Prima mea ieşire în „Occident”: Singapore! Partea I - Cu gura căscată

TIPĂREȘTE

Dar să revin. Deci: aprilie 1991. După un prim an profitabil în afaceri, ne decidem să cheltuim o parte din bani (că doar nu era să-i ţinem la teşcherea) pe o excursie. Şi la insistenţele soţului, care cunoştea zona din deplasări de serviciu, iată-ne porniţi către Singapore. Suntem două echipaje de „ioni”: una formată din yours truly, consortul şi fiul de 11 ani, şi a doua din familia cumnaţilor mei, adică doi adulţi plus un fiu de 13 ani şi o fiică de 10. Şi cum ziceam, a fost prima mea ieşire în „Occident”, după un circuit cu maşina, cu părinţii, la vârsta de 14 ani, prin Ungaria şi Cehoslovacia, o excursie de 12 zile organizată în URSS (1988: Moscova, Leningrad, Tallinn şi Riga) şi Crăciunul din 1990 petrecut la Praga.

Ne-am îmbarcat pe cursa Tarom. Zborul a durat circa 18 ore, cu două escale, la Abu Dhabi şi Bangkok. Plimbându-ne prin aeroportul din Bangkok am găsit un glob pământesc pe care apărea harta României Mari! Oare thailandezii se zăpăciseră din cauza avalanşei de declaraţii de independenţă ale statelor din fostul URSS şi se uitaseră pur şi simplu pe o hartă mai veche pentru a „rezolva” problema Republicii Moldova sau anticipaseră o mişcare politică nerealizată nici până în ziua de azi? Mister...

Oricum, cu picioarele umflate şi stomacul întors pe dos după traversarea unor zone de turbulenţe foarte obişnuite, din câte mi s-a spus, în acea parte din lume, am aterizat. Chestiunea cu picioarele umflate se rezolvă conform răsverificatei reţete britanice din perioada colonială – cu whisky –, aşa cum bine se cunoaşte din romanele lui Somerset Maugham. Şi cine eram noi ca să punem la îndoială experienţa şi expertiza britanică?!! Fapt pentru care ne-am conformat instrucţiunilor... Însă problema cu stomacul şi cu deplasarea cu avionul, în general, a devenit tot mai gravă pentru mine pe măsură ce am înaintat în vârstă, aşa încât cu timpul m-am limitat la zboruri nu mai lungi de 4 ore, pe-acilea, prin împrejurimi).

În Singapore viza se obţinea şi se obţine, din câte ştiu, şi acum în aeroport. Am înaintat paşapoartele şi am fost întrebaţi de scopul călătoriei: business or pleasure. Pleasure, am declarat noi într-un glas. Funcţionarul s-a uitat pe computer, după care a chemat pe altcineva. Am aşteptat vreo 10 minute, uşor îngrijoraţi, şi între timp am studiat afişele din aeroport, din care am aflat că pedepsele pentru traficanţii de droguri erau uciderea pe loc sau execuţia ulterioară în regim de urgenţă şi fără proces. Ce era în neregulă cu documentele noastre? Nimic, ni s-a explicat. Eram primii români sosiţi în Singapore în scop turistic. Şi ni s-au oferit, mie şi cumnatei, câte un buchet de orhidee. Uau!

Şi am păşit pe pământ singaporez. Primul meu contact cu „Occidentul” avea să fie o experienţă inedită şi şocantă. Descopeream o lume nouă care, aşa cum aveam să constat ulterior, n-avea mai nimic în comun cu bătrâna Europă. Iată şi primele impresii. Să nu râdeţi, sau mă rog, n-aveţi decât să râdeţi, asta e, eram o „ţărăncuţă” proastă, scoasă pentru prima oară „în lume” (spre deosebire de ceilalţi trei adulţi din grup, mult mai umblaţi decât mine, mulţumită meseriilor lor), aşa că m-am pus pe căscat gura, şi aşa am rămas, cu ea căscată de uimire în bună parte din acest sejur de 12 zile. În „apărarea” mea, reţineţi totuşi că am plecat complet nedocumentată: în 1991 internetul era „în facere” şi cărţi despre Orientul Îndepărtat nu ştiu să se fi publicat la noi în acea vreme. Deci surse de informare = zero.

La prima vedere, Singapore mi s-a părut un oraş din era spaţială: centrul dominat de zgârie-nori cu arhitectură futuristă înconjuraţi de spaţii verzi impecabil îngrijite. În rest, doar câteva vile cu grădini şi o mare imensă de blocuri de locuinţe cu multe etaje şi cu apartamente de foarte mici dimensiuni – se vedea după dispunerea ferestrelor. Soţul mi-a explicat că majoritatea singaporezilor locuiesc câte 4-6 în două camere şi numai bogătaşii îşi permit luxul unor case. În plus, din cauza marii densităţi a populaţiei şi a preţurilor enorme ale proprietăţilor, oraşul s-a dezvoltat pe verticală şi cei mai mulţi singaporezi locuiesc cu chirie la stat, în spaţii înghesuite.

Traficul: se circulă pe partea stângă, deloc de mirare, având în vedere trecutul de colonie britanică al acestui mic oraş-stat. Limbi oficiale: chineza (mandarina), malaieza, tamila (un dialect indian) şi engleza. Cu foarte mici excepţii, am reuşit să comunicăm cu toată lumea în englezeşte, cu toate că modul în care chinezii pronunţă în această limbă e amuzant, dar şi greu de înţeles: de pildă, ne-a luat ceva timp ca să pricepem că vânzătorul ambulant care-şi striga marfa „ţangla” se referea la „sunglasses”!

Vegetaţie luxuriantă şi în nuanţe foarte intense. Când ne-am plimbat prin pieţe, am constatat că mazărea sau fasolea erau de un verde ireal de puternic, iar roşiile atât de roşii, încât nu mi-a venit să-mi cred ochilor – le-am pipăit ca să mă conving că nu erau din ceară. Adăugaţi şi înălţimea copacilor: când i-am arătat fiului meu un ficus de vreo 20 de metri mi-a zis că nu e ficus, că ştie el că ficusul e o plantă care creşte în ghiveci la mamaia acasă... Şi tot în pieţe: o mulţime de plante, fructe şi condimente de care nu auzisem în viaţa mea.

Altă remarcă: prezenţa panourilor care-i ameninţau cu amenzi usturătoare (echivalentul a circa o sută de dolari americani, dacă-mi aduc bine aminte) pe cei care traversau pe roşu, aruncau hârtii şi mucuri de ţigări sau scuipau pe jos... Să nu vă mire, scuipatul e un obicei comun la chinezi şi, la fel ca pătarea feţei de masă atunci când mănânci, nu e considerat ofensator, aşa cum e în civilizaţia occidentală. Numai că în Singapore astfel de practici nu erau deloc încurajate. Şi ameninţările îşi făceau efectul: Singapore mi s-a părut un oraş imaculat, aseptic chiar. Şi, lucru esenţial, un loc foarte sigur, unde ne-am putut plimba fără griji noaptea pe stradă.

Clima tropicală se traduce prin temperaturi de peste 30 de grade, ceea ce teoretic n-ar fi fost o problemă pentru noi, numai că nivelul de umiditate de peste 80% este destul de greu de suportat (aviz celor cu probleme de sănătate). Toate interioarele, de la taximetre la hoteluri, magazine şi restaurante, dispuneau de instalaţii de aer condiţionat. Chiar dacă nu am fost în perioada ploioasă (care se întinde pe durata lunilor decembrie, ianuarie şi februarie), câteva ploicele tot ne-au prins pe drumuri. Ce-i drept, au fost ploi calde! În fine, o ultimă remarcă: omniprezenţa tehnologiei de vârf, amănunt asupra căruia voi mai revei.

Pe scurt, dacă ar fi să caracterizez Singapore în câteva cuvinte, aş zice aşa: EXOTISM ŞI HIGH-TECH.

De cazat, ne-am cazat la Hotel Miramar, situat în apropiere de Orchid Road, una din arterele principale ale oraşului. Rezervarea am făcut-o prin telex; în zona cinematografului Patria exista un loc de unde se puteau trimite telexuri. Acum e atât de simplu cu internetul! Miramar era şi a rămas un hotel de patru stele luxos, cu mai multe restaurante, din care unul deschis nonstop, fapt util pentru noi, veniţi de pe un cu totul altul fus orar. Avea şi piscină la unul din etaje, şi chiar am beneficiat de ea. Dar, lucrul cel mai important, avea la stand o mulţime de pliante din care ne-am cules informaţiile şi cu ajutorul cărora am stabilit nişte obiective de vizitat. Dacă vă interesează, detalii găsiţi pe booking.

În holul de recepţie exista o statuie a unui leu. Astfel de reprezentări am zărit de altfel peste tot şi nu-i nimic surprinzător în asta, căci însuşi numele oraşului-stat derivă din limba malaieză, unde singa înseamnă leu şi pura oraş – adică Oraşul Leilor. Sang Nila Utama, un prinţ din Sumatra, este cel care, potrivit legendei, plecat la vânătoare, ar fi ajuns după o furtună puternică pe malul unui râu, unde a zărit un animal ciudat, cu corp portocaliu, coadă neagră şi cap alb, despre care i s-a spus că era un leu, cu toate că mult mai probabil fusese un tigru. Considerându-l un semn divin de bun augur, prinţul s-a hotărât să întemeieze acolo o aşezare şi aşa ar fi luat naştere Singapore. De fapt, imaginea-simbol a Singaporelui este Merlion, o creatură mitică având cap de leu şi corp solzos de peşte.

Ce altceva am aflat citind pliantele? Că în 1819 a intrat în scenă un personaj important în istoria oraşului – Thomas Stamford Raffles, locotenent-guvernator în Bencoolen, Sumatra. Acesta a semnat din partea British East India Company un tratat cu Hussein Muhammad Shah, conducătorul sultanatului Johor, de care aparţinea Singapore, pentru amenajarea unui port comercial. Devenit primul guvernator al Singaporelui, Sir Raffles a demarat construirea unui oraş pe locul satului pescăresc, pe care l-a împărţit în cartiere distincte pentru cele patru grupări etnice: Little India, China Town, Geylang Serai pentru malaiezi şi centrul pentru britanici şi ceilalţi europeni.

Spre deosebire de alte foste colonii, singaporezii nu au păstrat resentimente faţă de britanici, îl venerează şi acum pe Raffles şi i-au dedicat multe statui. De asemenea, diverse şcoli şi instituţii îi poartă numele. Bref, în perioada colonială Singapore s-a dezvoltat mult, atrăgând mulţi chinezi, malaiezieni sau indieni. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis în 1942, Singapore, un important bastion britanic, a fost ocupat de armata japoneză, fiind returnat Marii Britanii în septembrie 1945, la o lună după capitularea Japoniei.

În 1959 şi-a câştigat autonomia, Lee Kuan Yew fiind cel dintâi prim ministru. Lee a luat măsuri drastice: a împuşcat sau spânzurat majoritatea deţinuţilor consideraţi irecuperabili, ca şi pe traficanţii de droguri şi funcţionarii corupţi, şi a instituit acele amenzi usturătoare despre care am pomenit mai devreme. În scurt timp, Singapore a devenit un oraş-stat superorganizat şi disciplinat.

În 1963 a semnat actul de constituire al Federaţiei Malaieze, alături de Malaiezia, Sarawak şi Borneo de Nord (Sabah), dar după numai doi ani a fost exclus şi şi-a declarat independenţa. Între guvernul singaporez şi cel malaiezian apăruseră grave divergenţe, legate de locul primordial ocupat de Malaiezia în cadrul uniunii, de nivelul taxelor cu care Singapore ar fi trebuit să contribuie la nivel federal şi de întârzierea aplicării măsurilor de reducere a impozitelor pentru investiţiile singaporeze în Malaiezia.

Mica naţiune singaporeză a reuşit în perioada de guvernare a lui Lee (1959-1990) să creeze prin investiţii masive realizate de stat numeroase locuri de muncă, să construiască blocuri de locuinţe, să eradicheze corupţia şi să ridice substanţial nivelul de trai. Singapore a devenit un important centru comercial, economic şi financiar al lumii, cu unul dintre cele mai permisive sisteme de legi în domeniul afacerilor. Iar spre sfârşitul anilor 1990 avea să se afirme drept unul din „tigrii asiatici”.

Am citit într-unul din reviewurile postate pe AFA că în Singapore este dictatură. Este şi nu este aşa. Elementele totalitare şi cele democratice coexistă, lucru greu de înţeles pentru un european sau american. Încă de la începuturile existenţei sale autonome, din 1959, politica statului Singapore a fost dominată de un singur partid, Partidul Acţiunii Populare, aflat continuu la putere. Totuşi se organizează alegeri libere şi în parlament sunt reprezentate mai multe formaţiuni politice. Pe de altă parte, cele mai de succes întreprinderi sunt cele deţinute de stat sau asociate guvernului. Cenzura asupra liberei exprimări este aplicată, dar numai pentru a descuraja eventualele tensiuni rasiale, susţine guvernul.

În schimb, Singapore este citat a fi unul dintre cele mai puţin corupte state din lume. De ce m-am referit, chiar şi pe scurt, la aceste aspecte politice care în mod normal poate că n-ar interesa un turist? Pentru a sublinia că, spre deosebire de majoritatea ţărilor din zonă, Singapore este un stat supercivilizat, în care orice vizitator, venit fie în interes de afaceri (şi sunt enorm de mulţi!), fie ca turist, se va simţi în deplină siguranţă atâta timp cât respectă nişte reguli: nu face propagandă ostilă; nu introduce în ţară droguri sau gumă de mestecat (!); nu se dedă la manifestări homosexuale în public (homosexualitatea este ilegală); nu scuipă şi nu aruncă mucuri de ţigară sau hârtii pe jos.

Închizând această (lungă) paranteză, revin pentru a spune că ne-am plimbat prin toate cele patru cartiere şi am avut ocazia să vizităm, de pildă, St Andrew’s Cathedral, biserica anglicană victoriană datând din 1835, sau portul de agrement, învecinat cu un teren de golf şi un altul de crichet – vestigii ale epocii coloniale, dar şi lăcaşuri de cult budiste precum Temple of 1,000 Lights.

Populaţia Singaporelui este în proporţie de circa 75% de origine chineză, 14% provenind din Malaezia şi 9% din India. Cum între timp în Singapore s-au stabilit şi arabi, au apărut şi moschei. Cartierul indian este plin de prăvălii cu pietre preţioase – am vizitat un atelier de prelucrare a pietrelor, iar Arab Street cu magazine de bijuterii, confecţionate exclusiv din aur de 22 de carate şi cu monturi fabuloase, în majoritate cu perle de cultură.

În fiecare cartier se comercializează ţesături, confecţii şi încălţăminte specifice etniei respective, dar şi mărfuri destinate turiştilor. Calitatea acestora este foarte bună: de exemplu, am găsit numai tricouri din bumbac bine etirat care au rezistat ani în şir la zeci de spălări. Cum Singapore este porto-franco, fiind scutit de taxe vamale, aici veţi găsi mărfuri de calitate la preţuri mai mici decât în alte părţi, uneori chiar şi decât în ţările de origine. Sistemul de control al calităţii este riguros aplicat şi rareori se întâmplă să pătrundă pe piaţă ciurucuri ieftine din Hong Kong sau China. Lucru de care am profitat din plin, achiziţionând un număr semnificativ de costumaşe de vară, tricouri, fuste, pantaloni etc., plus o valiză suplimentară ca să le cărăm, şi mai ales un mixer Kenwood şi câte un aparat de filmat marca Sony pentru care ne-am tocmit îndelung (la o ceaşcă de ceai) cu patronul şi pe care le-am scos mai ieftin decât în Japonia. Din păcate, prinşi de „febra” filmatului, am neglijat pozatul, aşa încât nu pot să ataşez la acest articol decât câteva fotografii făcute cu un aparat clasic, de dinaintea erei digitale, multe din ele decolorate de vreme şi pe care, în ciuda Photoshopului, n-am reuşit să le scot prea bine la lumină. De reţinut însă că produsele electronice şi electrocasnice reprezintă una din atracţiile shoppingului în Singapore.

Distincţia dintre etnii este vizibilă, evident, şi în privinţa mâncării: arta culinară locală este bine reprezentată, la fel şi bucătăria europeană şi nelipsitele fast-fooduri din lanţurile americane. A fost o experienţă superinteresantă să gustăm specialităţi chinezeşti în popularul food court al magazinului universal People’s Park, unde raţele şi găinile stăteau atârnate în cârlige, aşteptând să fie prăjite la foc iute, dar şi să savurăm fructe de mare într-un local imens de pe malul oceanului – The Seafood International Market and Restaurant –, în care îţi puneai în coş peştii şi celelalte vieţuitoare marine alese direct din bazinele cu apă. Sloganul său: „If it swims, we have it”. Mai proaspăt de atât nu se poate!

Bărbaţii s-au încumetat la mâncăruri indiene picante (noi, doamnele, am zis pas, dar nepotul meu nu s-a dat în lături), în timp ce nepoţica mea, cam sclifosită şi conservatoare din fire, a descoperit „chicken in the basket”, adică banalele aripioare de pui crocante servite într-un coşuleţ de răchită, iar la desert „banana split”, la care nu a mai renunţat apoi pentru nimic în lume. De toate pentru toţi în materie de gastronomie, de la noodles şi raţă pekineză, la cuşcuş, pizza sau crème brûlée – imposibil să nu găseşti ceva care să-ţi placă.

În restaurantul hotelului, pe care l-am frecventat cu oarece asiduitate, am remarcat că fiecare chelner avea sarcini extrem de precise: unul aşeza furculiţele, altul linguriţele, altul paharele etc. ; unul turna cafeaua, altul sucul sau apa ş.a.m.d. În antologia familiei a rămas tipul care prăjea ouăle la micul dejun: asta era singura lui obligaţie. Avea o tigaie pentru două ouă, pe care le pregătea aşa cum cereai, după care o curăţa oglindă, astfel încât, fără exagerare, îţi puteai face freza în ea. Sistemul de organizare a muncii era acelaşi în toate localurile unde am poposit: ideea este ca toţi cetăţenii să aibă o slujbă, oricât de modestă, dar care să le permită să-şi cumpere „bolul cu orez”, cum se spune în China. Cam ca în celebrul distih chinezesc: E strânsul holdelor în mai / Un om – un pai; un om – un pai”. No offence! În Singapore şomajul tinde spre zero, rezultat al unei politici guvernamentale bine gândite.

Şi acum, dacă nu v-am plictisit deja îndeajuns, vă invit să mă urmaţi într-o mică aventură, în care vom explora împreună câteva din locurile din Singapore care mie mi-au rămas la inimă.

---

VIZUALIZĂRI: 3044 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI