Turtucaia: între epopee și înfrângere

@all: Mă așteptam ca acest subiect să suscite ceva mai mult interes, dar se pare că am avut așteptări prea mari... Din păcate, am tot mai des senzația că pe AFA puține dintre postările publicate mai reușesc să trezească interesul de altădată (dacă ajung la 20 de voturi este bine, nu mai vorbesc de 30-40).

Poate că vremurile s-au schimbat sau, pur și simplu, comunitatea nu mai este la fel de interesată de experiențele împărtășite aici.

******

INFO: Arhiepiscopia Tomisului și Mănăstirea Dervent au organizat în perioada 5-6 septembrie 2026 un simpozion intitulat „Ce suntem noi fără voi? ... Jertfa eroilor și conștiința continuității naționale” (dervent.ro/simpozioane/in ... natur%C4%83.pdf) și o slujbă de pomenire la complexul memorial de la Șumenți (Turtucaia - Bulgaria).

La slujba religioasă din cimitirul de onoare, alături de preoți și participanții la simpozion, au participat și militari din Brigada 9 Mecanizată „Mărășești” (pe FB).

@all: Colonelul Anastase Grigorescu, comandant al Regimentului 5 Obuziere, a fost trimis cu ale sale baterii în toiul bătăliei de la Turtucaia. În data de 6 septembrie 1916 (24 august, stil vechi) comandantul regimentului, ofițerii și soldații au căzut prizonieri, luptând până în ultimul moment. Colonelul Grigorescu va pieri în captivitate, nu înainte de a scrie povestea luptei regimentului de tunuri de la Turtucaia.

Sunt impresionante depeșele trimise spre Comandament în acele zile de foc:

Turtucaia 1916,24 August ora 4 p. m. :

Regimentul 5 obuziere apără aproape singur Turtucaia de la ora 5 dimineața.

Vom trage și ultimele cartușe, vom părvăli materialul în vale (la Dunăre), luând piesele de la închizătoare sau le vom îngropa în pădure căci nu avem cu ce le distruge.

Cum se va înopta (neavând muniții), trebuind să ne retragem și noi, trimiteți ne vas pentru îmbarcare.

Dacă ne trimiteți vase și de îmbarcarea întregului regiment, oameni, cai, obuziere, chesoane, am fi prea fericiți.

24 Aug. ora 5 p. m. :

Regimentul 5 obuziere continuă să reziste cu curaj, trăgând până la ultima lovitură.

Rog trimiteți-ne grabnic ajutoare, căci vom face minuni de vitejie.

Când vom termina munițiunile, trebuind să ne retragem și noi, rog din nou să ne puneți la dispoziție vasele trebuitoare spre a ne îmbarca și trece pe celălalt mal al Dunărei. (Memorii publicate în „România Militară” , iulie 1933).

Multe clipe de dramatism...

@all: Poetul George Topârceanu a participat, ca subofițer într-o baterie de tunuri, la bătălia de la Turtucaia, fiind luat prizonier în 6 septembrie 1916. Va scrie despre acele zile, precum și despre prizonierat...

În Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918) sunt redate clipe cutremurătoare:

Puteam să înot bine, dar niciodată nu m-aș fi încumetat să trec Dunărea. Am luat doi snopi bine legați și am intrat în apă... Unda era tulbure și rece. În curând am pierdut pământul de sub picioare. Cu stânga mă țineam de snopi și, purtat de valuri în jos, cu dreapta vâsleam spre mijlocul apei, domol, ca omul care știe că pornește la drum lung. [... ] Începeam să mă apropii de celalt mal, dincolo de șlepuri. Nimeni nu mai era acum pe lângă mine, numai o masă ruptă venea din sus. Văzui pe mal doi oameni în uniformă, care parcă îmi făceau semne largi cu brațele. Credeam că vor să-mi vie în ajutor – mi se părea că strigă ceva. Unul se lăsase într-un genunchi. Ridicai mâna deasupra undelor ca să le fac semn să mă aștepte mai jos... dar, în aceeași clipă, băgai de seamă că cel îngenuncheat trăgea focuri de carabină spre mine!

G. Topârceanu a încercat să treacă înot Dunărea, fiind împiedicat chiar de ai săi să ajungă pe malul românesc!

Am citit textul în acest weekend... E doar o părticică din tragedia desfășurată în zona capului de pod Turtucaia.

Marele meu regret și nu de acum, că nu am fost în stare să ajung niciodată la Tutrakan în Bulgaria și la Chișinău, Republica Moldova, două repere istorice importante pentru familia mea.

-La Turtucaia a luptat bunicul matern.

-La Chișinău, în catedrala orașului, a fost preoțit tatăl meu în 1942

Eram copil și rețin, bunicul meu (avea o obsesie), când venea cineva în vizită, povestea cum a scăpat viu de la Turtucaia. Și repeta și repeta, până ce bunica îi spunea, mai termină cu Turtu. Tâtziu, toți din familie au realizat imbecilitatea că nu l-au înregistrat pe bandă de magnetofon. Era prin anii 60-70 și aveam în casă.

Bunicul, căsătorit în 1912, a scăpat datorită faptului că s fost rănit la scurt timp după începerea luptelor și a fost evacuat.

Ce a rămas din tot ce povestea, că erau în tranșee (săpate în mal) și a căzut malul de pământ peste ei, câți or fi fost, că au avut un firicel de aer și că au stat mult timp așa, ca îngropați de vii până ce au fost găsiți. Cum și în ce împrejurări, o fi spus de nenumărate ori, habar nu aveam.

A fost primul rănit din Moldova, întors de la Turtucaia și întâmpinat de oficialitățile locale, în Gara Sascut.

Povestea bunica mea că se ducea lumea la gară, din satele învecinate Sascutului, „să audă, dacă se aude ceva de pe front” Când s-a anunțat că va veni un rănit, era mare de oameni pe peron. A fost coborât pe targă și lumea buluc, fiecare cu speranța lui. Acela era bunicul meu care a fost apoi transportat cu o căruță cu boi, preț de nu știu câți Km până la Corbasca și venea un felcer acasă, de-i schima bandajele. Toată viața a suferit de un reumatism sever și mergeau la Felix în fiecare an. Era învățător.

La 50 ani de la luptele din Turtucaia, fost decorat, a păstrat decorația un timp, după care, nu mai știm noi nepoții, nimic de ea. A rămas de la el un binoclu care e și acum la fratele meu și nu vrea să mi-l dea.

A murit la 88 ani și ne-a rămas această poveste frumoasă dar tristă în esență.

După ce am citit, pot spune că AmFostAcolo, la Memorialul de la Turtucaia, cu mulțumirile de rigoare!

Sănătate, liniște și pace să avem!

@mihaelavoicu: Sărut mâna, m-a impresionat povestea ta, despre bunicul veteran din WWI.

Întâmplarea face ca bunicul soției mele să fi fost veteran din WWII, dar povestea se repetă, oarecum, a fost rănit din război, după luptele de la Arad, a venit cu o rană la cap, o gaură-n craniu, ce a fost acoperită cu o placă de argint.

La fel, a fost adus acasă cu trenul, în gara Bâlca l-au luat și dus acasă. A fost un om isteț, foarte bun gospodar și comerciant, a ținut moară-n comună până prin 2004, când a murit, odihnească-l Dumnezeu!

Un om calm care, ori de câte ori se ivea o problemă, cu o răbdare angelică îi găsea răspunsul. L-am admirat mereu, sincer, Adi a fost nepoata lui preferată, poate de aceea am fost influențat, dar trăind, uneori, pe lângă el, am văzut ce gândire profundă avea.

Iar ieri, am fost prin Corbasca de Bacău, am fost la Mănăstirea Pogleț, o așezare monahală de la 1674 sau pe -acolo, una din cele două biserici din lemn din Jud. Bacău. Mănăstirea, sau, biserica, sunt monumente istorice. A fost slujbă frumoasă, pentru sărbătoarea de azi, “Înălțarea Sfintei Cruci “. Predica de după slujbă a fost deosebită, pentru că preotul a spus că trebuie să-nvățăm și să credem cu tărie că, înainte de orice, suntem oameni și că vom fi oameni atâta vreme cât ne vom respecta trecutul, știind astfel ce așteptări vom avea de la viitor.

Scuză-mă că m-am băgat în seamă, dar cred că fiecare , dintre noi, avem melancolia celor care au fost și-au însemnat ceva pentru devenirea noastră!

Interesant episodul cu gaura în craniu a bunicului tău, la nivelul medicinei de atunci. Și ce rezultate bune a avut, adică un om normal. Incredibil!

Unde, pe ce linie e Gara Bâlca? Mi-a plăcut intervenția ta și m-aș bucura să povestească și alții despre sorta bunilor lor care au luptat pentru țară și pentru neamul românesc.

Mulțumesc!

Sănătate, liniște și pace!!

@mihaelavoicu: Bâlca este pe magistrala CF 501, dintre Adjud și Ciceu, linia ce leagă Moldova de Ardeal.

Gara Sascut e pe magistrala CF 500, cea de leagă Bucureștiul de Suceava.

Acuma, ambele, raportate de distanța de la Adjud, sunt la vreo 13-15 km de orășelul ăsta. Pe cele două localități, practic, le desparte-un deal, Csortolom, între Sascut și Coțofănești (comună deservită de halta Bâlca) de fapt sunt vreo 13–15 km între ele, bașca Trotușul, un râu care nu le desparte, le unește. Bunicul Adrianei, cel de-am vorbit de el, avea o soră măritată-n Sascut iar ea venea și-și muncea pământurile de-i fuseseră date de zestre, tot la Coțofănești, veneau cu căruța peste deal.

Bunicul Adrianei, Gheorghe-l chema, era “chitros” tare, cum spunem noi, moldovenii, despre oamenii care duc la durere și la greu. Nu țin minte să se fi văitat vreodată, ducea durerea senin.” Eh, un fleac” spunea el despre vreo zgaibă , altfel adâncă și urâtă, de și-o căpăta în timp ce muncea prin curte.

Odată caii (avea doi cai frumoși și mari, înalți, eu, om de 1,81 înălțime, abia le ajungeam, cu capul, la greabăn) erau să-l paradească. Spuneam, caii i -au pus căruța-n cap, au făcut “spaimă” cum spunem noi, moldovenii, adică au fost ținuți prea mult în grajd și, la o sărbătoare locală, când i-a înhămat, odată ieșit pe stradă, animalele s-au speriat și au răsturnat căruța. Gheorghe s-a ales cu o rană urâtă la cap, pielea de pe frunte, de de-asupra unui ochi, era căzută, ziceai c-a fost scalpat. M-am rugat de el ca de ploaie să-l duc la Onești, la spital. N-a vrut, neam! Și-a liniștit caii și i-a dus acasă. Aici, Catrina, nevastă-sa, bunica Adrianei, l-a văzut și l-a reparat. I-a cusut spânceana ca pe cârpă, nu înainte de a lua măsuri antitetanos: a trecut acul prin flacără, iar după ce l-a cusut, peste rană, l-a uns cu unsoare din aia, de se ung purceii când îi “cureți”(castrezi). Nici unul dintre ei n-a tratat evenimentul altfel decât ca pe o întâmplare oarecare. Am spus că e rană grea, să-l duc la spital, să nu se infecteze,iar mamaia mi-a zis așa, ca la proști, calm:” cum să se infecteze dacă l-am spălat cu ceai de pelin de mai?! “

Tataia, înainte de a muri, s-a betegit la un picior. A incercat cu leacurile lui, dar pelinul, chiar de mai fiind, n-a mai ajutat. La Spitalul de la Onești medicul l-a anunțat, după ce i-a văzut laba piciorului neagră-vânăt :” Bade Gheorghe, tăiem laba piciorului” . Tataia n-a zis nimic, a cerut să vină acasă pentru o zi, să se pregătească.Ne-am urcat în mașină și am plecat . Cea mai lungă tăcere am avut-o-n mașină, în ăia 17 km de la Onești la Coțofănești, acasă la el.

Am încercat o discuție :” Tataie, să nu-ți fie frică, punem proteză, vedem noi…!”

Îi țin minte privirea, senină și liniștită. “Nu mi-e frică! Frică mi-a fost la Arad, când m-au rănit nemții. Băteau cu brandurile (aruncătoare de grenade) din metru-n metru și vedeam cum vin spre mine loviturile. N-aveai un’să fugi ! N-aveai nici un loc să te-ascunzi, așa că m-am lipit de pămănt de parcă eram de acolo. Și așteptam să mă lovească. Aia a fost frică!”

Am ajuns la Coțofănești, l-am dus în casă. S-a dus și a închis moara, a scos siguranțele. A cerut să-i încălzească apă, să facă baie, După ce a terminat baia, mamaia l-a primenit cu haine de curat iar el s-a urcat în pat, apoi ne-a chemat la el și ne-a anunțat că el, din patul ăla, nu mai pleacă decât în cimitir. Așa a făcut. Timp de o săptămână n-a mâncat, a băut un pic de apă. M-a rugat, pe la jumatea săptămânii să-l bărbieresc. În timp ce făceam asta am încercat, a câta oară, să-l conving. A spus doar atât :” După 80 de ani zilele sunt furate de la Dumnezeu. La mine e de-ajuns!” Așa, senin, a plecat dintre noi.

Scuză-mă, am vorbit prea mult, dar, poate că azi, zi de mare sărbătoare, era rândul lui să-l pomenesc. Mă iartă de te-am plictisit, a fost o trăire sinceră!

@tata123 🔱:

Din pacate ăsta-i adevarul. Multi citesc si nu voteaza desi autorul s-a straduit sa scrie cât mai bine articolul...

Articolul de față îmi dă dreptate, vizualizari 218 si doar 22 de voturi...

Am citit toate ecourile cu lacrimi în ochi, bunicul matern s-a întors ranit la mâna dreapta, avea cotul pe jumatate întepenit dar nu l-am auzit vorbind niciodata de WWII, si-a înecat durerea în alcool... iar bunicul patern s-a întors bolnav si a murit prea devreme. Povesti triste dar adevarate.

@Yersinia Pestis: O viață trăită în demnitate, în simplitate și în curățenie sufleterască.

Așa erau țăranii noștri pentru că aveau rădăcinile înfipta bine în pământul strămoșesc. Simțeau căldura și vibrațiile gliei. Dezastrul a fost cu desrădăcinarea, câns li s-au luat forțat pământurile atât celor cu puține, cât și celor cu multe hectare. Cu bătaie lungă că au suferit și urmașii lor.

Cât despre „medicina” să-i zic țărănească, leacurile și prișnițele erau remediul. Bașca descântecele.

Interesantă treaba cu furatul de zile de la Dumnezeu. Nu am știut și cred că sunt niscava „hoțomani” pitiți în cest grup AFA. Numai eu știu pe cineva...

Mulțumesc și multă sănătate!

@mihaelavoicu: Bunicul Ilie, tatăl mamei mele, a luptat în al Doilea Război Mondial și a fost prizonier în Rusia (probabil în Siberia). Era foarte slab, cauta coji de cartofi în gunoi. Șansele să supraviețuiască la tăiat lemne în pădure, în ger cumplit, erau foarte mici.

Îngerul lui pazitor a trimis o rusoaică tânără și frumoasă care i-a salvat viața. L-a adăpostit într-o biserică veche transformată în depozit. Îi aducea zilnic mâncare caldă și îi lăsa o listă cu materialele care trebuiau împachetate în colete și trimise pe front. Noaptea, dormea sub o grămadă de haine groase ca să nu înghețe în biserica neîncălzită. Rusoaica l-a rugat să nu iasă niciodata pentru ca spusese superiorilor ca a ales un tânăr infirm pentru această muncă. Primăvara, Ilie a ieșit la soare sperând ca nu-l va vedea nimeni. După câteva zile, l-au gasit și l-au trimis la tăiat lemne. Cat timp a trăit, bunicul meu s-a rugat pentru sănătatea fetei care i-a salvat viața. Eu banuiesc ca a fost o poveste de dragoste care ar putea fi subiect de roman.

Bunicul Ilie s-a întors în țară mult după ce războiul se sfârșise. Drept răsplată, comuniștii i-au luat pământul moștenit de la tatăl lui, mort în Primul Război Mondial. Străbunicul Drăghici a murit pe front înainte de nașterea fiului său. Casa pe care o avem și acum fusese transformată în grajd.

Bunicul Ilie ne povestea cu detașare, ca și cum toate acestea nu i se întâmplaseră lui. Fără ură, fără furie, cu o seninătate greu de înțeles. După revenirea acasă a fost gestionar la magazinul din sat până la pensie. Toți copiii îl iubeau, la toți le dădea gratis bomboane și biscuiți. A un om bun și vesel, a murit în somn la 77 de ani, cu Biblia deschisă pe piept.

@Floria: Chiar film! Rulau prin anii 50 filme sovietice cu o asemenea temă, doar că personajele erau altele.

Bunicul dvs a fost totuși rezistent, dar a avut și noroc.

Câte feste mai joacă destinul și soarta fiecăruia!

Mulțumesc, să fim bine!