Vară indiană la Bantry

TIPĂREȘTE

Bantry se află în "colțul extrem al Irlandei", la capătul vestic al comitatului Cork; geografic se află oarecum pe același meridian cu Cabo da Roca (Portugalia), extremitatea vestică a Europei continentale. Mitologia irlandeză plasează acest oraș într-o relație directă cu Brendan the Navigator, un sfânt din secolul 6 despre care se spune că ar fi descoperit America în cursul unui voiaj aproape inițiatic în căutarea grădinii Raiului. Nu există dovezi palpabile ale unui astfel de voiaj însă istoria de peste 1000 de ani a portului de la oceanul Atlantic nu poate fi în niciun fel negată.

Pentru mine acest oraș a fost ultimul din seria excursiilor de weekend din această vară și pot să spun că este pe departe cel mai interesant loc pe care l-am văzut în sudul Irlandei. Excursia a avut loc la sfârșitul lui septembrie; am profitat de o mică "vară indiană", evitând poate frigul dar nu și cele câteva picături de ploaie pregătite special de către natură pentru o ieșire în aer liber fără umbrelă.

Ca o paranteză, termenul de "vară indiană" este specific anglo-saxon și este rezultatul nemijlocit al unei culturi care s-a întins pe toate meridianele. Climatul indian este incompatibil cu noțiunea europeană de anotimp legată de temperatură, de aici poate și asocierea cu perioadele calde și umede apărute de nicăieri în mijlocul unei toamne europene de la care așteptările "de manual" sunt legate doar de frig, de ploaie și de frunze căzute.

Revenind la Bantry, în oraș se poate ajunge cu autobuzul Bus Éireann (scump) sau cu autoturismul urmând așa numitul "West Cork Scenic Driveway", drumul național care trece prin toate localitățile de pe coasta atlantică a comitatului.

Ca destinație turistică orașul este destul de animat pe timpul verii, fiind un punct de plecare pentru numeroase drumeții de-a lungul falezelor, prin pădurile sau peste dealurile din jur. Localitatea gravitează în jurul unei piețe centrale de formă dreptunghiulară, formată probabil de-a lungul anilor prin colmatarea golfului. De o parte a pieței sunt mici hoteluri, magazine și foarte multe cârciumi (pubs), pe partea cealaltă se află biserica marinarilor, muzeul local (închis duminica) și alte clădiri publice. Casele localnicilor sunt cățărate pe dealuri, de-a lungul unor străduțe înguste sau la capătul unor scări destul de abrupte.

Eu am găsit în oraș destul de multă liniște; inclusiv oficiul turistic era închis. Într-un fel a fost mai bine: am putut explora în liniște străduțele, clădirile istorice sau cimitirul vechi unde au fost îngropate victimele foametei din secolul 19. Nu am putut să nu mă gândesc în termeni de "Wow, am ajuns la una dintre perlele ascunse ale Irlandei", într-un oraș care își respectă istoria, care își îngrijește casele - din păcate nu și drumurile, totul într-un cadru natural potrivit pentru o carte de povești.

Cu toate acestea nu m-am dus în Bantry doar pentru oraș; în imediata vecinătate există o casă-muzeu construită pe modelul nobiliar englez, cu interioare generoase, mobilă și accesorii aduse (poate) din colonii, în mijlocul unei grădini îngrijite cu o obsesie pe care numai un englez poate să o aibă; e vorba de Bantry House.

Clădirea din ziua de azi a fost construită în prima parte a secolului 18 pe locul unor construcții mai vechi: locația este indisolubil legată de conducătorii locali ("earls of Bantry", poate un fel de boieri ca în România dar cu mult mai multă autonomie). Proprietarii actuali sunt chiar moștenitorii acelei familii nobiliare, casa fiind deschisă ca și muzeu dar fiind disponibilă și pentru evenimente mondene. O aripă a casei funcționează ca hotel, tarifele fiind după cât se pare prohibitive. Muzeul, grădina și hotelul sunt deschise doar din aprilie până în octombrie.

Interiorul (vizitabil) al casei cuprinde camerele de oaspeți, biblioteca și un număr de camere private ale membrilor familiei. Mobila este de secol 18 și 19, cu piese aduse din Italia sau din Orientul Mijlociu; aspectul este totuși prăfuit și poate chiar un pic neîngrijit în comparație cu marile palate pe care le-am vizitat prin Europa Centrală. E posibil ca totul să se reducă la bani; muzeele naționale pe lângă că au mulți vizitatori, beneficiază și de subvenții - ceea ce nu e cazul aici.

Grădina este o experiență în sine: în fața clădirii există un mic platou cu iarbă până la marginea falezei pe care se află construcția. În spate există o scară lungă până la următorul nivel al falezei, de unde începe o pădure seculară care nu poate să ascundă decât zâne și spiriduși - doar suntem în Irlanda, nu? Plante cu flori, o mică arteziană ascunsă lângă un foișor iar asfaltul se termină în parcare: da, e o grădină englezească, o grădină pe care numai un englez putea să o facă să arate așa. Pliantul pe care l-am primit la intrare spunea că grădina a căzut într-o stare de degradare în prima parte a secolului 20 și de-abia după 1970 s-au întreprins eforturi de revitalizare dar că sunt încă departe de strălucirea inițială.

Plimbarea prin pădure a completat experiența acelei zile de duminică; mergând pe poteci mi-am dat seama că sunt singur pe o rază de câteva sute de metri și că de fapt nici semnal la telefon nu mai am. Dar bine, tinerii care căutau să își pună ordine în gânduri acum 200 de ani și alegeau potecile pădurilor pentru asta nu aveau telefon și nici nu aveau nevoie; la sfârșit se urcau probabil pe cal sau în trăsură sau poate se duceau pe jos acasă. În 2013 eu am avut nevoie de autobuz.

---

VIZUALIZĂRI: 2989 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI