Rasarit de soare la Sarangkot

TIPĂREȘTE

La ora 04.45 am pus ceasurile sa sune ca sa fim in fata hotelului unde ne astepta soferul. Ne trezim, ciocan la fi-miu sa se ridice din pat, imi zice "Gata, m-am trezi! ", plec la mine in camera sa-mi recuperez chilotii de dupa ivarul de la baie, si unde nu avusesem norocul sa se usuce complet, ne echipam ca pentru o iesire intr-o dimineata racoroasa, incuiem usa camerei si ciocan la fecior sa-i spun sa iasa. Nu am auzit nici un raspuns. Apas pe clanta, deschid usa usor, si ce-mi vad ochii... dormea dus. Strig la el cu nervi, "Scoala, ma, ca a sosit masina! " si el acum si-a dat seama ce inseamna sa faci armata cu un comandant ca mine. Am ajuns la masina, soferul zimbitor, ne-a poftit inauntru, eu luandu-mi locul meu in fata stinga.

Pornim catre rasarit de soare, atat stiam. Sa fi mers vreo 15 minute pe un drum asfaltat, apoi inca vreo 5 minute prin niste hirtoape de am crezut ca se rupe masina in doua, pe un drum in rampa.

La un moment dat se vede coloana de masini si cele din fata noastra stationau. dar nu era asa, era un paznic care lua bani de la soferi. A scos al nostru banii pe geam si am mai mers inca vreo 5 minute pana la un loc de parcare. Dupa care ne-a poftit sa coboram, facandu-ne semn ca mai avem de urcat 10 minute pe niste trepte.

Ne-am luat si noi dupa cirdul de oameni, nemti, japonezi, coreeni și alte natii, cu siguranta nici un alt romana, printr-un intuneric de-ti bagai destele in ochi.

Treptele erau cand din piatra, cand din pamant, niciodata egala intre ele, fapt care te facea sa fii cu ochii mai mult in jos. Citisem pe la Fluturas ca ar fi trebuit sa ne echipam cu lanterne si multe alte chestii dar eu am preferat sa umplu valiza cu pui fripti si covrigi. Asa ca bajbaiam in intuneric.

"Cararea" era aglomerata si ma tot intrebam la ce dracu se grabesc aia asa repede ca mie imi iesise limba de un cot. Incepea sa se intrezareasca cat de cat peisajul astfel mi-am dat seama ca suntem pe creasta unui deal/munte si ca la picioarele noastre se cascau ditamai prapastiile. Nu stiu de ce, ca nici nu m-am grabit dar nici nu am vorbit, am inceput sa suier ca o locomotiva cu abur. Nu cred ca am urcat mai mult de 2-300 metri cand m-am prabusit pe o banca, strigand la fi-miu care era un pic in fata, stand pe loc sa ma astepte, "Ia-o tu inainte ca eu de aici nu ma mai misc si fa si pentru mine poze! ". A crezut ca glumesc, dar cand a vazut ca nu ma mai ridic, si-a continuat drumul. Sotul meu cel iubitor a scos apa din rucsac, mi-a dat sa beau si m-a tot incurajat "Haide mama, am ajuns pina aici si tu ce faci, renunti? ". Am stat pe banca pana mi s-a calmat respiratia si am luat-o iar la pas.

Sa mai fi urcat vreo 100 metri cand am simtit o durere groaznica de cap si mai simteam cum inima imi bate in urechi. M-am trantit pe niste trepte de piatra si acolo am crezut ca-mi iese sufletul. L-am luat de gat pe sotul meu si i-am zis, cu ochii in lacrimi, ca vreau acasa. El mi-a soptit ca mai urcam putin dupa care ne intoarcem la masina, dar eu i-am zis ca nu ma refeream acasa la hotel ci acasa in Romania, ca vreau sa mor in patul meu. Si tot a insistat sa ajungem sus, nestiind ca nu mai este mult.

Dupa vreo 10-15 metri am vazut o intrare pe care scria "Bine ati intrat pe Poarta Raiului". (Inainte sa plec din tara, facusem eu un test stupid pe facebook si rezultatul fusese ca o sa ajung in Rai. Iote ca s-a adeverit!). Am luat un loc pe iarba, cu picioarele balanganind intr-o prapastie si ma uitam si eu spre crestele muntilor, asteptand rasaritul. Cum peisajul se lumina din ce in ce mai tare, incepeam sa recunosc zonele pe langa care trecusem... orasul, lacul, stupa alba.

Facand ochii roata vad un grup mare de oameni pe un loc situat mai sus ca noi. Il intreb pe fi-miu "Noi de ce nu mergem acolo? "E drept, era foarte mare inghesuiala pe ambele platforme si mi-a zis ca pentru a urca sus se percepe o taxa de 100 rupii. Am cintarit bine si mi-am dat seama ca nu merita pretul, mai ales ca locurile de pe margine erau ocupate.

A trecut putin pana soarele s-a indurat de asteptarea noastra si si-a facut aparitia printre crestele muntilor. Zbirnaiau camerele foto, faceau un zumzet specific. Dupa vreo 10 minute, cerul fiind innorat de cu o seara inainte (ghidul ne spusese ca daca ploua nu mai mergem) si nestiind ce ar fi trebuit sa vad in afara de un soare care rasarea, ne-am carabanit printre primii. De fapt eram cam singurii care am parasit locul si nu imi dadeam seama ceilalti ce-or mai fi asteptand... dar fiecare cu treaba lui.

La intoarcere nu am mai respectat drumul cu trepte si am gasit o alta cale de coborare, un drum forestier. Dupa ce am mers noi o bucata buna de drum si nevazand pe nimeni, ne gandeam daca nu cumva ar fi bine sa urcam inapoi si sa o luam pe cararea noastra cu trepte. Dar mi-a fost atat de sila de urcat dimbul inapoi incat am zis ca "pe banii mei, pe barba mea" (vorba cantecului), ajung eu undeva la poale si ma recupereaza el, Rami, ca doar e fratele meu nepalez! .

La un moment dat, in calea noastra a aparut o terasa (de teren nu de baut) si cum mi se parea mie un loc bun de facut poze, ii spun lui fi-miu sa treaca in fata obiectivului. Cand sa-l iau mai bine in "catare" am vazut ceva in spatele lui si am ramas cu gura cascata "WWOOOOWWWW, Alex, ia uita-te in spate!! ". El s-a intors intr-o secunda crezind ca zic de vreun lup sau urs... Daca cei din desert au halucinatii cu Fata Morgana, astia de pe munte au halucinatii cu Fish Tail.

In spatele dimbului pe care-l coboriseram (deal sau semimunte ce-o fi fost ala) se inalta maiestuos varful Fish Tail. Era ceva ireal ca dupa o perdea de nori sa vezi ca o holograma acea creasta de munte. Si ne-a luat un ras diabolic... si ne tot inghionteam sa urcam inapoi la locul de unde am plecat. Ce prosti am fost ca nu am mai asteptat!!! Acum ne gindeam daca sa urcam... am dat toti banii pentru Nepal ca sa vedem Fish Tailul... Mi se parea fabulos in poze si eu sa nu fi avut rabdarea necesara sa astept sa se iteasca dintre nori... Rideam ca prostii, eu cu fi-miu. Dar niciunul nu mai avea chef sa urce... asa ca mergeam 3 pasi, ne opream sa ne uitam in urma si sa strigam "Mama, ce imagine mistoooo! ".

Dar cum cararea noastra cobora din ce in ce mai mult, in curind nu am mai putut zari Muntele Sfint. Este interzis cataratul pe acel pisc. Se zice ca cine incearca va muri, asa au patit toti cei care au infruntat legenda. Nici un om nu a ajuns sa escaladeze muntele. Asta o stiu de la ghid, v-o zic si voua.

Nu mai lungesc povestea, cararea noastra ducea fix in parcarea cu masina. Eu nici soferul nu l-am mai recunoscut. Gasisem niste ieduti si tot incercam sa ma apropii de ei sa ii mingii cind vad un om ca imi zimbeste. Ma gindeam ca e stapinul caprelor... si ca ce om bun ca ma lasa sa alerg lighioanele ca sa le cuprind in poze... Cind dau sa plec, porneste si omul linga mine. Noroc ca a fost mai iute de pas si abia cind a deschis portiera, mi-am dat seama ca e soferul nostru.

Ne-am urcat si am facut drumul inapoi.

Crezind ca ne duce la hotel sa mincam, ne-am trezit ca la un mement dat opreste din nou si ne face semn sa coborim. Iar scaaaari? Dar el nu stia de limba mea scoasa asa ca ne-a aratat un templu si aproape ca ne-a impins de la spate pe trepte. Nu erau asa multe, vreo 20-30... Fete si femei urcau cu cosulete de iuta in care aveau flori, luminari, betisoare, nuca de cocos si praf de pus in frunte. Noi nu aveam nimic si ne gindeam daca e obligatoriu sa avem sau nu.

Ne-am dus cu valul de lume in sus si cum am ajuns noi la sfirsitul scarilor si ne uitam unul la altul... a nepricepere, imediat si-a facut aparitia linga noi un domn... (cu cea mai urita dantura pe care am vazut-o vreodata) si ne spune ca "This way, This way!!! " Am crezut ca e paznicul... si ca el trebuia sa ne arate calea corecta de a vizita tamplul, dar el a luat-o inaintea noastra explicindu-ne la fiecare templisor ce reprezinta... "aici este un templu de rugaciune... unde vin femeile, sotiile si taie un cocos si se roaga pentru sotii lor" Pentru ce sa taie cocosul? / Jertfa catre nustiucare zeitate. Dincoace e alt templu unde femeile aduc jerfa nuca de cocos si sparg pe aceste pietre cite o nuca in sanatatea familiei... Pai, la loc comanda. Unde sint cocosii? Ia sa vad si eu cum ii taie, sa vad ritualul/ Lady, is not possibile, now. Only in the evening... / Auzi, ma, Laur, astia taie cocosii numai pe inserat ca sa nu fac io tutorial!!!

Mergem mai departe, spre alt loc de inchinaciune... si ala se da mai aproape si imi zice ca aici se pun flori de tot felul si lumea se roaga... etc, eu ma dau mai aproape sa filmez locul de rugaciune, cind aud unul care incepe sa racneasca si sa arate cu degetul catre mine. Nu mai zic ca privirea lui arunca fulgere!!! Da' ce-am facut, nenicule, de zghieri asa la mine??? Si ala da-i si tine-o pe a lui! Eu, cu ochii mariti de spaima, ca se tot adunau casca gura in jurul nostru... m-am linistit pe data cind am vazut privirile prietenoase ale celor care venisera sa ma scoata din ghiarele Zbieratorului... care, in timp ce urla, arata la picioarele mele!!! Atunci m-am prins! Pasisem incaltata pe piedestalul de rugaciune si ceilalti tragatori cu privirea l-au calmat pe Zbierator zicindu-i ca sint turista si ca nu aveam de unde sa stiu. Le-am cerut mii de scuze, basca am vrut sa ma descalt ca sa umblu desculta prin toata curtea, astfel sa previn a mai calca pe vreo caramida sacra... dar nu m-au lasat, a zis ca e ok, sa merg mai departe. Mi-a fost oleaca frica... mai ales ca eu ma departasem de ai mei companioni obositi si plictisiti. In alt loc imi sune ca e locul mierelui si miresei, templul casatoriei, unde vin si se aseaza dupa un ritual specific, mirele, mireasa, socrii mari si socrii mici. O mai fi zis el ceva dar a ramas pe filmare!

Ajungem la un templu inchis (celelalte erau fara ziduri, doar ca niste postamente si cu un perete pe care era o statueta sau ceva de inchinat... (Doamneee, de 3 zile astept sa gasesc pozele si filmele, il omor pe Laur ca nu le gaseste, el le-a descarcat... si nu mai sint!) si acolo vad pantofi, papuci si alte incaltari, la usa. Am tras si eu pantofii din picioare si am pasit in interior. Lumea statea la rind in fata unui calugar, altul, intr-un colt avea asezate in fata citeva cosulete si nu stiu ce le zicea celor asezati in jurul lui... Imi zice "Ghidul ad-Hoc" ca aici femeile fac rugaciuni pentru sotii lor. Astea sint dilii? Niciunul nu se roaga si pentru sotie??? Nu mai retin daca la rind erau numai femei sau erau si barbati.

Cind ajung in fata zic si eu un Namaste, impreun miinile, zic sa ii dea zeitatea omului meu minte luminata si calugarul imi picteaza o stea in frunte, cu galben. Bucuroasa, topai spre iesire, dar Ghidul dintos se pune in fata mea, cam cum ar fi zis "pe aici nu se trece! ". / Ce vorbesti, ma?? /You mast pay a tips for... calugar. / Aaa, ok, stai sa ies ca n-am bani la mine. Se da laoparte din usa, strig Lauuur, cit ma tin bojocii si el isi face aparitia ca Aladin din Lampa Fermecata. Da repede 100 de rupii? / De ce? / Ca sa ai mintea luminata! / Ceee? / Lasa ca iti explic eu! Scoate banii!!! / Imi da banii, ma duc si ofer calugarului banutul, de fapt il pun pe un cosulet ca nu lua el in mina sa ii bage in buzunar. Ies afara si imi dau seama ca s-au terminat cladirile din curte.

Thank you for your explications, mister! / Ce thenchiu... da-mi o mie de rupii sa imi iau si eu pantofi! / I-auzi, briul! Nu mai avem... I-a dat sotul 170 si i-a zis sa se multumeasca cu ei. A zis un "namaste in ma-ta" sau ceva de genul si s-a indeparat!

Noi ne-am dus la iesire unde ne astepta soferul.

De aici urmeaza alta oprire care va fi separata pentru ca merita o atentie deosebita. Pozele si filmele le am!!!

---

VIZUALIZĂRI: 1381 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI