Sfântul și poporul lui

TIPĂREȘTE

San Marino mă intriga de multă vreme, așa cum mă intrigă tot ce e neobișnuit. Cum a putut să reziste o enclavă de puțin peste 60 kmp, secole de-a rândul, în buricul puternicelor State Papale, devenite ulterior ceea ce azi cunoaștem sub numele de Republica Italiană?! Vini, vedi, vici, ajuns acasă și pus burta pe carte și, fără a avea pretenția că am elucidat pe deplin misterul, îndrăznesc să emit o concluzie personală. Citând aproximativ ceea ce spunea un înțelept: „Destinul unui om nu e un dat, ci o sumă de mii de alegeri pe care le face: ce spune, ce face și cu cine se adună”, mă întreb dacă nu s-ar putea extrapola aceasta și la țări, chiar și (sau mai ales) la cele liliputane, precum San Marino...

Așa că a fost oarecum de la sine înțeles că, ajungând la Bologna, chiar dacă doar pentru 2 zile și jumătate, aveam să ne „repezim” un pic și până la San Marino, la doar o aruncătură de băț (de vreo sută de km) mai încolo... Nu știu dacă exista posibilitatea de a ajunge cu vreun autobuz-ceva, cert e că de la bun început ne-am fixat pe varianta închirierii unei mașini chiar din aeroportul din Bologna. Desigur, dacă te uiți pe hartă, nu poți să nu remarci câte minunății se înșiră ca un șirag de perle (turistice) în zonă: Cesena, Rimini, Ravena... Dar a trebuit să ne abținem și să străbatem autostrada fără să ne abatem, căci era clar că o zi de final de octombrie are totuși niște dimensiuni finite.

Chiar și așa, ne apropiam binișor de miezul zilei când am pornit a urca serpentinele Muntelui Titano, pe „crestele” căruia se află cocoțat orașul San Marino, capitala micuței republici. Muntele e de fapt un deal stâncos, înalt de cam 750 m, ce se ridică maiestuos în mijlocul câmpiei cadrilate în nuanțe de verde și maro. Republica are forma unui patrulater aproximativ, o populație stabilă de puțin peste 32.000 de locuitori (la recensământul din 2012), este împărțită în 9 municipalități și își obține veniturile în mare parte din turism, dar și din agricultură. Nu este membră UE, însă moneda oficială este euro. E condusă de un Mare Consiliu General format din 60 de membri aleși o dată la 5 ani (un fel de Parlament) și de 2 capitani reggenti (căpitani comandanți), care își exercită atribuțiile prin rotație, câte 6 luni pe an fiecare. Din 2008, orașul vechi San Marino este parte a patrimoniului UNESCO.

Deși zona a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, istoria statului San Marino începe, conform legendei, în anul 257 d. H., odată cu debarcarea cioplitorului în piatră Marinus, împreună cu un mic grup de discipoli creștini, care fugiseră din insula dalmată Rab pentru a scăpa de persecuția crudului Dioclețian. Inițial, aceștia s-au stabilit în portul Rimini, dar curând s-au mutat pe stâncile vecinului Munte Titano, ce le ofereau mai multă protecție și unde au ridicat prima capelă de piatră. Marinus a murit în anul 301, dar sămânța creștinătății răspândită de el a încolțit, iar micuța comunitate înființată a început a înflori, oarecum izolată și apărată de vrășmași de către tocmai relieful neprietenos al muntelui. Marinus a rămas în conștiința colectivă ca întemeietor al urbei și de aici până la a fi sanctificat nu a mai fost decât un pas. Mai mult decât atât, micuțul stat și-a luat numele sfântului și a adoptat motto-ul acestuia: „Nemini teneri” (să nu depinzi de nimeni). Se poate spune astfel că ambiția libertății și a neatârnării a fost scrisă de la început în genele acestor oameni...

Castellum Sancta Marini este prima dată atestat documentar în anul 755, în Liber Pontificallis (Carta Pontifilor). Începând cu sec. 12, comunitatea se organizează într-o comuna, având lideri și legislație proprie. Din acest moment, scopul declarat a fost unul singur, acela de a-și păstra independența față de restul Statelor Papale. Întru acest demers, s-a dovedit că relieful nu putea face toată treaba și micuța comunitate avea nevoie de aliați. Cin' să fie, cin' să fie? Ducele de Montefeltro al Urbino-lui sau cel de Malatesta, conducătorul din Rimini? înțelepciunea sau norocul sau poate amândouă au decis: prima variantă. Familia de Montefeltro a rămas așadar aliata tradițională a micuțului San Marino de-a lungul secolelor, cele două state ajutându-se reciproc în varii ocazii, întru avantajul și prosperitatea ambelor. Începând cu jumătatea sec. 15, forma de organizare a statului, cât și suprafața tinerei republici le găsim perfect superpozabile peste cele din zilele noastre.

Statele Papale n-au privit însă niciodată cu ochi buni ambițiile de suveranitate ale San Marino și au încercat să-l anexeze în repetate rânduri. Un temporar succes a avut Cesare Borgia în 1503, ajutat fiind de tatăl său, Papa Alexandru al VI-lea, dar ocuparea micului stat nu a durat decât câțiva ani. Cumva, istoria a fost blândă ulterior cu San Marino: Napoleon Bonaparte a invadat și a cucerit întreaga peninsulă italică, dar a respectat independența republicii sanmarineze. O atitudine asemănătoare a avut ulterior Congresul de la Viena, când, în 1815, la finele războaielor napoleoniene, a recunoscut suveranitatea San Marino. A urmat mișcarea pentru unificarea Italiei, de la mijlocul sec. 19, când San Marino a oferit azil multor revoluționari, cel mai cunoscut fiind Giuseppe Garibaldi. După actul de unire, între Italia și mica noastră republică s-au încheiat o serie de tratate, toate reiterând independența celor două. Mai târziu, în timpul războaielor mondiale, San Marino a reușit să rămână neutru, ceea ce nu l-a scutit de a fi bombardat de englezi în 1944 și de a fi ocupat, pe rând, dar pentru scurtă vreme, de Aliați și de Germani. La final, ca de fiecare dată, San Marino și-a scuturat praful de pe aripi, s-a ridicat și a zburat din nou pe albastrul cerului...

Precum spuneam, zona turistică din San Marino e cocoțată pe vârful muntelui. Asta înseamnă că, de oriunde ați veni, veți urca ce veți urca, dar la un moment dat va trebui să lăsați mașina într-una din parcările amenajate la baza orașului vechi și să vă pregătiți să luați la pas urbea. Asta implică, evident, multă răbdare și oarece condiție fizică, deoarece e vorba de a parcurge un labirint de străzi și străduțe ce urcă și coboară. Număr acum pe hartă nu mai puțin de 13 parcări, unele în vecinătatea stațiilor de autobuz, majoritatea dotate cu toalete, ceea ce la momentul vizitei noastre n-aveam cum să avem habar. N-a fost simplu așadar să găsim un loc potrivit mașinuței noastre, nici măcar n-aș putea să vă spun exact care a fost acela, pentru că la un moment dat Tati mă debarcă în dreptul unei alei de promenadă de unde se vede frumos valea pe care tocmai am străbătut-o, iar el continuă căutarea unui loc de parcare. Ne reîntâlnim după vreo juma' de oră, timp în care m-am cam săturat să pozez din toate unghiurile panorama și sensul giratoriu construit în jurul unui rond de flori, ce are în mijloc statuia unui căluț nărăvaș, ridicat pe picioarele din spate. Nu știm exact încotro trebuie s-o luăm, dar știm că trebuie să urcăm și, pentru început, urcăm și noi un lung șirag de trepte, ce pornesc chiar din spatele căluțului nărăvaș.

Direcția se pare că e bună, căci în curând elegantele vilișoare încep să facă loc hotelurilor și magazinelor. Rămânem pe trotuarul dinspre exteriorul muntelui, pentru a putea să le admirăm mai bine. În curând apar zidurile crenelate și chiar un mic turn și o arcadă și bănuim că dincolo de aceasta începe orașul vechi. Via Paolo III ne întâmpină cu o promenadă largă, decorată cu ronduri de flori, cu statui, bănci și felinare și cu o perspectivă superbă asupra văii, așa că nici nu știm încotro să ne îndreptăm mai repede privirile și camerele foto! Remarc chiar la intrarea pe această arteră, pe dreapta, un lucru care mă intrigă: o statuie de bronz ce reprezintă un copil longilin, îmbrăcat doar în chiloței, stând în picioare, cu mâinile ridicate și pumnii strânși și a cărei față exprimă cea mai cruntă teroare. Am citit pe soclu că e dedicată tragediei în care au fost implicați copiii din Beslan (Oseția) în sep. 2004, autorul sculpturii fiind Vandi Renzo Jarno, 2006. Nu mai știam exact despre ce a fost vorba atunci (am o capacitate înnăscută de a uita lucruri rele; e și bine, e și rău) și mai târziu am căutat și mi-am reamintit, cu tristețe: e vorba de atacul terorist asupra unei școli din Beslan, în care aproximativ 1100 de oameni, dintre care 777 copii, au fost ținuți prizonieri 3 zile; poliția a intervenit într-un final, ceea ce s-a soldat cu un adevărat măcel (385 de morți). Nu poți să nu te întrebi - a câta oară? - în ce nebunie de lume trăim?!:(

În curând, constatăm că promenada noastră se va bifurca; străduța din stânga coboară pe lângă o clădire frumoasă, cu fronton sprijinit pe coloane de piatră, iar cea din dreapta urcă. Între ele, o piațetă în care ne reîntâlnim cu o veche cunoștință: bustul eroului național (comun Italiei și lui San Marino), Giuseppe Garibaldi. Sus sau jos? Sus, desigur, simțim că ce e mai bun abia acum începe! Și nu ne înșelăm. Ajungem nu după multă vreme într-un spațiu larg, pavat cu dale de piatră, cuprins între două clădiri impozante, dintre care una pare foarte importantă, din moment ce pe ea flutură mândrul steag la libertății sanmarineze. Nu ne ducem imediat într-acolo, ne oprim un pic să admirăm din nou peisajul ușor încețoșat al văii ce ni se înfățișează dincolo de parapetul din stânga. Acordăm atenția cuvenită și frumoasei Statui de marmură a Libertății, încununată cu lauri și sprijinindu-se în stindard, din mijlocul pieții, apoi ne îndreptăm spre intrarea în Palazzo Publico.

Aflăm că dacă dorim să vizităm, ne costă 4,5 euro de fiecare, dar vânzătoarea ne recomandă biletul combinat de 10,5 euro, ce ne asigură intrarea la alte 4 obiective: Primul și Al Doilea Turn, Muzeul de Stat și Galeria de Artă. Îl luăm pe acesta și mărim pasul (vorba vine). Cu această ocazie, primim și o hartă, pe care sunt marcate majoritatea punctelor de atracție. Astfel, aflăm că piața pe care tocmai am străbătut-o se cheamă Piazza della Liberta (logic), că Palazzo Publico a fost proiectat de arhitectul Francesco Azzuri în 1894 și renovat un secol mai târziu, că este încă sediul adunărilor Marelui Consiliu și că poate fi vizitat doar în zilele când acesta nu se întrunește (se pare că suntem norocoși). Deasemenea, mai aflăm că pe perioada verii, turiștii se pot delecta și cu o ceremonie de schimbare a gărzii desfășurată în fața instituției.

Suprafața parterului este aproximativ goală, podeaua acoperită cu plăci mari de gresie, iar pereții de piatră cu tot felul de semne heraldice, întrerupți fiind din loc în loc de mari ferestre ogivale. Doar în față, în capăt, există o mică încăpere frumos decorată, în care nu se poate intra, dar se pot admira prin ușa deschisă mobila sculptată, candelabrul delicat, covorul persan în nuanțe de bleu, bej și gri, ce se asortează cu frizele din partea superioară a pereților și cu tavanul pictat; e Sala de Audiențe, care este folosită și azi de către cei doi căpitani regenți în scopul ce i-a împrumutat numele.

Urcăm apoi scările laterale care duc la etaj. Din holul lung, decorat cu picturi ce amintesc trecutul istoric al țării, se pătrunde în mai multe încăperi. Prima e Sala Consiliului celor 12, unul dintre cele mai vechi organism legislativ al republicii, ce funcționează încă din 1491, deși azi deține puteri mult mai mici decât în trecut. Ambianța este destul de sobră; două rânduri de jilțuri simple de lemn pe margini, un birou „prezidențial” la fel de auster, vegheat de drapelul cu stemă, un covor în nuanțe de roșu stins. Se remarcă însă tabloul pictat de Bartolomeo Gennari, reprezentându-l pe San Marino ce ține în mâna stângă însuși Muntele Titano, cu cea dreaptă binecuvântându-l. Următoarea încăpere, mult mai spațioasă ca prima, se cheamă Sala Consiliului, cea în care se întrunesc cei 60 de membri aleși ai Parlamentului, care beneficiază în acest spațiu istoric de tot confortul și toate facilitățile tehnicii moderne. În față, tot peretele este pictat de Emilio Retrosi, tema fiind aceeași, Sfântul și poporul său, iar în partea opusă putem admira un splendid șemineu decorat cu leul sanmarinez.

Întorcându-ne din nou în holul de la etaj, o plăcuță explicativă ne atrage atenția asupra tavanului casetat, îmbrăcat în lemn închis la culoare și asupra frizelor ce înconjoară partea superioară a pereților, realizate în 1894 de 3 pictori sienezi și care reprezintă 19 șilduri nobile, asociate familiilor și statelor ce au dovedit de-a lungul istoriei prietenie și ajutor statului San Marino. Dintre acestea, se pot număra: Casa de Montefeltro, Casa de Medicis, Papa Pius al II-lea, Napoleon Bonaparte, Republica Cisalpină, Papa Clemente al VII-lea, Papa Clemente al XII-lea. Pe acesta din urmă îl găsim dealtfel reprezentat sub forma unui bust de marmură extrem de expresiv, expus la loc de cinste în Palazzo Publico și atribuit sculptorului de secol 18, Paolo Benagli. Mă uit la ceas și constat că a durat cam jumătate de oră să vizităm Palazzo Publico. Mă uit și pe hartă și constat că suntem cam la mijloc, între celelalte obiective la care avem intrarea deja plătită: turnurile sunt în sus, iar muzeele în jos. Logic, decidem să continuăm să urcăm.

Ne „pierdem” pe străduțe și căscăm gurile în stânga și în dreapta, căci tot ce ne înconjoară ni se pare fascinant: vitrinele cu suveniruri colorate, balcoanele și aleile împodobite cu flori, ce îmblânzesc fericit duritatea pietrei cenușii din care sunt construite clădirile... Ba găsim, la un moment dat, un magazin dedicat în totalitate lui Moș Crăciun și ni se încălzesc și mai tare inimile atunci când auzim colindul vesel ce răzbate din interior... Hmmm... Suntem abia în octombrie, în termometre sunt cam 20 de grade, iar ora de iarnă intră în vigoare abia mâine... Dar întâlnirea cu lumea moșului bonom cu barbă sură și cojoc roșu n-are cum să nu te bucure, indiferent de sezon!

Ajungem în fața unei biserici impozante, pe frontonul căreia citim „... Marinus, patrono di libertatis... ”. Harta zice că e vorba de Basilica di San Marinus, construită la începutul sec. 19 pe ruinele unei mai vechi basilici romanesti. Zice și că ar conține picturi și statui faine. Ne-ar plăcea să intrăm, dar e cam închisă. Nu poți să calci doar pe urmele norocului, asta e! Ba chiar, uitându-mă acum pe hartă, constat că am ratat cu succes și Centrul de Informații Turistice, aflat tot pe-acolo, pe undeva...

Ne continuăm preumblarea, în plin soare ce poleiște întreg peisajul. Alături de noi, o sumedenie de turiști și localnici, toți se îmbată de această zi minunată și de aceste locuri rupte parcă din poveștile cu prinți și prințese... Practic, înconjurăm cetatea prin partea ei nordică și, dincolo de parapet, valea ni se înfățișează din ce în ce mai spectaculoasă, din ce în ce mai jos! Peisajul îmbrăcat în haine de toamnă se schimbă la fiecare pas și totdeauna următorul ni se pare și mai fabulos ca cel de dinainte!

Descoperim o salbă de restaurante cu terase suspendate deasupra văii și decidem că nu poate exista o variantă mai bună pentru masa de prânz. Alegem Nido del Falco, de unde se vede frumos și pintenele pe care este suspendat Primul Turn. Terasa e deja aproape plină, dar tot avem noroc să prindem o masă în al doilea rând dinspre exterior; mi-ar fi plăcut să stăm chiar pe buza prăpastiei :), dar în fine... Comandăm bere sanmarineză, gnochi cu pere și gorgonzola (eu) și mușchi de vită cu sos de piper verde (Tati). Tati se dovedește inspirat, eu mai puțin. 38 de euro toată afacerea, plătiți cu cardul. (De menționat că, ajunși acasă, am descoperit că într-o primă fază ni s-a retras de două ori contravaloarea mesei, dar imediat una din plăți a fost returnată.)

După masă, ne continuăm plimbarea ascendentă spre Primul Turn, practic prima fortăreață militară a țării, construită inițial în sec. 11-12, restaurată și iar restaurată (la nevoie) de-a lungul următoarelor 4 secole, ultima restaurare (stilistică) fiind făcută în sec. 20, de către Gino Zani. Prima atestare documentară datează din 1253, când se numea Rocca Maggiore sau Prima Arx. se pare că aceasta este zona unde au trăit primii sanmarinezi, în interiorul zidurilor, precum și în exterior, în imediata lor apropiere. Ulterior, aici a funcționat și închisoarea statului, chiar până prin anii 1960.

Străbatem intrarea boltită (cândva prevăzută cu un pod mobil), dăm biletele la scanat și ne servim cu câte un pliant de prezentare a fortăreței, ce conține și o mică hartă. Imediat în stânga, descoperim micuța capelă închinată Sf. Barbara, patroana artileriștilor. Capela, în forma ei actuală, a fost construită în 1960, dar frontonul sculptat în piatră de deasupra intrării este „transplantat” de la o veche basilică de sec. 13, din localitatea Domagnano, aflată pe panta sudică a Muntelui Titano. Urcăm pe zidurile crenelate din stânga și din dreapta, de unde avem perspective frumoase asupra văii, a celeilalte fortărețe de pe piscul vecin, precum și asupra curții interioare, cu fântâna ei veche de piatră și a donjonului pe care pare că se sprijină cerul. Pe acesta îl lăsăm la urmă. În partea sa din dreapta vizităm încăperile în care locuiau gardienii ce supravegheau zona și care, în caz de pericol, aveau misiunea de a urca în turn și a trage clopotele. Aceleași clopote anunță azi adunările Marelui Consiliu General sau sărbătorile religioase. Cocoțarea în vârful turnului am ratat-o deliberat eu, una; de data asta, l-am lăsat doar pe Tati să-și demonstreze abilitățile de alpinist...

Ne continuăm plimbarea spre Al Doilea Turn. De data asta, traseul coboară puțin, apoi iar urcă pe o alee pietonală mărginită de parapeți de piatră, ce șerpuiește prin pădure. Din loc în loc sunt mici standuri cu suveniruri și ne achiziționăm și noi cuvenitul magnețel. Al Doilea Turn (numit și Cesta) se află situat pe vârful cel mai înalt al Muntelui Titano și a fost a doua fortăreață militară a țării, construită inițial prin sec. 13, restaurată iar și iar de-a lungul secolelor în funcție de necesități, ultima ajustare (tot de frumusețe) petrecându-se în sec. 20, autor fiind același Gino Zani. În perioada medievală, fortăreața a fost locuită permanent de câțiva gardieni, cărora li se alătura, în caz de pericol, o garnizoană de arbaletiști. În zilele noastre, Al Doilea Turn oferă găzduire, în 4 încăperi spațioase, Muzeului de Arme Vechi, pe care îl vizităm și noi, eu pe repede-înainte, Tati mai pe-ndelete, fiecare după preocupări. Zăbovim destul de mult și pe zidurile de apărare, căci nu ne mai săturăm să ne delectăm cu peisajele ce ne înconjoară! Există și aici o capelă veche cu campanilă, precum și un turn înalt și crenelat; nu se vizitează, dar completează în mod fericit fotografiile noastre!

Privim din nou harta și constatăm că nu departe se află și un Al Treilea Turn, mult mai mic decât suratele sale, dar decidem să-l ignorăm și să ne dedicăm programului stabilit anterior. Coborâm întâi pe o alee largă pietruită, pe lângă un zid cu creneluri imense îmbrăcate în iederă portocalie. Aleea dă în altă alee și aceasta, la rândul ei în alta... Decorul e o poezie delicată de piatră și flori, nu-mi vine să cred că am avut atâta noroc să ajung personaj pe această scenă de poveste! Câteva restaurante mici și drăguț decorate pozează cu nonșalanță, ne abținem cu greu să nu intrăm pentru un desert sau măcar pentru o cafea...

Pașii ne poartă însă acolo unde au fost setați să ne ducă, și anume în Piazza Titano, la Muzeul de Stat, adăpostit într-o clădire destul de austeră, pe care aflăm c-o cheamă Palazzo Pergami-Belluzzi. Muzeul a fost constituit în a doua jumătate a sec. 19, promotori fiind contele Luigi Cibrario și Ministrul Victor Emanuel al II-lea, plenipotențial al San Marino după primul tratat cu Republica Italiană din 1862. În prezent, el adună peste 5000 de artefacte arheologice și de artă expuse în cele 16 săli structurate pe 4 niveluri. Vizita noastră începe, logic, cu parterul, unde admirăm tot felul de piese din Neolitic, dar ceea ce ne atrage atenția în mod deosebit este așa-numitul „tezaur de la Domagnano”, descoperit printre ruinele unei vechi vile romane, ca și elemente arhitectonice din vechea biserică parohială din aceeași localitate. Etajul 1 ne întâmpină cu picturi și sculpturi având autori autohtoni, în mare parte pe teme religioase, iar la etajul al 2-lea ne delectăm tot cu artă, de data aceasta provenită din donații. Coborâm apoi la etajul -1, unde găsim artefacte arheologice egiptene și grecești, precum și o bogată colecție numismatică. Există și un etaj -2, acesta fiind rezervat sălilor de conferințe și expoziții.

Mai avem un singur obiectiv de bifat și doar lungimea unei străzi (Basilicius) ne desparte de el: Pinacoteca sau Galeria de Artă, adăpostită într-o aripă a Basilicii Sf. Francisc. Aceasta a fost strămutată pe această locație (intra murros) în 1361 de către Ordinul Franciscanilor, după ce a fost obținută aprobarea din partea Papei Clement al VII-lea. De-a lungul secolelor, biserica a suferit numeroase modificări, dar se pare că ceea ce admirăm azi seamănă destul de bine cu aspectul său inițial, fapt datorat aceluiași Gino Zani. Deasemenea, crucifixul din altar datează din sec. 14 și este cel originar. Intrăm întâi să vizităm muzeul, care se etalează pe două niveluri. Primul ne încântă cu o colecție de obiecte bisericești și cu câteva fresce murale, iar următorul cu picturi și sculpturi impresionante, atât pe teme religioase, cât și laice. Biserica ne întâmpină cu o lumină aurie, ce se revarsă cu blândețe asupra interiorului auster.

Lumina e aurie și afară și orașul încă freamătă de forfota turiștilor. Muzeul Torturii din vecinătate nu ne atrage absolut deloc, iar picioarele ne amenință cu grevă, așa că decidem că e cazul să încheiem aici vizita noastră în San-Marino, să ne căutăm mașina și să mergem mai departe. Am rezervat pentru ultima seară o cazare ce pare că oferă multe oportunități, dintre care cea mai importantă pentru noi ar fi că vom avea ocazia să privim și să ascultăm din nou Marea cea mare...

---

VIZUALIZĂRI: 3431 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI