Feţele normalităţii în Singapore

TIPĂREȘTE

Partitura după care se derulează rutina zilnică la Singapore nu diferă mult faţă de ceea ce vezi pe străzile din Tokyo: roiuri de oameni mici şi ageri, grăbiţi spre locurile de muncă, la primele ore ale dimineţii şi străzi populate de mii de turişti, până la orele 5 ale după-amiezii, turişti care vin din toate cele patru direcţii, la fel cum veneau odinioară negustorii, pe la începutul secolului al 18-lea.

Din când în când, printre limuzine zăreşti câte un camion ce transportă oameni care, după aspect, nu par a avea o identitate reală. Par a te privi din preistorie, cu o expresie îndurerată şi neputincioasă… O expresie plină de dorinţe şi vise neîmplinite… Ei sunt, de fapt, cei care ridică peste noapte zgârie-norii, într-o ţară în care se spune că o singură furnică poate dărâma un munte... Culeşi de prin sate din Sri Lanka, India, Malaiezia sau Filipine, unde poliţia face rondul în fiecare dimineaţă pentru a aduna morţii de inaniţie, ei se mulţumesc cu o speranţă în valoare de 40 de dolari pe lună - la fel ca sărmana doică filipineză - pentru a munci ziua şi noaptea. Până nu demult, aceşti oameni loviţi de soartă aveau dreptul de a ajunge în centrul oraşului. Comportamentul lor absolut hilar şi, pe alocuri, sălbatic le-a restricţionat drepturile la o singură ieşire pe săptămână, numai în zona Cartierului Indian, aflat în periferia metropolei.

Chiar dacă ţara nu depăşeşte ca vârstă o jumătate de secol, majoritatea chineză a impus un gen de embargo rasial asupra celor veniţi la muncă din ţările învecinate. De fapt, pentru a-ţi câştiga dreptul la muncă în Singapore, chiar şi ca specialist, trebuie să ai un CV solid, cu titluri academice luate la facultăţi de prestigiu şi să mai ai o experienţă în domeniu, experienţă însoţită de recomandări de la ultimele locuri de muncă.

Pe măsură ce stai printre aceşti semeni, eşti mai convins că ai de-a face cu o naţiune mult prea înregimentată şi, poate, mult mai focalizată pe priorităţile pământene decât pe cele prescrise de Buddha, Confucius sau Tao, o naţiune care, în acelaşi timp, respinge orice formă de fanatism religios

Surprinyător, femeile nu au în ochi o expresie diferită de cea a bărbaţilor. Par la fel de determinate şi avide de muncă. Nu le place să stea în concediu maternal, nu agreează alăptatul şi apelează din plin la doicile filipineze. Un prieten australian, care lucrează într-o bancă, încercă să mă convingă că singaporezul are greutatea şi mobilitatea necesare pentru a munci opt ore din opt la un randament maxim, iar dacă mai adaugi regimul alimentar şi datoria faţă de ţară, poate depăşi liniştit randamentul celor mai mari companii din lume...

Şcoala de stat, cu un pronunţat caracter dogmatic, nu poate fi frecventată de copiii străinilor, la fel cum copiii acestora nu-şi pot permite să studieze în şcolile internaţionale de aici, aşa cum ar fi vestita Şcoală Canadiană.

În rest, nu se mănâncă pe stradă şi în mijloacele de transport, nu se consumă alcool în public, nu se cerşeşte, nu se fură nici ziua şi nici noaptea. Mi se spune că dacă doi tineri ar îndrăzni să se sărute în public, filmuleţul lor, luat pe un telefon mobil, ar fi prezentat pe canalul de ştiri al naţiunii, cu toate consecinţele legate de conduita în public. Într-un final te consolezi cam greu cu gândul că, până la urmă, trăim într-o lume diversă, în care normalitatea poate să aibă 1.000 de feţe.

Sunt încă la începutul unui tur “la picior” al zgârie-norilor din Centrul Financiar, o pădure de oţel crescută în jungla de ieri a Singaporelui. Fiecare clădire pare să aibă un loc bine definit în spaţiul înăbuşit al unui Crăciun ecuatorial aproape ireal, de 30 de grade Celsius, în metropola ce bate ritmul alert al vieţii din Singapore, o ţară dominată de chinezii mandarini, urmaţi de indieni, filipinezi, somalezi şi multe alte minorităţi aciuate aici pentru un trai mai bun.

Moştenirea dominaţiei coloniale engleze este păstrată de câteva cartiere cu clădiri coloniale şi de numele sonor de regi şi prinţese al străzilor: Bulevardul Elisabeta a Doua, Strada Eduard, Aleea Prinţului de Wales... străzi pe care, la fel, tinerii nu se ţin de mână şi lumea parcă are o expresie mult mai încrâncenată decât la prima mea vizită, cu zece ani în urmă. Ştiam de atunci că, oricum, căsătoria este decizia exclusivă a părinţilor, dar nu-mi puteam imagina această schimbare din peisajul cotidian. De unde această răceală asiatică a sufletelor?

Ca şi un contrast, pregătit pentru turistul dornic de neprevăzut la o naţiune aflată în alertă economică, văd în librăriile de pe noul Wall Street asiatic sute de oameni aşezaţi pe covor şi citind, sub inscripţia: “După trei zile fără lectură, vorbirea nu mai are savoare”.

Tonul de alarmă generală într-o ţară 100% urbană este dat de încrengătura familiilor chineze ce au drept priorităţi doar propăşirea intelectuală a propriilor odrasle şi acumulările financiare. În rest, mai există bugetarul de rând, cu o medie salarială de 2.000 de dolari singaporezi (1.000 USD) şi „regimentul de elită al experţilor străini din sistemul bancar, turism, IT sau entertainment”, printre care am descoperit şi câţiva compatrioţi, cu remuneraţii şi bonusuri considerate indecente de către populaţia autohtonă.

Mergând puţin în istorie, pe urmele vieţuitorilor junglei, acum acoperite de uitarea straturilor de beton, zăreşti seminţii ce poartă cu ele mii de ani de deprinderi şi tradiţii. Unii se închină soarelui, alţii zeităţilor din temple, iar alţii animalelor sacre…

Cum să împaci atâţia oameni cu atâtea cutume religioase şi implicit comportamentale? Aceasta era întrebarea ce îl frământa pe Lee Kuan Yew, părintele naţiunii singaporeze, aflat şi astăzi în viaţă, la o vârstă venerabilă.

Dacă aş încerca să regăsesc răspunsul în înţelepciunea textelor budiste, cum că „dacă o ţară este condusă bine, sărăcia este o ruşine; dacă o ţară este condusă rău, bogăția este o ruşine”, l-aş apropia pe Lee Kuan Yew de politica echilibrului şi armoniei. Totuşi, problema cea mai serioasă era că toate fracţiunile etnice, sociale şi religioase, aflate aproape instantaneu în libertate după 1965, ştiau clar un singur lucru: că se urăsc de moarte şi, prin urmare, nu sunt dispuse să-şi facă concesii.

Un text din Confucius spune că „în iad, chiar şi vechile cunoștinţe se bucură să se revadă”. Prin urmare, primul ministru a hotărât, în numele Partidului Acţiunii Populare, să ”topească” ambiţiile naţionaliste şi religioase ale singaporezilor într-un creuzet al toleranţei, făcând din munca cinstită şi susţinută nu numai un mod de emancipare socială, ci şi o filozofie a vieţii. Totul sub imboldul respectării cu stricteţe a legilor noului stat singaporez…

Întorcând medalia pe cealaltă faţă, nici nu este bine să amintim întregul cocktail al pedepselor corporale din Singapore. Numai gândul că ai putea beneficia de aşa ceva te face să respecţi legea, îmi spune un căpitan de vas stabilit aici, în Singapore.

Pe multe mijloace de transport în comun am văzut inscripţia: ”Infracţionalitatea redusă nu înseamnă lipsa infracţionalităţii” Suficient să amintim că, pentru cei certaţi cu normele convieţuirii în armonie, s-a inventat temutul „caning”, o pedeapsă corporală, în versiune asiatică, de biciuire, pe care ţi-o aplică poliţia, o instituţie pe care nu o vezi, dar o simţi mereu aproape, mergând prin Singapore. În mod normal, se aplică unui inculpat o doză de zece lovituri cu biciul. Dacă nu se rezistă decât la cinci, ceea ce se întâmplă în mod frecvent, se impune spitalizarea. După vindecare, ”pacientul” revine la poliţie pentru restul de cinci corecţii.

Normal, anormal, poate firesc numai pentru singaporezi, nu şi pentru turistul care nu este ocolit de lege-asta au simţit-o câţiva tineri danezi chiar pe pielea lor. Aici vezi la fiecare pas cum frica păzeşte via.

---

VIZUALIZĂRI: 844 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI