Reykjavik - o capitală atipică

TIPĂREȘTE

Reykjavik, un oraş al cărui nume nu îl puteam scrie cap-coadă până acum trei luni fără a-l vizualiza de cel puţin două ori anterior.

Iar odată ajuns pe străzile lui, o capitală total atipică celor cunoscute şi vizitate.

Din aeroport în oraşul în care locuiesc două treimi din populaţia insulei ajungi parcurgând cea mai aglomerată şosea din care, la un moment dat, se desprinde drumul ce duce către Hafnarfjordur, localitate despre care microbiştii dinamovişti îşi amintesc cu amar, echipa lor fiind eliminată ruşinos de adversari adunaţi după amiaza la finalul programului de muncă.

Aşezat pe malul mării, Reykjavikul ne întâmpină cu lumina soarelui revărsată din belşug pe străzile largi şi puţin circulate, cu un aer mai răcoros decât lăsasem acasă şi cu un vânt foarte puternic. La ora 17.30 termometrele arătau 14 grade, însă, din cauza vântului, corpurile noastre resimţeau mai puţină căldură de atât.

Ca şi soarele, vântul ne-a însoţit permanent în călătoria noastră. Fusesem avertizaţi de sfaturile celor de la Icelandair să fim atenţi şi să nu lăsăm portierele maşinilor deschise întrucât vor fi trântite de furia vântului. Am zâmbit citind, dar am realizat însemnătatea lor în fiecare zi. Imaginaţi-vă rafale constante care determinau un efort considerabil pentru a deschide portierele autoturismului, pur şi simplu era nevoie să împingi umărul în uşă pentru a putea coborî...

Menţionam că am pătruns într-o capitală ieşită din convenţionalul principalului oraş administrativ al unui stat.

Poate că liniştea de pe străzi, numărul redus al clădirilor înalte, poate că aerul curat şi briza mării, de ce nu curăţenia absolută a oricărei alei sau trotuar sau chiar toate acestea însumate fac ca Reykjavikul să aibă aura unui orăşel patriarhal, pigmentat pe alocuri cu un edificiu mai impozant, cu o intersecţie semaforizată sau cu terasele pline de oameni – surprinzător, preponderent femei – care stau la taclale şi o halbă de bere în mângâierea amicală a soarelui care pare a-şi trimite razele să tragă cu urechea la ce au de povestit jovialii localnici.

Văduviţi luni bune ale anului de lumină şi căldură, islandezii au deprins, ca mai toţi nordicii, plăcerea expunerii la soare atunci când au parte de asemenea zile cum am petrecut şi noi acolo. Zile în care soarele răsare după 2 a. m. şi apune după 23.45, în intervalul dintre aceste ore existând totuşi lumină.

Bagajul lăsat în cameră şi maşina parcată la hotel ne-au permis o plimbare de dezmorţire după ziua de călătorie. Ieşi după 18 seara din cameră şi îţi propui să faci o plimbare de seară. În mod normal, hai cam o oră înţelegi prin asta, numai că aici nu se face seară... Iar de plimbat ne-am tot plimbat împreună până pe la 21.30 când Adriana s-a retras, iar singur până pe la 23 (şi fiind prima zi pe acolo eram impresionat de faptul că soarele nu dă semne de oboseală).

Mirare asemănătoare mi-au produs şi mulţimea de localnici care pe la ora 22 alergau pe malul mării sau pedalau pe pistele rânduite alături de şosele. Oamenii aştia când mai dorm, cum dau randament a doua zi la serviciu?

Am încercat să ţin traseul pedestru configurat încă de acasă, însă în atmosfera aceea atât de relaxantă mi-am zis că rigurozitatea nu îşi are locul.

Drept pentru care, la un moment dat, am început să deviem de la itinerariu şi bine am făcut întrucât lista de obiective avută la îndemână a fost suplimentată consistent cu imagini, senzaţii şi culori extrem de interesante.

După câteva minute de mers cu obrajii expuşi adierilor furioase ale vântului am ajuns în părculeţul care găzduieşte Casa Hofdi, considerată a fi locul în care s-a pus capăt Războiului Rece în urma întâlnirii dintre Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan ce a avut loc 11-12 octombrie 1986.

O construcţie albă, ridicată pe o peluză de un verde crud şi care are în spate azuriul cerului şi bleumarinul înspumat al apelor mării.

Casa are o istorie remarcabilă conectată la relaţiile Islandei cu alte popoare. A fost construită de consulul francez Jean Paul Brillouin în anul 1909, după ce fusese proiectată în estul Norvegiei, având caracteristici combinate ale stilurilor Art Nouveau, barocului clasic şi romantismului norvegian.

Deasupra uşii intrării principale este gravat în aur numele constructorului şi anul construcţiei.

După 1938 şi până în timpul celui de-al doilea război mondial aici au avut reşedinţa consulul şi ambasadorul britanic, cei care au fost vizitaţi de Winston Churchill şi Marlene Dietrich. Discreţia islandezilor nu ne oferă amănunte dacă împreună sau în perioade diferite...

Cert e că, potrivit informaţiilor aflate la faţa locului, cei mai mulţi preşedinţi de state care vizitează oficial în zilele noastre Islanda ţin să treacă şi pe aici.

Ne retragem de la malul apei mai spre centrul oraşului, cu speranţa că tăria vântului va fi diminuată de obstacolele urbanistice, şi ajungem pe principala stradă comercială şi pietonală, Laugavegur. Cea care nu e aidoma suratelor din alte capitale, cu vitrine imense, colorate şi luminate, dar are mici şi fermecătoare spaţii comerciale, cafenele şi bistrouri, care îţi mănâncă pe nesimţite timpul dedicat umblatului prin oraş.

Cotim la stânga şi urcăm uşor - lăsând pe ambele laturi ale drumului case fermecătoare – spre unul din cele mai cunoscute repere turistice, Hallgrimskirkja Church, cea care se profilează tot mai clar în capătul străzii.

La prima vedere o asemuiesc cu un obelisc îmbrăcat într-o blană de urs albă, ale cărui falduri cad până pe pământ. Pe măsură ce ne apropiem, imaginea se schimbă, biserica devine vizibilă pe de-a-ntregul, dezvăluind un aşezământ de cult cu o formă clar diferită de cele vizitate anterior.

Silueta turnului profilată pe cerul de un albastru deschis fără pată te face să vibrezi înainte să îi calci pragul, emoţiile luând naştere în prezenţa frumosului, chiar dacă, de data asta şi până în acest moment, este vizibil doar arhitectonic.

Odată trecut pragul, pătrundem într-un univers calm, indus de interiorul alb al lăcaşului şi muzica lină, graţioasă izvorâtă din arcuşurile şi clapele instrumentelor formaţiei care repetă pentru spectacolul de mâine, o altă zi a Festivalului artelor sacre găzduit de biserică.

Aş fi ascultat şi orga cu 5.275 de tuburi, curios să aflu ce sunete tânguitoare sau melodramatice pot scoate atâtea tuburi dar organistul probabil că îşi acordase instrumentul cu ceva timp înainte.

Încărcaţi cu energie, de mai toate felurile, păşim mai departe, nu înainte de a admira statuia impozantă a lui Leifr Eiricsson, descoperitorul Vinlandului, considerat a fi fost un teritoriu al Americii de mai târziu.

O luăm la vale cu telefonul setat pentru a surprinde reşedinţele mici, colorate şi cochete iar următoarea escală e în The Mother’s Garden, o grădină deschisă în anul 1925 şi destinată mamelor şi copiilor lor. Aici a fost săpat un izvor, Izvorul Skalhot, despre care se cunoaşte că avea apa cea mai proaspătă şi sănătoasă din oraş.

Monumentul Motherly Love, o sculptură ce datează din anul 1930 se consideră a fi prima sculptură ce înfăţişează o femeie în Reykjavik şi prima sculptură publică ce nu reprezintă un portret.

Din parc se vede Lacul Tjornin şi în 50 de metri te plimbi pe promenada din jurul acestuia, prin faţa unor reşedinţe în culori pastelate, a unei biserici impozante prin silueta ei albă cu acoperiş verde.

Lacul Tjornin îngheaţă peste iarnă, însă autorităţile au luat decizia să îl dezgheţe treptat prin pomparea de apă geotermală pentru ca raţele să nu-l părăsească. Câtă grijă au şi autorităţile astea pentru fiecare vietate!!

Iar clădirea care găzduieşte aceste autorităţi se află tot pe malul lacului. Oraşul are o primărie doar din anul 1992, toate discuţiile legate de proiectare, aprobare şi construcţie având o durată de peste un secol. În primărie se găseşte o impozantă hartă în relief a Islandei.

La câţiva paşi de primărie, urmând străduţele cu case vechi, albe care te îndreaptă cu gândul spre un stil colonial, dai pe stânga de clădirea Parlamentului. Cu o fracţiune însemnând a nu ştiu câta mie parte din mastodontul bucureştean, construit din piatră cenuşie cu ferestre albe cu ochiuri mici, sediul legislativului islandez se aseamănă mai degrabă cu o gară. Nu e păzită de forţe militare, nu are garduri şi doar o plăcuţă aşezată lîngă uşă şi un drapel care flutură deasupra oferă niscaiva indicii despre importanţa activităţii ce se desfăşoară în interiorul ei.

Clădirea e situată pe latura unui patrulater în mijlocul căruia e amenajat un parc, iar pe celelalte laturi se află clădiri cu spaţii comerciale si un restaurant cu o terasă plină de muşterii la ora trecerii noastre prin zonă.

Nu departe se află şi fosta reşedinţă de lucru a celor din fruntea ţării, construită între anii 1761 şi 1771. Gazdă şi a celor certaţi cu legea, adică puşcărie, până în 1813, aceasta a devenit ulterior reşedinţă regală şi a guvernatorului, pentru ca mai târziu, între 1973 - 1996 să devină biroul de lucru al preşedintelui ţării.

Nu aş fi amintit respectivele clădiri aministrative dacă nu m-ar fi frapat simplitatea lor, poziţionarea şi lipsa măsurilor de securitate pe care se cheltuie sume exorbitante în România.

Revenim în centru, pe Laugavegur, facem o scurtă plimbare şi o părăsim pentru a coborî lin spre malul apei.

Aici găsim câteva construcţii moderne, asta traducându-se prin ceva blocuri şi, mai ales, clădirea Harpa, cea medaliată în 2013 cu premiul UE pentru excelenţă în arhitectură.

Poziţionată pe malul mării, având aliniate pe o parte catargele unor vase de pescuit şi cu soarele reflectându-se în sticla verzuie, sala de concerte, conferinţe şi expoziţii deschisă în 2011 îţi atrage imediat atenţia.

O plimbare uşoară până la Sun Voyager, o sculptură din oţel inoxidabil aşezată pe plăci de granit, realizată de un artist local, sugerează o barcă ce doreşte a simboliza promisiunea descoperirii de noi teritorii, visul speranţei, al progresului şi bunăstării. Opera a fost desemnată câştigătoare a concursului organizat de autorităţile oraşului pentru a celebra împlinirea de către Reykjavik a două sute de ani de existenţă şi a fost dezvelită pentru public în 18 august 1990.

Am privit-o şi fotografiat-o din mai multe poziţii şi pot afirma că având soarele în spate deasupra clădirii Harpa a ieşit cea mai frumoasă fotografie.

Nu îmi venea să merg la culcare încă. Deşi era ora 23 – ceea ce în România însemna că e deja 2 noaptea – afară era soare şi ceva mă îndemna să aştept apusul sau să mă conving cu adevărat că în această parte a Europei nu există întuneric în iunie. Aveam 21 de ore de când mă trezisem, câteva mii de kilometri de zbor şi încă 3 zile înainte pentru a descoperi splendoarea Islandei. Aşa că, totuşi, am mers la somn înaintea găinilor...

Am lăsat la intrarea în hotel, încă vibrând de viaţă, un oraş atrăgător prin simplitatea sa, prin lumina caldă care ne-a învăluit toată după amiaza şi seara, o localitate care nu are voluptatea zgomotoasă a unei capitale consacrate ci un trai molcom importat, parcă, de undeva din satele de munte.

Un oraş care a fost desemnat de UNESCO drept capitală mondială a literaturii, alături de Edinburgh, Dublin, Iowa şi Melbourne. Probabil pe aceste considerente au construit o bibliotecă la aniversarea centenarului pomenit în articolul precedent.

Deşi rezervasem de acasă un tur gratuit pentru ziua următoare, considerăm că am parcurs în mare ce era de văzut şi anulăm programarea pentru citywalk.is/tour/free-wal ... -tour-reykjavik - City Walk tur gratuit (durata 2 ore), cu plecare din Austurvollur (Piaţa Parlamentului), lângă statuia lui Jon Sigurdson, la orele 10,12 şi 15.

Ne rămâne o jumătate de zi în plus pentru vizitarea celui mai cunoscut parc naţional din Islanda.

---

VIZUALIZĂRI: 2677 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI