La munte și la mare în insula Tinos (2)

TIPĂREȘTE

Ziua 3

Ne-am trezit dimineață și am zis: azi vom îmbina (din nou) utilul cu plăcutul. Mai un sat tradițional, mai o plajă... Alternativ, să nu se supere.

Am pus pe GPS „satul artiștilor” , Isternia, care se află aproape de Pirgos, în celălalt capăt de insulă și de acolo ne vom întoarce încet-încet spre „casă” , musai cu oprire în Kardiani. Două sate mari, de marcă, ale insulei; le admirasem de pe mare, agățate de coasta aridă, în timp ce feribotul ne aducea dinspre Andros.

Cam jumătate de ceas să fi făcut; v-am spus, Tinos nu-i o insulă mare (deși una dintre cele mai mari din Ciclade), nu prea contează unde te cazezi, oricum ajungi ușor oriunde. „Satul artiștilor” – m-am documentat un pic înainte – pentru că aici a funcționat un centru important de prelucrare a marmurei, o adevărată pepinieră de sculptori. Dealtfel – vom vedea – Isternia însăși este un muzeu al marmurei în aer liber, aleile sale sunt pavate cu plăci de marmură, frontoanele caselor decorate cu mici fresce și inscripții în marmură.  

Șoseaua trece pe la baza satului, ca să intri în Isternia trebuie să ieși mai întâi din localitate (sic!) și apoi să cotești scurt la dreapta; e un drum mic, ascuns într-o curbă, poți ușor să-l ratezi (noroc că-l identificasem cu o zi mai devreme și am fost vigilenți). Lași mașina la intrarea în sat, admiri cu nesaț priveliștea neobstrucționată spre vale și spre golful omonim (suntem la vreo 400 m altitudine!), admiri și monumentul eroilor ce marchează începutul zonei pietonale. Te lansezi apoi pe aleea de marmură, strecurându-te printre frumoase proprietăți construite în stil cicladic, mai noi sau mai vechi, unele coafate cochet de bolți de bougainvillea sau de ghivece cu mușcate, toate încă adormite în aerul proaspăt al dimineții.

În linii mari, cam asta e Isternia – o alee principală și alte câteva, puține, ce urcă sau coboară în trepte, case albe cocoțate una peste alta, o cafenea într-un capăt și o tavernă în celălalt, o biserică nouă și frumoasă și alta veche, aproape ruinată. Sunt și ceva camere de închiriat pentru turiștii mai neconvenționali (țin minte că am urmărit cu inima strânsă o biată familie ce tocmai se decazase, târâind de bietele trolere pe scări în jos...).  

Ne-am urcat apoi în mașină, am revenit în drumul principal și-am urmat mintenaș indicatorul care ne promitea că după numai 4 km serpentinoși vom fi ajuns în buza mării. Ormos Isternion se cheamă locul, de fapt o adevărată mică stațiune ce urmează fidel curbura golfului, cu câteva studiouri drăguțe, un portuleț, 2 taverne, o cafenea și o plajă nisipoasă. Ne-am oprit întâi în parcarea din capătul vestic, de unde se vede frumos întreaga zonă, dar ni s-a părut departe să lăsăm mașina acolo și s-o luăm la pas, așa că, după 2-3 poze, ne-am urcat din nou în vehicul și-am continuat pe lângă țărm. În dreptul tavernei Thalassaki am găsit amenajată o glumă de plăjuță – practic, 5-6 șezlonguri pe o limbă de țărm pietros, pe jumătate în apă. Desigur, pustii, nimeni nu părea interesat. Am înaintat încă puțin, am lăsat mașina pe un drumeag lateral, în rând cu altele, ne-am înhățat prosoapele din portbagaj, încrezători, căci, deși nu se zărea încă, GoogleMaps ne-o promitea, la o aruncătură de băț, Paralia Isternion.

Și da, n-a durut prea tare. Nu se vedea pentru că drumul întâi urcă un pic; de-aici, din „vârful dealului” , o poți admira în toată splendoarea sa! O plajă nu prea mare, dar nici meschin de mică, de formă triunghiulară, nisipoasă, sălbatică, neorganizată, beneficiind de protecția câtorva tamarini. Pentru noi, la acel moment – fix ce trebuia, căci deja ne cam ardea soarele la neuroni!... Am găsit un locșor pentru prosoape la baza unui copac, apoi ne-am aruncat în valuri. Mă rog, vorba vine „valuri” ... Oricum, a fost bine-bine! Apa caldă și curată, fundul mării adâncindu-se cum trebuie – greu ne-am mai dat duși...  

Din nou pe cai și mai departe! Kardiani; nu foarte departe, câțiva km mai încolo. Dacă Isternia e cocoțat deasupra șoselei, Kardiani se află la câțiva metri sub nivelul acesteia. Sunt 2 drumuri ce coboară în sat, vi-l recomand pe cel din capătul vestic, mult mai bun și mai scurt. Am lăsat mașina într-o mică parcare, lângă o hulubărie cu pereți dantelați și aici, în marginea parcării, am descoperit punctul de unde se poate fotografia frumos turla bisericii din vale (văzusem imaginea asta nu mai știu pe unde și ardeam să am și eu propria-mi variantă!).

Kardiani este, la fel, în mare parte pietonal. Din parcare drumul coboară accentuat până în dreptul bisericii Agia Triada, care e mare și frumoasă, dar ce folos, căci am găsit-o închisă. În fața bisericii se află un părculeț centrat de o fântână de formă hexagonală; pe ghizdu-i de marmură albă șed 4 broaște de marmură gri și urmăresc pline de interes plutirea browniană a peștișorilor roșii din micul heleșteu. Părculețul nu oferă prea multă umbră, e cam sărac în vegetație, în schimb oferă vederi splendide asupra întregii văi de dedesubt și a țărmului dantelat.  

Noi am plecat mai departe, urmând aleea principală. La fel ca în Isternia și Pirgos, aceasta este pavată cu marmură, dar de o nuanță mai închisă la culoare. Pe alocuri ea străbate pasaje cicladice umbroase. O particularitate a locului – pe zidurile caselor, pasajelor și „izvoarelor” sunt lipite zeci de fotografii alb-negru ce prezintă oameni și imagini cu vechiul Kardiani; le-am cercetat intens și ne-am făcut o idee despre trecutul nu prea îndepărtat al locului. Am găsit și aici colțișoare fermecătoare și desigur că le-am tras în poză.  

Și Kardiani are corespondent la țărm de mare: Ormos Kardianis, cu o tavernă, vreo câteva studiouri răsfirate și o plajă deservită de un beach-bar. Am coborât cei 4-5 km, am dat fix în tavernă și am zis că ăsta trebuie să fie un semn divin, nu l-am ignorat defel (voi dezvolta altădată). Chiar fain locul ăsta, se mănâncă bine și, bonus, se vede frumos întregul golf.  

Drumul continuă, de pământ, de-a lungul țărmului, până pe plajă (pe care o cheamă Giannaki). N-am mai chinuit mașina, că nu era departe, ne-am dus pe jos. Plaja nu-i prea primitoare, plină de pietre, dar în capătul opus, în zona deservită de barul hipiot Dear John, e chiar faină, în sensul că pietrele lasă locul nisipului în apropierea apei și nisipul cel mai fin acoperă în continuare și fundul mării! Evident că nu ne-am putut abține, ne-am lepădat hainele pe un bolovan și ne-am răcorit în apa aia minunată, printre peștișori!...

Am decis ca restul zilei să-l dedicăm unei alte plaje ce părea promițătoare conform fotografiilor din online: Agios Romanos. Am urcat iar în șosea, am coborât din nou după câțiva km. Am admirat plaja (lungă de vreo 4-500 m, acoperită cu nisip auriu, organizată în zona de mijloc, în rest liberă, flancată în spate de o perdea de tamarini) din capătul vestic, de pe un promontoriu, dar ne-am „stabilit” în capătul opus. Un loc foarte, foarte fain Agios Romanos ăsta! Și de cazare, și de mâncare, și de plajă. Fix pe gustul nostru. Dacă ar fi să mai ajungem vreodată în Tinos, l-aș lua în considerare în cel mai serios mod posibil! Așa de mult ne-a plăcut, că am rămas până după apus, alternând băile de soare (printre crengile copăcelului sub care ne-am găsit adăpost) cu cele în mare.  

Ziua 4

Ne-am trezit și, văzând cerul pe jumătate acoperit de nori (!), am zis: nu prea e de plajă, hai să mai vedem niște sate. De fapt, doar unul aveam pe listă (Tarampados), dar dacă tot nu-i de plajă, am decis să mai băgăm măcar unul. Țin să fie, țin să fie?! ... Păi să fie Komi, că văzusem eu o poză pe undeva cu o băncuță colorată care-mi plăcuse. Și cu el am și început.

Sunt 2 drumuri ce taie insula de la est spre vest, noi merseserăm până acum doar pe cel sudic, ori Komi se află pe celălalt. Nu departe de Chora totuși. Am oprit – la fel – în șosea; n-am găsit nicio parcare, pur și simplu am lăsat mașina pe marginea drumului și am urmat aleea pietonală ce străbate satul.  

Mi-a plăcut foarte mult locul ăsta, mult mai lipsit de turiști decât celelalte (de fapt, cred că am mai întâlnit doar un cuplu), mult mai autentic. Mi-au plăcut casele adormite, chiar și cele părăsite, am făcut zeci de poze cu uși și ferestre frumoase. Tati a găsit pe jos o rodie crăpată taman căzută din pom; întâi am crezut că nu-i coaptă, căci avea bobițele roz-pal, dar când le-am gustat am rămas muți de uimire: atât de dulci și aromate nu cred să fi mai fi mâncat vreodată!

Am găsit și bisericile (una ortodoxă și una catolică), și „izvoarele” , iar băncuța colorată am găsit-o în fața primăriei. De fapt, nu una, ci două, așezate de-o parte și alta a intrării, amândouă vopsite în roșu și cu spătarele decorate cu salbe de floricele multicolore. Doar că în dreptul uneia dintre ele se afla, sprijinită de perete, o ușă albastră cu înscrisuri ca acelea din Volax. Am descoperit și o piațetă cu o tavernă și o cafenea în capătul satului; era prea devreme și pentru una, și pentru cealaltă. Deci ne-am întors.

Am continuat pe șosea (cumva, ne-am întors, de fapt) până în Tarampados. Acesta e alt sat turistic, recunoscut prin faptul că este înconjurat de cele mai multe hulubării, astfel că poți cuprinde cu privirea, din anumite locuri, 5 sau 6 astfel de artefacte. Am mai pomenit de hulubării, a venit momentul să detaliez un pic.  

Provin din vremea stăpânirii venețiene, când au fost construite peste 1300 de căsuțe, mai mici sau mai mari, destinate creșterii porumbeilor călători, dresați spre a trimite mesaje care încotro. În Tinos (și mai puțin în celelalte insule învecinate; am văzut câteva în Andros) au fost cele mai multe și încă se păstrează vreo 3-400 funcționale. Altele au fost încorporate de-a lungul timpului în alte construcții. Toate au în comun decorațiunile exterioare în forme geometrice, mai mult sau mai puțin elaborate, unele adevărate dantelării în piatră. Hulubăriile reprezintă, pe bună dreptate, unul dintre brandurile insulei. Le întâlnești peste tot, pe marginea drumului sau le zărești pe câte-un versant, dar cele mai multe sunt concentrate în preajma acestui sat, Tarampados.

Am lăsat mașina în parcarea amenajată la intrare, unde ne-au întâmpinat – desigur – 2 frumoase clădiri cu decorațiuni specifice. Ne-am preumblat apoi pe alei, aici nu-i doar una, ci mai multe, am străbătut un pasaj și am ieșit undeva, în spatele satului, lângă o bisericuță, de unde se vede frumos dealul presărat cu cele 5-6 hulubării. Sigur, poți să urmezi aleile până la ele, să le admiri îndeaproape, însă noi am preferat doar să le pozăm cu zoom. La întoarcere am ocolit un pic și am dat și de capela catolică.  

Ne apropiam de prânz și norii dădeau să se risipească de-acum. Atât am așteptat, hai la plajă! Nu ne-am gândit prea mult, venise timpul s-o încercăm pe vecina Agios Ioannis. În alte câteva minute am ajuns, odată cu soarele ce se înstăpânea pe deplin pe bolta albastră. Am nimerit în capătul nordic, în dreptul beach-barului La La Louza. Șezlonguri câte vrei, plaja acoperită cu un nisip bătătorit ce bătea în gri – aproape pustie. Căutam un loc pentru prosoapele noastre (în stânga sau în dreapta barului?! sub tamarinul ăsta sau sub celălalt?), când numai ce-l aud pe Tati: „Hai să facem o aroganță! Să stăm la baldachine!” Hai!

Am făcut vorbele pentru unul dintre cele 4-5 baldachine din primul rând administrate de La La Louza. Ne-am simțit un pic fițoși, dar nu prea mult, nu ne-o luăm noi în cap așa de ușor 😊... Deși prefer să ascult valurile mării și cântecul cicadelor, am apreciat că muzica a fost decentă și la un volum acceptabil. Am început cu câte-o bere, să sărbătorim. Când ne-a luat foamea, tot de la ei am comandat: o salată cu crutoane și un burger cu cartofi pai. Mai târziu, că așa se face la baldachin, un cocktail (doar eu). Am încercat să fac poze de-alea de dat mare pe net, cu paharul colorat pe fundal de mare albastră, dar nu mi-au ieșit, deci nu-s de arătat. Trebuie să mai studiez aspectul. Una peste alta, cam 100 de euroi am spart la Louza asta... Am luat-o ca pe-o experiență 😊.

Ziua 5 

Ziua plecării. Iar ne-am trezit cu nori în cap (la propriu) și... n-am mai zis nimic... Ba, după micul dejun și după ce ne-am decazat, am zis să nu mergem întins spre Chora, că-i prea devreme, hai să ne mai foim prin zonă. Vă reamintesc, eram în „colțul” sud-estic al insulei. Partea estică e muntoasă și chiar neprimitoare, după cum arată harta; doar câteva drumuri de mâna a doua reușesc să răzbată până pe țărm, la câteva plăjuțe pietroase. Totuși, prima, Pachia Ammos arăta bine în poze și nu era prea departe, deci am hotărât să ne ducem până la ea, așa, doar pentru impresia artistică.  

Am urmat deci drumul spre Agios Ioannis și am urcat dealul, pe urmă l-am coborât pe partea cealaltă. Doamne, ce pustietate și ce vânt și ce valuri!... Dar ce frumos contrast între cerul plumburiu/marea de oțel și ruginiul ierburilor uscate!... Plaja am admirat-o doar de sus, n-am mai coborât, n-avea rost. E cuibărită într-un golfuleț, îngustă și adâncă, cu un nisip ce – umed – bătea în verde.

Ne-am întors. Fix când să predăm mașina, s-a pornit ploaia. Dar ce ploaie!... N-a ținut mult, însă a turnat cu găleata, se făcuseră râuri pe șosea. Am fost nevoiți să ne mai preumblăm agale, oricum nu puteam ieși din mașină. Și astfel iată că am văzut (printre picuri de ploaie) și plaja Agali 😊 și ne-am cocoțat pe promontoriul sudic, unde se află ceva monument și de unde am putut admira (cu ploaia pe final) întreaga panoramă a Chorei!

După ce am predat mașina, tot ne-a mai rămas un pic de timp. Am lăsat bagajele la sediul firmei de închiriere și am zis să mergem din nou la biserica Panagia Evangelistria, poate avem noroc s-o vedem și pe dinăuntru. N-am avut, am nimerit o coadă de coadă! Am cedat nervos; ne-am întors, am recuperat bagajele și ne-am îndreptat, agale, spre port...  

La revedere, Tinos, ne-a plăcut la tine! Syros, venim!...

---

VIZUALIZĂRI: 257 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI