La plimbare prin fostul Titograd

TIPĂREȘTE

Orașul este cam de dimensiunile Sibiului, atât ca suprafață cât și ca populație. Fiind capitala acestei țări, aici își au sediul tot ce înseamnă instituții publice centrale. Nu o dată am avut surpriza să văd că sediile unor ministere ocupau câteva etaje în blocuri de locuințe. Însă nu reprezenta ceva inedit pentru mine, deoarece am mai avut astfel de experiențe și în Zagreb.

Călătoria: Prima dată am mers cu avionul. De fapt de la Timișoara la Belgrad cu taxiul (200 euro dus-întors) iar de la Belgrad la Podgorica cu avionul (110 euro dus-întors). Cum JAT Airways (liniile aeriene sârbe) au un site de toată jena, biletele le-am procurat de la agenția JAT din Timișoara, de asemenea de toată jena. Pentru vizitele ulterioare am mers cu mașina pe traseul Timișoara-Belgrad-Valjevo-Uzice-Podgorica. Un traseu anost, spectaculos pe ici pe colo și foarte obositor, cel puțin pentru mine. Mai ales că drumurile le-am făcut singur în mașină, ceva de genul ochiul în asfalt și piciorul în „blană”. E drept, chestia asta cu „blana” m-a făcut ca să contribui de câteva ori la bugetul statului muntenegrean. Unde te aștepți mai puțin, hop îți sare unu’ din tufiș și-ți arată radarul și chitanțierul.

Orașul: Mare lucru nu am de spus despre oraș, deoarece nu i-am dibuit identitatea. N-am găsit nimic de care să mă leg și să-mi rămână în amintire ca un fel de reper. Poate doar Podul Mileniului, care pare decupat dintr-un alt film. În rest, o arhitectură ponosită cu iz de soviet mucegăit dat la reșapat. Într-una din seri am fost invitat la cină în cartierul musulman Stara Varos (Orașul Vechi Turcesc). Ce mi-a rămas într-adevăr în amintire, este drumul cu taxiul din centru și până în zona Turnului Otoman cu Ceas. Aveam senzația că sunt eroul principal al unui film de groază. Pe măsură ce ne apropiam de destinație, luminile orașului deveneau tot mai rare, până ce ne-am scufundat în bezna cea mai neagră. Ici, colo se mai deschidea câte o ușă și licărul luminii ce răzbătea din casă, lăsa să se întrevadă sărăcia lucie atât la interior cât și la exterior. Parcă pășisem într-o cu totul altă lume. De fapt așa și era.

Cazarea: Hotelul Crna Gora a fost primul hotel în care am poposit. Și cu ce rimează poposit? Ați ghicit, cu ponosit, bineînțeles. Hotelul mi-a amintit de vechile hoteluri ale sindicatelor de prin țară, sau hotelurile BTT. Imaginați-vă cum ar arăta acum, după atâția ani, cu aceeași mobilă, aceleași televizoare și aceleași așternuturi. În paranteză fie spus, am avut o experiență identică și în centrul Belgradului. Cel puțin la Crna Gora nu serveau ceaiul de armată din marmidă și nici marmeladă n-am văzut la micul dejun. De fapt micul dejun era chiar bun, în sistem de bufet suedez, suficient de variat și bogat pentru prețul de 40 euro/noapte cu MD. În plus, hotelul are marele avantaj că este amplasat central, are parcare proprie și se află în vecinătatea unui parc foarte frumos. Aici am întâlnit și câțiva români, veniți cu treabă, nu turiști. De fapt cineva mi-a spus că Podgorica ar fi capitala europeană cel mai puțin vizitată de către turiști. Nici nu-i de mirare. După câteva săptămâni petrecute aici, un coleg mi-a recomandat Hotelul Eminent 3*, pe strada Njegoseva. Era ceva mai departe de locul unde lucram, dincolo de râul Moraca, însă un hotel pe care l-aș defini ca fiind șic. În plus, camera era pe două niveluri, ceea ce inițial mi s-a părut interesant, dar în timpul nopții m-am răzgândit și am considerat că era de-a dreptul enervant. La parter era un mic living și toaleta, iar la etaj era dormitorul. Totuși mi-a plăcut mai mult acest hotel, cu o atmosferă mult mai familială, camerele fiind dispuse de-a lungul unei curți interioare. Micul dejun se servește într-o cămăruță la parter, unde cred că de toate erau doar patru mese. Însă n-am prins aglomerație și de mâncat, am mâncat bine. Un alt mare avantaj față de Crna Gora era internetul care mergea brici. De aceea cei 20 euro plătiți în plus i-am considerat a fi o bună investiție.

Inedit: În perioada în care am fost acolo, destul de des am văzut proteste publice, e drept pașnice. În primul rând se protesta împotriva avioanelor cu turiști ruși. Din câte am înțeles, aceștia veneau cu avioane de dimensiuni pantagruelice dar cu motoare vechi asurzitoare, care crăpau pereții caselor din împrejurimile aeroportului și îi asurzeau pe localnici. Un alt motiv de discordie îl reprezenta concesionarea terenurilor de pe coastă, în vederea construirii de noi resorturi turistice. Unii erau de părere că acestea trebuiau concesionate arabilor, alții rușilor. Un alt motiv îl reprezenta disputa teritorială și mai ales maritimă cu Croația. Și nu în ultimul rând, protestul sârbilor. Chiar dacă trecuseră câțiva ani de la “divorțul” dintre cele două țări, încă mai erau probleme nerezolvate. Datorită sistemului mai lejer de taxe și impozite din Muntenegru, mulți belgrădeni și-au înmatriculat mașinile în această țară. De asemenea, își construiseră case de vacanță în zonă, Serbia neavând ieșire la mare. Odată cu despărțirea survenită, toți aceștia s-au trezit că dețin proprietăți într-o altă țară, cu consecințele fiscale de rigoare.

În concluzie, despărțirea Muntenegrului de Serbia a contribuit semnificativ la deschiderea baierelor pungii cu bani europeni. Rămâne de văzut dacă vor avea și înțelepciunea de a-i folosi așa cum trebuie. Cât despre oraș, vă las pe voi să-i descoperiți frumusețile și să-mi spuneți și mie ce am ratat.

---

VIZUALIZĂRI: 4031 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI