus, ne-am îndreptat agale către ieşirea din sit… Peste mai puţin de o oră traversam din nou Podul Prieteniei, către România, către casa noastră, pregătindu-ne să ne bucurăm de zilele care ne-au rămas…

---

VIZUALIZĂRI: 16825 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI