Ofertă la pachet: izvoare, lac, o mănăstire, plajă

TIPĂREȘTE

La distanțe rezonabile, de numai câteva zeci de kilometri de jur împrejurul orașului Rethymno, se află multe și diverse atracții naturale ori făurite de mâna omului. Pe câteva din ele le-am vizitat și noi cu mașina închiriată într-o excursie de o zi începută pe la 8:30 dimineața, imediat după micul dejun, și încheiată după-amiaza pe la ora 6.

Am rulat pe E75 spre vest (direcția Chania) cale de vreo 20 km și la intrarea în stațiunea Georgioupoli am cotit la stânga pe Epar. Od. Georgioupolis-Kournas spre primul obiectiv.

Lacul Kournas, singurul cu apă dulce din Creta, pitoresc așezat la poalele Munților Albi, ne-a întâmpinat cu un aer răcoros plăcut, o plajă micuță dotată cu umbrele, șezlonguri, bărci și hidrobiciclete de închiriat și - mai presus de orice - cu două nuanțe de albastru surprinzător de ferm delimitate, una turcoaz, cealaltă bleumarin, reflexe ale vegetației colinare.

Nu are dimensiuni mari - perimetrul este de 3,5 km -, așa încât îl poți cuprinde aproape în întregime într-o fotografie făcută la plecare de sus de pe șosea. Există niște poteci, dar nu înconjoară complet lacul, și oricum terenul este mlăștinos pe maluri, unde își fac veacul niște vietăți nu foarte simpatice, șerpii????. În apă înoată țipari și o specie rară de broaște de apă dulce iar găinușele de baltă, rațele sălbatice, cormoranii sau cocostârcii își fac cuiburi pe țărm, motiv pentru care lacul este rezervație naturală protejată în cadrul proiectului internațional Natura 2000.

În ultimii ani, în zonă s-au construit câteva pensiuni și au răsărit mai multe magazine de suvenire, taverne și cafenele care îi îmbie pe turiști cu meniuri simple dar (probabil) delicioase, mese amplasate strategic la umbra unor copaci bătrâni și locuri de joacă pentru copii.

Lacul este o contrapondere binevenită la fierbințeala plajelor cretane și are un aer romantic ce îndeamnă la visare, însă cum călătorului îi șade bine cu drumul, nu zăbovim prea mult, ci ne continuăm călătoria pe aceeași șosea națională Georgioupolis-Kournas.

Urcăm și peisajul este minunat: dealuri verzi, livezi de măslini printre care se strecoară câte o casă albă, iar în fundal - desigur - marea. Sunt așa de încântată, încât reușesc să îl conving pe Adrian (altminteri genul de șofer „încrâncenat” , care are o destinație în cap și vrea să ajungă la ea cât mai repede cu putință????) să facem o oprire neplanificată în satul Kournas.

În „centru” găsim o piațetă cu parcare măricică, de unde se deschid niște panorame splendide: ne aflăm la numai 200 m altitudine, însă în spate se înalță muntele Dafnodamara, de 1.690 m înălțime. Un panou turistic mă înformează că pot alege din 10 trasee marcate de 1-2 ore pentru a explora frumusețile naturale ale zonei. Zic „pas” , că nu-s de mine drumețiile????, intru într-un magazin de suvenire pentru a viziona obiectele de ceramică, o tradiție locală pentru care satul e recunoscut, și constat cu surprindere că patroana este nemțoaică...

Stăm de vorbă (în engleză) preț de câteva minute și aflu că s-a stabilit aici cu soțul de 5 ani, renunțând la viața agitată din München, că și-au cumpărat o casă și au deschis această mică afacere. Cumpăr o amintire, ies și îl găsesc pe Adrian așezat la o masă la taverna din piațetă, cu o cafea grecească în față. Pentru mine a comandat un frappé (știe că asta este băutura mea preferată în Grecia) și on the house primim niște biscuiței gustoși.

Cât ne sorbim cafelele, trag cu ochiul (și îl pozez fără a-i cere permisiunea, urât din partea mea! ????) spre un cretan get-beget (se vede după mustață...), care așteaptă pe cineva să-l ia cu mașina, și cu urechea la discuția purtată de două englezoaice. Deduc din frânturile de conversație surprinse și din felul amical în care se adresează patroanei tavernei că sunt și ele rezidente permanente sau cel puțin vizitatoare asidue ale satului.

Englezii ăștia, cum știu ei să dibuiască locuri liniștite, însorite și mult mai ieftine decât țara lor de baștină! ????

Îaninte de plecare remarc scris cu creta pe tabla de la intrarea pe terasa tavernei că servesc kokoretzi, o specialitate din carne de miel după care ne dăm în vânt, și eu și Adrian. Ne zgâriem pe ochi de ciudă, e mult prea devreme pentru masa de prânz, așa că, resemnați, o luăm din loc. Spre ieșirea din sat remarc o altă cafenea, mai modestă, cu numai trei mese afară, din care două ocupate de câte o pereche de cetățeni mai vârstnici cu o ceșcuță în față. Sunt fără îndoială localnici care vor trage de cafeluță ore în șir, pălăvrăgind non-stop, așa cum e obiceiul la ei, la greci, aici, desigur, fiind vorba exclusiv de bărbați, căci femeile rămân acasă pentru a face curat și a găti... ????

Drumul ne poartă, urcând ușor spre 250 m altitudine, cu Munții Albi în fundal, spre Argyroupoli/Argiroupolis, considerat unul dintre cele mai frumoase sate cretane. Dar înainte de a ajunge acolo, facem un popas la izvoare.

Satul se află la cca. 25 km sud de Rethymno și este așezat între râurile Mousselas și Petres, care aprovizionează cam un sfert din necesarul de apă al capitalei prefecturii. Pe marginea șoselei, pe dreapta, printre stejari, smochini și măslini, a fost amenajată o tavernă extrem de spectaculoasă, cu podețe și scări din lemn și cu terase etajate și mici cascade în care apa captată din izvoare se scurge susurând discret prin vegetația bogată în vălurele transparente-albăstrii-verzui-roșiatice, într-un contrast plăcut cu griul pietrelor.

Evident, fac multe poze bazinelor în care înoată păstrăvi, fântânilor, morii de apă, ghivecelor cu flori, meselor încă goale în așteptarea clienților și hălcilor de carne care se perpelesc la rotisor. Sunt convinsă că locul e frecventat de o mulțime de turiști, dovadă stând puzderia de mese deloc distanțate..., însă nu am idee dacă vizitatorii se bulucesc și în anul pandemic 2020. Oricum, totul în jur este perfect pus la punct și strălucește de curățenie. Îmi place la nebunie! ????

Un indicator îi îndrumă pe curioși în jos în vale spre o moară de apă funcțională, din câte se pare, însă de data asta nu izbutesc să-mi conving jumătatea mai bună să ne abatem din drum. Așa că ne îndreptăm spre satul tradițional Argyroupoli.

Întemeiată, potrivit legendelor miceniene, de însuși Agamemnon, așezarea, pe numele său antic Lappa, a guvernat timp de câteva secole o întindere vastă, de la Marea Cretei la Marea Libiei. După cucerirea insulei de către romani, s-a aliat cu Octavian Augustus în războiul împotriva lui Marc Antonius iar învingătorul i-a acordat multe privilegii, printre care acela de a-și bate propria monedă, perioada dintre secolele II-IV d. Hr. fiind cea mai înfloritoare din istoria sa. S-au păstrat din acele vremuri câteva ruine în micul scuar unde am parcat mașina, dar și un mozaic roman, fragmente dintr-un apeduct și un cimitir antic la care nu am ajuns.

Orașul a continuat să prospere și în Evul Mediu, când a devenit sediu episcopal, pentru ca, în urma năvălirii sarazinilor, să fie distrus. A intrat pe rând sub stăpânirea familii nobiliare Hortatsis, a venețienilor ca centru de rezidență a aristocrației cretane, și a otomanilor, care i-au dat numele de Gaiduropoli („orașul măgarilor” ), apoi Samaropoli („orașul șeilor de călărie” ), cel actual - Argyroupoli („orașul de argint” , cu referire la antica mină de argint din apropiere) - fiindu-i atribuit în 1822 de comitetul revoluționar. A jucat un rol important în timpul răscoalelor antiotomane din secolul al XIX-lea, găzduind în 1867 și 1878 lucrările Adunării Generale care a decis unirea Cretei cu Grecia.

Găsim satul somnolând în soarele amiezii, cu numai câteva prăvălii și taverne deschise pe o străduță în pantă ce pornește de sub o arcadă. În piața centrală se înalță biserica Agios Ioannis, în fapt o biserică dublă sau geamănă, cu două nave identice lipite și separate de un perete, un stil arhitectonic bizantin pe care nu îl mai întâlnisem și despre care nu știam nimic înainte. Am impresia că părți din construcție sunt vechi, poate preluate de la alte locașuri aflate în ruină, însă amănunte suplimentare nu reușesc să aflu, oricât de tare sap pe internet. Vizavi se află un turn cu ceas despre care, iarăși, nu descopăr nimic pe site-urile de prezentare.

Rămasă cu buzele umflate????, mă consolez cu panorama fabuloasă ce se deschide din fața zidului de lângă turn. De acolo, de sus, îmi dau seama că Argyroupoli e așezat în amfiteatru și am parte de o perspectivă perfectă asupra „orașului de jos” , cu case albe sau zugrăvite în nuanțe pastelate și acoperișurile lor din țiglă roșie sclipind în soare printre copaci foarte înalți, iar în plan îndepărtat munți falnici cu vârfurile umbrite de nori. Rămân mută de uimire și admirație - lucru care, vă asigur, mi se întâmplă rar... ????

A fost o clipă magică, însă nu unica de acest gen de care m-am bucurat în Creta...

Călătoria noastră continuă. Revenim pe Epar. Od. Loutron-Episkopis și în dreptul satului Pirgos facem dreapta pe New National Road spre est, pe direcția Heraklion. Trecem de Rethymno și în Stavromenos cotim la dreapta. Străbatem câteva sate tradiționale - Chamalevri, Asteri și Amnatos, așezate în fertilul platou Arkadi, unde legea o fac măslinii. Despre unii din ei se spune că ar fi la fel de bătrâni ca Mănăstirea Arkadi.

Sfântul locaș se ivește în capătul unui drum ce urcă la 500 m altitudine, și încă de la distanță îmi dau seama de dimensiunile sale impresionante (ocupă o suprafață de 5.200 mp) și de aspectul de fortăreață de formă dreptunghiulară, înconjurat cum e de ziduri cu lungimi cuprinse între 67 și 78,5 m și grosimi de maxim 1,2 m.

Câteva informații practice despre mănăstire: este deschisă zilnic în aprilie-mai și septembrie-octombrie între orele 9:00-19:00; iunie-august 9:00-20:00; noiembrie 9:00-17:00; decembrie-martie 9:00-16:00. Intrarea costă 3 euro. Site oficial: arkadimonastery.gr.

Ne aflăm în fața unui adevărat sanctuar național, un simbol al rezistenței cretane în fața otomanilor și un memento al evenimentelor tragice care au culminat în ziua de 8 noiembrie 1866 cu moartea a 846 de greci.

Povestea mănăstirii începe însă cu multe secole înainte. Apropierea de muntele sacru Ida, locul de naștere a lui Zeus, a dus la apariția multor locașuri religioase în zonă iar legenda atribuie întemeierea mănăstirii unor împărați bizantini: Arcadius (secolul al V-lea) ori Heraclius (secolul al VII), deși mult mai probabil fondatorul ar putea fi un călugăr pe nume Arkadios. Abandonată ori distrusă de sarazini, mănăstirea a fost refăcută în secolul al XIV-lea iar două veacuri mai târziu, în urma restaurărilor masive făcute sub îndrumarea egumenului Klimis Hortatsis, membru al familiei nobiliare feudale sus-menționate, și-a căpătat în mare parte aspectul renascentist cu influențe gotice și baroce pe care îl vedem astăzi. Lucrările se pare că ar fi debutat în 1562 și ar fi durat 25 de ani, timp în care s-au construit fațada bisericii și cele două nave.

Mănăstirea a prosperat și după cucerirea otomană a orașului Rethymno în 1648, când găzduia 100 de călugări și alți 200 de pustnici în apropiere și deținea pământuri întinse pe care se cultivau măslini și viță de vie, precum și grajduri și o moară, dar funcționa totodată și ca centru de educație științifică și artistică, fiind posesoarea unei biblioteci cu peste o mie de manuscrise religioase ori aparținând unor scriitori ca Pindar, Vergiliu, Homer, Tucidide, Petrarca sau Dante.

În 1821, în zorii Războiului de Independență, cretanii s-au ridicat fără succes împotriva stăpânirii turce iar revoltele au continuat și după ce, în 1830, prin protocolul de la Londra, Marile Puteri au interzis alipirea Cretei la Grecia. Prin tratatul de la Paris din 1856, sultanul a fost însă obligat să acorde localnicilor ortodocși aceleași drepturi civile și religioase ca musulmanilor. După ce chedirul Ismail Pașa a refuzat să se supună noilor reglementări, amestecându-se și în treburile organizatorice interne ale mănăstirilor, conflictul a escaladat.

Mănăstirea s-a aflat în primele rânduri ale revoltelor, egumenul său de la acea vreme fiind reprezentantul regiunii Rethymno în comitetul revoluționar cretan iar locașul găzduind mai multe întruniri ale comitetului. Pe tot parcursul anului 1866 cretanii au încercat în zadar să obțină dreptatea prin petiții adresate sultanului, patriarhului Constantinopolului și Marilor Puteri iar în toamna acelui an Ismail Pașa a decis pedepsirea insurgenților.

La începutul lui noiembrie 1866,964 de oameni s-au refugiat între zidurile mănăstirii, în speranța că turcii nu vor îndrăzni să atace un sfânt locaș. 325 dintre ei era bărbați, din care 259 înarmați, restul fiind femei și copii. Între timp, turcii porniseră în marș și distrusesră satul Episkopi din apropiere, trimițând un ultimatum celor baricadați în mănăstire, cerându-le să se predea. Cretanii au refuzat și în dimineața zilei de 8 noiembrie a început asediul.

Inițial, atacul asupra porții principale al celor 15.000 de otomani echipați cu 30 de tunuri a fost respins, însă turcii au reușit să se infiltreze în grajduri și moară iar după ce au primit întăriri constând din două tunuri grele, au spart poarta și au pătruns în interiorul mănăstirii, unde au masacrat bărbații greci. Cretanii ascunși în pulberărie, în majoritate femei și copii, au dat foc muniției iar explozia i-a ucis pe loc, dar a curmat și viețile multor soldați turci.

Din cei 964 de oameni refugiați între zidurile mănăstirii, 846 au fost uciși, 114 au fost luați prizonieri iar 4 au scăpat, în timp ce turcii au pierdut cca. 1.500 de vieți. Rămășițele pământești ale grecilor pieriți în luptă au fost adunate în moară, iar pe locul ei a fost ridicat un memorial. Cei 114 prizonieri au fost transportați la Rethymno; femeile au fost încarcerate timp de o săptămână iar bărbații un an.

Turcii au sărbătorit victoria cu salve de tun. Pentru greci episodul a marcat o înfrângere dureroasă ce amintea de tragedia din 1826 de la Missolonghi vezi impresii. Și la fel ca atunci, protestele internaționale nu au întârziat să apară: mulți filoeleni europeni s-au mobilizat și au venit în Creta pentru a lupta cot la cot cu insurgenții, Garibaldi și-a exprimat susținerea, la fel Victor Hugo și alți intelectuali de seamă iar mișcarea revoluționară a atras și sprijinul Statelor Unite.

Sub presiunea guvernelor străine și a opiniei publice, turcii au eliberat prizonierii și și-au mai temperat acțiunile represive, permițând în același timp refacerea locașului după stricăciunile provocate.

Tulburătoare toate aceste evenimente. Și foarte impresionantă mănăstirea! ????

În fiecare an, pe 8 noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, aici se ține o slujbă specială în amintirea a ceea ce grecii numesc „holocaustul de la Arkadi” .

La intrarea principală, cea din vest, se află o parcare imensă iar vizavi, în capătul platoului pe care este așezată mănăstirea, în onoarea „sacrificiului nobil al celor căzuți pentru țară” , după cum cum sună inscripția comemorativă, a fost ridicat în 1910 un Memorial de formă octogonală. A fost construit pe locul fostei mori a mănăstirii și în arcadele care îl flanchează sunt adăpostite busturi ale oamenilor bisericii și ale altor eroi cretani implicați în mișcările revoluționare din secolul al XIX-lea. Acolo, la umbra unor copaci bătrâni, am preferat să lăsăm mașina, după care am străbătut parcarea și ne-am îndreptat spre poartă.

Mănăstirea are două porți, în vest și în est, și alte patru mai mici. Poarta principală datează din 1870 și este o copie a celei originale din 1693, distrusă în asediul din 1866. Este boltită, are două nivele sprijinite de două coloane și la cel superior sunt două ferestre.

Pătrundem în curtea de formă dreptunghiulară, închisă pe două laturi de chilii unde intrarea se face prin coridoare boltite (claustre). Sunt foarte multe, deși în mănăstire nu au rămas acum decât șase viețuitori, și mă întreb ce fac cu atâtea spații goale; poate că le închiriază vizitatorilor.

Curtea e plină de tufe de trandafiri, ghivece mari cu mușcate și plante aromatice, bolți de viță de vie, iar în stânga bisericii se află un trunchi de chiparos ars în explozia din 1866 pe al cărui trunchi se văd urme de gloanțe. Totul e curat și bine întreținut.

Biserica (katholikonul), construită potrivit inscripției votive de Klimis Hortatsis în 1587, are două nave, una dedicată Sfinților Împărați Constantin și Elena, cealaltă purtând hramul Schimbării la față.

Arhitectura frontonului vădește certe influențe renascentiste venețiene, cu patru perechi de coloane despărțite de arce, cele laterale sprijinind câte o deschidere circulară decorată cu frunze de palmier. Aceleași ornamentații se regăsesc și în jurul mulurilor de la nivelul superior, încadrat de obeliscuri de inspirație gotică.

În interior, din biserica originală nu se păstrează decât o cruce, două sculpturi de îngeri și o icoană, restul fiind jefuit de turci ori pierind în explozia din 1866. Iconostasul în lemn de chiparos datează din 1902. Între 1924-1927 au fost efectuate lucrări de consolidare și refacere a absidelor iar pardoseala a fost complet schimbată în 1933. Observ că unele porțiuni din ziduri au fost lăsate crăpate pentru a aminti de vicisitudinile prin care a trecut sfântul locaș.

De jur împrejurul curții, clădirile cu tencuieli scorojite pe alocuri păstrează patina vremurilor, cu o singură excepție: fosta reședință a episcopului, care adăpostea și saloanele pentru bolnavi. Distrusă în 1866 și refăcută în 1905, construcția servește în prezent drept loc de întrunire și este proaspăt zugrăvită.

Refectoriul - sala de mese și de întruniri ale călugărilor, lungă de peste 18 m - a fost construit în 1687 și a supraviețuit exploziei din 1866. Găzduiește acum muzeul mănăstirii și expune icoane, veșminte și obiecte religioase, dar și unelte folosite de călugări la muncile agricole. În fosta pivniță de vinuri a fost amenajat un magazin de suvenire.

Aprindem o lumânare, cumpărăm o cruciuliță și mai zăbovim un pic pentru a ne lăsa pătrunși de atmosfera de reculegere și meditație. Sunt tare mulțumită că am ajuns aici????: este - categoric - una dintre cele mai frumoase și mai impresionante mănăstiri pe care le-am vizitat vreodată.

Și mai avem parte de un bonus: după ce traversăm înapoi parcarea uriașă și complet expusă soarelui dogoritor, zărim un pic mai sus de Memorial o terasă unde facem popas de hidratare. Iar dincolo de zid ne bucurăm ochii cu o panoramă cuprinzătoare și spectaculoasă a munților împăduriți și a șoselei care șerpuiește printre ei. ????

Învigorați după sucul și frappéul băute, revenim pe New National Road și o apucăm spre est, în direcția Heraklion, respectând întocmai planul minuțios conceput de subsemnata????. Ne îndepărtăm astfel de Rethymno, însă avem un scop precis: plajă și baie la Bali.

Cunoșteam stațiunea din anul precedent, când ne opriserăm acolo tot pentru o sesiune de bălăceală. Știam că, spre deosebire de Rethymno, de care îl despart cca. 30 km, Bali are mici plaje adăpostite în golfulețe, și nu expuse vânturilor. Și mai știm că apa e limpede, cu fund nisipos și cu intrare lină. Dacă nu ar fi fost așezat pe dealuri, ceea ce implică suișuri și coborâșuri repetate????, aș fi ales Bali drept gazdă pentru sejurul nostru...

Nu, memoria nu mi-a jucat feste, nimerim exact în același golf ca în urmă cu un an. Ne tolănim pe șezlonguri, ne ridicăm pentru a înota în marea foarte calmă, iar lâncezim la soare, iar intrăm în apă... Mai bem câte ceva la o terasă simpatică și pornim înapoi spre „casă” .

O încheiere perfectă pentru o zi de hălăduială cu de toate: sate tradiționale, izvoare, un lac cu apă dulce, vestigii ale unor vremuri apuse, o mănăstire-monument național, priveliști de vis...

Ce altceva ne-am fi putut dori mai mult?!! ????

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

O excursie superbă prin peisajele de vis ale Cretei: dealuri, un lac cu apă dulce, izvoare spectaculoase, munți împăduriți.

Un traseu de a cărui alegere sunt foarte mândră... : am combinat priveliștea lacului, izvoarelor, plajelor micuțe adăpostite în golfuri și a panoramelor montane cu vizitarea unor sate tradiționale și a uneia dintre cele mai importante mănăstiri cretane.

---

VIZUALIZĂRI: 2068 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI