Always do what you are afraid to do…

TIPĂREȘTE

Din când in când primesc si eu câte o reclamă, una din aceea “tailored” deci facută special pentru nevoile mele. Dar de unde stiu ei ca am eu cateva locuri pe lumea asta de care mi-e intradevar teamă? nu pot sa-mi explic. Că acum mai mult de 10 ani fusesem in Mexico si că imi dorisem sa ajung sa vizitez Tikal in Guatemala . Că citisem cât de greu este sa ajungi acolo si cât de periculos. Ca iţi trebuie cel putin 2 zile de mers prin jungla si că majoritatea autobuselor (mai ales acelea pe care scrie turismo ) sunt asaltate de hoţi si bandiţi si ca uneori aceasta se termina cu asasinarea turistilor care nu reacţioneaza adecvat (adica care nu isi ofera imediat toate lucrurile de valoare)

Ok, un astfel de tricou imi mai lipseste la colectia mea. Fă intotdeauna ceea de ce ţi-e frica să faci! Adica – cumpara un bilet de avion spre America Centrala si pune-te la organizat ruta.

Dar toate incercările de a intra in contact cu agentiile locale de turism s-au terminat in neant pentru că nici una nu a răspuns. Chiar si incercarea de a comunica in limba spaniola (aici am consultat o colegă provenită din Spania) a dat gres. Nici un răspuns. Am plecat la drum fără să avem nici o idee cum vom ajunge in Guatemala. Aterizam in Belize City, und oras pe care e mai bine sa il eviţi deoarece si aici vei intalnii doar comercianti de droguri si mai ales consumatori. Dar despre Belize am scris un alt review (rog admin. sa introduca o rubrica pentru Belize) – deoarece tara aceasta m-a fascinat cu naturaleţea ei… deci sa revenim la Guatemala.

Dupa trei zile Belize ne aflam in statia de autobus de unde doream sa luam un mijloc de transport spre Flores. Flores fiind punctul de intrunire al tuturor turistilor care doresc să viziteze Tikal, doar la aproximativ o oră distanta de ruine. Nu a fost greu de gasit. In Belize limba oficiala este engleza si cu asta ne descurcam amândoi fara probleme. Deci găsim agenţia care vinde bilete de autobus (pentru cei interesaţi Agentia de autobuse se numeste: Fuente del norte) si după ce le-am cumparat, prima dezamăgire. Autobusul are intârziere… nu se stie cât. Poate o oră, poate două… deoarece vine acum de acolo si au avut incidente pe drum. Ce fel de incidente – mă gandesc eu?!

Agenţia de autobuse are o cămăruţă mica unde iţi poti depozita bagajele. E cald si umed. Ieri seara a plouat dar aerul fierbinte a reusit sa usuce cele câteva băltoace care se formasera intre timp. Usa este deschisa in larg si ventilatoarele date la maxim. Mă asez pe o bancuţă aflata in fata biroului si privesc cu mirare turistii din jurul meu. Toti sunt americani. Belize este paradisul americanilor… pentru ca este singura ţară din america centrala unde se vorbeste engleza. Si americani vorbesc doar engleza. Intr-un sfârsit (adica cu circa 2 ore intarziere) apare si autobusul nostru. Suntem doar 4 clienti intr-un autobus cu peste 40 de locuri. Noi doi ne asezam imediat in fată ocupand fiecare două locuri (drumul va fi destul de lung circa 6 ore).

Drumul prin Belize ne este deja cunoscut si pâna la graniţă facem fara peripeţii 3 ore. Ajunsi la graniţă trebuie sa coboram si să mergem pe jos la vamă să plătim taxa de iesite (20 dolari belizieni sau 10 dolari americani pe persoana). Primim visa de iesire si acum ne aflam intre cele doua ţări si mie imi trebuie la wc. Urgent! Aici in ţara nimanui nu exista asa ceva – asa ca alergam aproape spre graniţa Guatemalteză si avem noroc… in doar cateva minute suntem trecuţi. Where is the toilet? intreb eu disperata… dar ia te uită… cum de am trecut graniţa nimeni nu mai intelege engleza? Que? Donde son los banjos? il inteb eu intr-o spaniola precară… nu avem asa ceva, mergeţi la unul dintre restaurantete din apropiere si imi arata cateva baraci din lemn in apropiere.

Trec peste un râu in apele caruia sa bălăcesc caţiva copii si intreb la usa primului “restaurant” por favor… aveţi o toaleta... 1 dolar vine raspunsul. Nu am dolari? atunci sa-i dau 10 quetzales – nici asta nu am. Deschid portmoneul si incerc sa ii ofer caţiva centi europeeni. Dand din cap in semn negativ si probabil vazând disperarea in ochii mei ma invita in spatele bodegii unde trei pereti de tablă cu o usă care nu se inchide bine vrea sa fie toateta. Da, WC este – chiar unul de portelan doar că gaura care ar trebuie sa duca la canalizare duce defapt intr-un burlan direct in râul unde se balacesc copii. Aoleo… deci toate fecalele se varsă direct in acest râu... sarmanii de copii! Dar din pacate nu ma pot abtine… nici macar de mila copiilor.

Plecam mai departe, drumul prin Guatemala devine din ce in ce mai rău, plin de hartoape. Casele la marginea lui din ce in ce mai simple unele doar cu o singura incăpere si cu bucătaria in mijlocul curtii. Oamenii au facut focul (observ ca nu toate locuintele au curent electric) si prajesc coceni de porumb. Porumbul fiind in această zona alimentul de baza (din pacate insa nu am vazut sa se manânce mămăligă). Câtiva dintre ei când vad autobusul alearga cu ei impachetati in pungi de palstic… mie mi se face pofta si mila (dar mai mult pofta ca mi-e o foame de lup!) dar soferul nu reacţioneaza… mai sunt doua ore pană la destinatie. Se lasă seara si incerc sa aţipesc putin… când autobusul opreste la marginea strazii si soferul coboara si el. Aud discutii cu cineva care il astepta aici dar nu reusesc sa inteleg nimic. Soferul deschide portbagajul si incepe sa decarce câtiva saci … plini cu ce? eu curioasa deschid geamul si ma holb mirata spre ei. Sacii sunt grei si soferul este interesat sa se scape cat mai repede de ei… cand ma vede pe mine si imi face semn cu mana să răman linistita pe locul meu. I didn´t see anything! Nu am vazut nimic! ii raspund eu speriata cand ii vad faţa aspră. In doar cateva minute pornim din nou la drum de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Ce era ascuns in saci nu voi afla nicioadată si e mai bine asa.

Pe intuneric ajungem in apropiere de Flores. Flores este defapt o insulă aflată in mijlocul unui lac care este legata de margine printr-un pod ingust peste care nu poate trece autobusul nostru. Asa ca trebuie sa coborâm si un minibus cu 9 locuri ne duce direct pana la hotel. Hotelul Ramada e superb (mai ales ca eu mă asteptam sa fie foarte simplu dupa ce am vazut sărăcia de pe drum). Camera moderna cu un pat comod si baie extrem de curată. Doua piscine ne invita sa ne răcorim corpul. Noaptea ne este insa greu sa adormim din cauza zgomotului stradal… Flores este insula turistilor tineri dornici de party (muzica era data la maxim pâna pe la ora 2 noaptea) … adormim intr-un tarziu cu gândul la ziua de mâine cand in sfârsit vom reusii sa vizitam mult râvnitul oras mayas Tikal.

N-am avut ce face decât sa intram dimineata la biroul de informaţii turistice de pe insula Flores ca sa aflam ca incepand de ieri nu se mai vand bilete de intrare direct in parc, ci ca trebuie sa le cumparam in avans la banca. Era ora 10 cand am aflat, la ora 11:30 pleca autobusul spre Tikal. Asa ca fuga la hotel sa luam bani (intrarea costa circa 20 de euro pe persoana) si apoi fuga spre banca. Exista doar o singura filiala bancara pe insula Flores si aceasta se afla sus in mijlocul insulei si cand spus sus ma gandesc la cele peste 50 de trepte care duc spre piata centrala. Când ajung in faţa usii dau de o coada de circa 20 de persoane (parca astazi s-ar imparţii pensiile). Un poliţist cu mitraliera la centura ma intreaba mirat ce vreau când vede ca incerc sa ma strecor pe usa de iesire. Vreau sa cumpar bilete pentru Tikal, dar ma grabesc si nu am timp sa stau la coada. Sa mai astept cateva momente, am noroc, e alt ghiseu dupa colt, ma cheama el cand imi vine randul. Intretimp sau mai adunat si alţi turisti. Incep o conversatie cu o franzuzoaica care imi explica ca si ea doreste sa cumpere bilete dar ca a fost trimisa inapoi la hotel pentru a aduce pasapoartele tuturor persoanelor care vor sa intre in parc. Incepând de ieri se vând doar bilete personalizate. Pasaportul nu il am la mine asa ca in momentul in care apare politistul sa ne lase sa intram eu fac returul sa cobor din nou in fuga spre hotel. Ajunsa aici deja gâfâind ma intreaba recepţionerul ce problema am… ii explic in graba cum sta treaba cu biletele si el imi raspunde ca nu e cazul sa ma stresez, el a auzit ca aceasta metoda se va practica abia incepand de luna viitoare si nu de acum si ca el cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva care lucreaza la ghiseul de bilete din parc. Asa ca da un scurt telefon si incearca sa ma linisteasca ca voi putea cumpara bilete si direct la intrarea in parc. Acum pe cine sa cred? daca nu cumpar biletele dinainte s-ar putea sa fim trimisi inapoi in oras si sa pierdem cateva ore bune (plus banii pentru transfer) drumul cu autobusul facând mai mult de o ora si costând circa 5 euro pe persoana. Hotărăsc sa il cred si din faptul ca nu mai am nici un chef sa alerg inca odata pâna la bancă, dar mai ales pentru faptul ca este trecut de ora 11 si si asa nu a-si mai reusii să cumpăr biletele in timp.

Autobusul de Tikal vine punctual. E plin pana la doua locuri pe care le ocupam noi, mica valiza pe care o caram cu noi pana acolo (vrem neaparat sa inoptam in incinta parcului) trebuie sa o inghesuim intre genunchi. Suntem 9 persoane si eu nu am ce face decat sa intreb in gura mare – Aveti cu totii deja bilete de intrare in parc? Da avem! raspund ei in cor, de ieri nu se mai vand bilete la intrare! Ce, nu stiai? Pai, am aflat doar azi dimineata, dar din sursa sigura (cât de sigura este voi afla când vom ajunge acolo) se mai vând si acolo, raspund eu cu o voce tremurand si ma chircesc in scaun intretimp ce toti ma privesc cu mila – parca mi-ar spune „Voi naivilor, dati-vă mai bine acum jos din autobus decat sa ajungeţi la intrare pe degeaba! “

Drumul prăfuit duce pe marginea lacului printr-o zona de papuris si mangrove ca dupa circa o ora sa intram din ce in ce mai adânc intr-o jungla deasa. Exact la ora 1 la amiaza ajungem la intrare. O poarta de piatra si caţiva militari ne intâmpina in fata unei bariere. Usa autobusului se deschide si unul dintre militari intreaba. Aveţi toţi bilete de intrare? Da! raspund cu toţii in afara de noi doi. Nu, noi doi nu avem… Pai atunci mergeti la ghiseu si cumparati-va… aha, deci se mai pot cumpara bilete aici la fata locului. Da sigur ca se pot! Eu ţanţosa si mandra de faptul ca am avut dreptate il trimit pe sotul sa coboare din autobus si ma scuz doar pentru faptul ca autobusul trebuie sa ne astepte cateva momente pana se intoarce el cu biletele. Dupa cateva minute petrecute in fata ghiseului il vad gesticuland si chemandu-ma catre el.

Ce? vrei sa-mi spui ca nu sunt bilete… Ba sunt, imi raspunde el … dar acum e trecut de ora 1 si daca asteptam pana la ora 3 putem primii bilete pentru mâine care sunt valabile si azi. Daca vrei bilete pentru azi si mâine trebuie sa platim dublu. Adica imi explica el inca odata vazand ca nu pricep… daca asteptam aici la intrare pana la ora 3 intram astazi pe gratis (sunt 40 de euro pe care ii economisim!). Ce sa facem? – ceilalti pasageri din autobus devin intretimp nerabdatori – nimeni nu prea intelege ce problema avem – Cumparaţi odata biletele alea, ce naiba mai asteptam atata dupa voi. Voi ce ati face intr-o astfel de situatie? Soferul claxona sa ne hotaram odata … pana la urma ne-au coborat si valiza din autobus si eu rusinata m-am bosumflat rau de tot dar sotul meu a hotarat sa asteptam! Dupa ce a plecat autobusul si ceilaţi ne faceau cu mâna in semn de cât de idiotici sunt astia sa astepte 2 ore pe caldura nestiind cum defapt vor ajunge dupa aceea pâna la cabana… pentru ca de la aceasta intrare si pana la Tikal Inn unde aveam rezervata camera peste noapte mai erau circa 10 kilometrii.

Cele 2 ore de asteptare au fost crâncene… când ne felicitam reciproc cât de inteligenţi suntem ca astfel vom economisii 40 de euro cand in momentul urmator ne faceam probleme cum vom ajunge la cabana si cum naiba am ajuns asa de zgârciti … mai ales ca vânzatorul de bilete nu prea arata binevoitor sa ne vânda biletele pentru ziua de mâine nici macar cu cateva secunde inainte. Problema cum ajungem la cabana s-a rezolvat destul de usor cand am aflat ca o data la ora circula un autobus de la intrare pana in mijlocul parcului pentru doar 10 quetzales (ca. 1,2 eur) dar ca autobusul v-a venii la 2:30 si biletele se vand punct la 3 si ca astfel il pierdem si mai trebuie sa asteptam inca o jumatate de ora m-a facut sa ma enervez din nou. Va spun 2 ore care au durat cat doua zile… dar cu chiu si vai au trecut si astea. Candva mult dupa ora 3 paseam pragul cabanei din mijlocul parcului national Tikal. Am primit cheia, am aruncat valiza pe pat, am impachetat in rucksack o sticla de apa, lanterna si palaria de ţanţari (da ati citit bine o palarie cum poarta apicultori cu plasa peste fata) si hai la drum. Niciunul dintre noi nu mai aveam rabdare! Peste misticul Tikal incepea deja sa se lase seara!

La intrarea oficiala in parc, adica acolo unde incepe poteca ce duce spre Plaza Mayor o masuţa cu un scaun si un ranger ne bifeaza biletele facandu-ne atenţi ca parcul se inchide la ora 6 seara. Ma face sa râd, cum sa-l inchida? nu vad nici un gard si arealul unde se afla cele câteva zeci de piramide se intinde pe circa 16 kilometrii patrati. Cum sa reuseasca sa ne scoata pe toti din parc exact la ora 6 seara nu-mi puteam imagina.

Tikal denumit si "locul ecourilor", a fost timp de 2000 de ani, cel mai mare oras al lumii Maya. Primele clădiri datează din secolul al doilea î. en. In timpul perioadei clasice, adică din secolul al treilea până în secolul al X-lea, Tikal a atins apogeul cu construirea de piramide uriașe inalte de peste 40 m.

In parc nu sunt multi turisti. Auzim câtiva canadieni vorbind franceza si câtiva vorbitori de limba spaniola trec in graba pe langa noi. Sa ne grabim, pana la Plaza Mayor mai sunt 20 de minute unde se afla Templul 1 si Templul 2 si dupa aceea pana la Templo IV - piramida cea mai inalta de peste 65 m. de unde poti admira apusul de soare mai sunt inca 15. Deci mai mult de jumate de ora pana sa ajungem la locul dorit. Suntem bucurosi ca s-a facut putin mai racoare (ce faceam aici la orele de pranz?) deoarece drumul duce greu la deal. Dar curioziatea iţi da puteri magice si astfel reusim sa ajungem la timp la poalele templului. Intretimp s-au adunat toti cei care erau inca in parc aici la marginea acestui templu si incepem sa urcam. Nu se urca pe treptele originale ale piramidei care ar fi mult prea inalte si inguste ci direct in spatele piramidei s-au construit special pentru turisti trepte din lemn cu balustrada. Foarte convenabil si rational (mult mai bine decât sa se interzica precum in Chichen Itza in Mexico unde nu mai ai voie sa urci deloc pe piramide din cauza nenumaratelor accidente) ma gandesc eu, insa cum ajungem sus pe platforma din vârful piramidei observ ca aici lipseste cu desavârsire o balustrada si ca majoritatea s-au asezat acum pe treptele originale ce duc 65 de metrii abrupt in jos.

Ne asezam si noi incercand sa nu privim in jos (te ia intradevar cu ameţeala mai ales asa obosiţi cum eram) si asteptam. De aici de sus privim peste o mare de verdeata. Se vad doar cateva vârfuri ale altor piramide din apropiere. Soarele incepe sa sarute coroanele copaciilor din imprejurimi. Câtiva papagali incep sa strige si un tucan zboara direct prin fata noastra. Simt cum inima incepe sa-mi bata din ce in ce mai tare, toata lumea este incordata… albastrul cerului se transforma in violaceu si fosnetul frunzeler devine din ce in ce mai intesiv… ce se intampla? Un racnet? si inca unul, din ce in ce mai puternic… maimuţele urlatoare isi incep concertul de seara. Daca nu asi stii ca sunt maimuţe asi crede cu siguranta ca din tufisuri vor aparea imediat niste capuri de dinosauri … E o atmosfera ca in Jurasic Parc sopteste cineva…

Inainte sa se faca intuneric coboram in graba treptele de lemn. Pana la Plaza Mayor alergam aproape dar aici ne oprim sa facem cateva poze in lumina obscura a serii. Unde au disparut cu toţii? parca am ramas din nou singuri … noroc ca avem cu noi lanternele pe care le aprindem imediat. O tabliţa pe care scrie “Mundo Perdido” ne indruma si mai adanc in jungla… cautam cu disperare tabliţa pe care scrie EXIT … si o luam la vale cat putem de repede fara sa ne mai uitam inapoi. Cateva lumini apar din tufis (sper sa nu fie ochii luminiscenţi ai vreunui jaguar, dar sunt doar alti turisti cu lanterenele lor la fel de infricosaţi ca si noi…). In jungla cand se lasa noaptea e bezna totala, acum stiu cu siguranţa ca nimeni nu-si doreste sa inopteze aici… fiecare fosnet, fiecare zgomot ne face sa tresarim, unde este iesirea? Exit! Exit?! Where is the exit? Cand vedem luminile cabanei noastre rasuflam usuraţi. E abia trecut de ora 6 si acum stiu - nu e nevoie de absolut nimeni sa te scoata din parc cand se “inchide” – o faci tu de buna voie!

Cabana din mijlocul junglei nu este legata la reţeaua de curent electric si astfel suntem anunţaţi ca pe la ora 9 se stinge lumina si daca vrem sa mergem noaptea la baie trebuie sa folosim lanternele. Nu e voie sa folosim lumânari pentru ca totul in jurul nostru este construit din lemn. Luam o cina saracacioasa in incinta cabanei si asteptam cu nerabdare sa se ia curentul. La doar cateva minute dupa ora 9 se sting dintr-odata toate becurile. In curtea din spatele cabanei ne-am adunat aproape toţi dar nimeni nu vorbeste... deasupra noastra o mare de stele si pe iarba o mare de licurici sclipesc ca diamantele… in faţa acestei frumuseţi incredibile am amuţit cu toţii!

---

VIZUALIZĂRI: 4304 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI