Petra - Minunea roz – partea a II-a

TIPĂREȘTE

Se spune că nu e bine să rămâi cu datorii de la un an la altul! Așa o fi, dar eu consider că asta-i valabil doar în cazul datoriilor bănești, nu și al celor „de suflet”, cum consider că este datoria mea de-a scrie continuarea vizitei noastre la Petra. E bine, în opinia mea, să fim mereu „datori de suflet”, oricui și pentru orice, mai ales când e vorba de site-ul „amfostacolo.ro”, așa că, hai să pornim mai departe prin orașul vechilor nabateeni!

După ce am făcut poza de grup în fața „Tezaurului” ne-am continuat drumul printre stâncile care, acum, nu mai sunt atât de apropiate de-o parte și de alta a drumului, acesta lățindu-se din ce în ce mai mult cu cât înaintăm. La tezaur turiștii au de ales dacă să meargă – sau nu – mai departe în trăsurici, pe cămile sau măgăruși. Ajungem la Strada Fațadelor care se cheamă așa pentru că ea expune la stradă intrările decorate ale vechilor morminte săpate în stâncă. Tot în această zonă erau și locuințele vechiului oraș. Nu după mult mers ajungem, din nou, într-un spațiu mai larg chiar decât cel de la „Tezaur”. Pentru cine mai are suflu și vrea să urce să vadă locul numit Hight Place of Sacrifice poate s-o facă acum, dar are de urcat cam mult până acolo, cam 1400 trepte. Acesta se află sus, pe partea stângă a drumului, la o înălțime de 170 m. Adel ne spune că la locul sacrificiului a existat un altar pe care vechii nabateeni sacrificau animale zeilor, în special capre sau oi. Azi este un loc de belvedere chiar în mijlocul site-ului, în vârful lui, de unde, dacă ai noroc de vreme senină, poți vedea până departe, spre Israel.

Ne-am continuat drumul și am ajuns la locul numit Amfiteatru. Acesta este săpat în stâncă și, văzându-l mi-am spus: chiar au avut de săpat, nu glumă! A fost început de nabateeni în sec. I, după modelul roman și avea cam 3000 de locuri. După ce făceau sacrificiul pentru zei coborau și organizau sărbătoarea sacrificiului aici, în Teatru. S-a extins în perioada romană, fiind nevoie să distrugă o bună parte dintre mormintele din jurul lui ajungându-se, astfel, la un număr de spectatori mai mult decât dublu. Rândurile semicirculare cu locurile spectatorilor s-a păstrat, relativ, bine după atâta amar de vreme, dovada că este așa se vede în pozele atașate. Tot în poze se vede că acum se încearcă o restaurare a lui, în special a scenei.

De aici, din piața amfiteatrului, privind spre dreapta în depărtare se află stâncile cu mormintele oamenilor de rang înalt și mormintele regale. Adel ne îndeamnă să mergem să vedem și interioarele lor, și spune că unul dintre morminte – cel la fațada căruia se văd acum niște coloane - a fost transformat de romani în Judecătorie, „tribunalul” de azi, iar în perioada bizantină acesta a funcționat ca biserică. Din locul în care ne aflăm acum le-am văzut, doar, de la distanță, însă Adel ne-a spus că ne putem urca până acolo pe drumul de întoarcere, lucru pe care l-a și făcut o parte din grupul nostru.

Ne reluăm drumul și, după câteva zeci de metri, cotim spre stânga intrând pe Strada Colonadelor . Undeva mai spre capătul ei se mai vede, pe partea stângă, un număr de vreo zece resturi de coloane, și ele destul de deteriorate. Aceasta a fost una din principalele străzi comerciale ale vechiului oraș, era plină de magazine și a fost reconstruită și lărgită după ocupația romanilor, lățimea ei ajungând la 6 m. Undeva mai spre mijlocul străzii, tot pe partea stângă se mai văd câteva scări care duceau spre o curte largă, numită „piață”. Aici, se pare, era „inima” diverselor tipuri de tranzacții comerciale, în sec. al III-lea î. Hr și până după cucerirea romană, în 106 d. Hr, continuând, apoi, să fie folosită de-a lungul perioadei bizantine, în sec. IV–VI.

Pe partea dreaptă, la începutul străzii se afla o frumoasă fântână, dedicată nimfelor, divinități ale apelor, în mitologia greacă, Nimpheum, sau „The Cave of the Nymphs”, cum am găsit că-i spune în cartea cumpărată de acolo. Era o fântână publică mare, semi-circulară, construită în stilul greco-roman, din care acum se mai vede, doar, o grămadă de roci, fără a le putea reconstitui – cu imaginația - în ceea ce ar fi putut fi în trecut. Avea șase coloane care o decorau în față, iar apa era asigurată dintr-un rezervor situat pe partea opusă. Era un punct de reper al întâlnirilor, aflându-se mai spre începutul străzii coloanadelor. Pe plăcuța informativă de lângă un copac vechi de peste 450 de ani, citim că aici se afla „Nimpheum”-ul și că lemnul acestei specii de copac numit „pistacia atlantica”, datorită structurii dure a fibrei lemnoase era folosit la măcinarea cafelei, în niște pive mici, confecționate de vechii beduini. Pentru cei interesați de flora vechiului oraș vă invit să accesați researchgate.net/publicat ... of_Petra_Jordan.

Ne continuăm drumul și, pe partea stângă, ajungem la Marele Templu. El a fost construit de nabateeni în primul secol, iar mai târziu romanii l-au lărgit pentru folosința lor. Nici din acesta nu a rămas mare lucru, iar unii istorici spun că el ar fi fost, de fapt, un sediu guvernamental al nabateenilor. Acum se mai vede, doar, un platou întins pe două nivele, cu urme de elemente din piatră, unele semi-îngropate, iar în spate resturi de coloane. La nivelul de sus se ajunge urcând pe trei rânduri de scări, cu distanță între ele. „Marele Templu” acoperea o suprafață totală de 7000 mp, cu ambele incinte sacre ale lui, cea superioară și cea inferioară, care aveau unul sau mai multe sanctuare.

Cu cât înaintăm Adel ne spune să fim atenți că ne apropiem de locul care a făcut ca Petra să fie inclusă în patrimoniul UNESCO, însă, mai înainte de asta trebuie să trecem de ruinele unei mari porți construită în stilul greco-roman. Aceasta se află spre capătul străzii colonadelor și se numește Poarta lui Hadrian. Se pare că a fost construită în onoarea împăratului roman Hadrian, care a fost la Petra în anul 131 d. Hr. Se mai numește, după părerea altor specialiști, „Poarta Temenilor”, și era intrarea ceremonială spre secțiunea sacră (temenos) a orașului. Avea trei arcuri impresionante, iar pe suprafețele stâlpilor porții se mai văd și acum reliefuri ornamentale pătrate, în stil nabateean împletit cu cel roman. Ele au fost făcute într-o perioadă de compatibilitate arhitecturală între cele două imperii, în timpul anexării regatului nabatean la imperiul roman, de la începutul secolului al II-lea. Soldații care o „păzesc” acum fac parte din decor și, contra unei sume negociabile, cine vrea poate să facă poze cu ei.

Trecem de poarta ai cărei piloni s-au păstrat, relativ, bine și la câțiva metri de ea, pe partea stângă, Adel ne spune să luăm aminte la Quasr-al-Bint, deoarece este singura construcție veche datorită căreia specialiștii au introdus site-ul arheologic Petra în patrimoniul UNESCO. Ne spune să luăm seama la modul cum este construită clădirea care se mai numește Palace of the Pharaon’s Daughter. De ce numai această clădire a dus la o recunoaștere atât de importantă?! Pentru că este singura construcție realizată din blocuri de piatră zidite, și nu săpate în stâncă. Experții au considerat că modul în care a fost făcută construcția – alternarea rândurilor de piatră cu grinzi de lemn – a conferit elasticitate clădirii, ferind-o de cutremure și făcând ca ea să rămână în picioare până azi. Asta a fost dovada clară că aici au trăit nabateenii și că ei au și construit temple, nu numai le-au săpat în stânci. Monumentul avea o formă aproape pătrată și era precedat de o curte sacră, în care s-au găsit numeroase și interesante obiecte, de-a lungul săpăturilor. Acum el este împrejmuit, în vederea restaurării. Se mai poate admira pe latura nordică arcul porticului de intrare înspre „cella”- un alt loc sacru - rămas, în mod miraculos, încă, „în picioare”.

Clădirea era un loc de cult ridicat în onoarea zeului Dushara, o divinitate al cărei nume înseamnă Domnul Muntelui, venerat ca un zeu suprem al Casei regale a Nabateenilor, de multe ori numit „Dushara și toți zeii”. Mulți ani după ce Petra a fost ocupată de către beduini, i-a făcut pe aceștia să asocieze această clădire -„Palatul Fetei Faraonului” – cum mai este cunoscută - cu locul de venerare a fiicei celor doi principali zei ai lor, care era protectoarea caravanelor beduinilor.

După acest drum lung, Adel ne-a spus că acesta ar fi traseul care era prestabilit pentru vizitare și ne îndeamnă, pe cei care dorim, să urcăm la locul numit Ad-Deir, sau „Mânăstirea”, care este chiar în capătul de nord-vest al traseului final amenajat pentru turiști. Ne mai spune că până la ea trebuie să urcăm cam 800 de trepte săpate în stâncă, pe poteci înguste. Mulți dintre noi parcă nu mai au vlagă să urce cele 800 trepte până la „mănăstire”. Ne mai îndeamnă să nu ocolim, pe drumul de întoarcere, intrarea la Biserica Bizantină, unde putem să vedem mozaicuri foarte bine conservate și, de asemenea să fim atenți și la „Templul Leilor Înaripați”, acestea două aflându-se la un nivel puțin superior al celui la care ne aflăm acum.

Stabilim împreună cu Adel ora 16.00 ca timp de întâlnire la „Centrul de Turism”, de la capătul de intrare în canion. Era ora 13.30, aveam timp să mai vedem câte ceva. Micul grup de 19 persoane se „sparge” și fiecare e liber să meargă unde vrea. Camelia (@roth) cu câțiva apropiați din grup alege să urce la unul din cele două locuri aflate la înălțime, noi și un alt mic grup, cotim spre urcușul din dreapta, drum spre întoarcere și, după ce am făcut câțiva metri pe o pantă nu prea mare, am ajuns la ruinele „Templul Leilor Înaripați”. Aici vedem doar fragmente de pietre sculptate, ce datează din sec. I, d. Hr. Pozițiile lor inițiale nu sunt clar cunoscute, de-aceea nu au fost reintegrate în „Templul Leilor Înaripați”. Sunt păstrate aici laolaltă pentru ca vizitatorii să le vadă și să aprecieze gama de stiluri diferite ale fostului templu. Pe un panou transparent plasat strategic la o distanță apreciabilă de fostul templu, tocmai pentru ca turiștii să fie în dreptul lui, în așa fel ca baza templului să respecte cota terenului unde acesta s-a aflat, restauratorii au imaginat și desenat cum ar fi trebuit să arate acesta. Capitelurile corintice ale coloanelor care înconjurau altarul, aveau deasupra sculptate capete de lei înaripați, de unde și numele pe care l-a căpătat templul.

Facem poze și mergem mai departe, în mic urcuș, spre un alt loc important, și anume spre Biserica Bizantină. De la depărtare se vede un acoperiș de culoare albă peste o construcție joasă, care nu seamănă deloc cu ceea ce știm noi despre biserici. Intrarea în lăcaș este pe latura lungă sudică și imediat ce am intrat am văzut o curte pătrată – atrium- cu resturi de coloane – sau foști stâlpi de susținere - dispuși tot într-o formă pătrată. În mijlocul acesteia se vede fosta cisternă de apă, acum protejată de un grilaj metalic, iar în partea stângă a curții se vede locul unde era „baptisteriul”. Intrând în biserică observăm că deasupra unor ruine de ziduri fără acoperiș este un cort care le protejează. În interior sunt și alți turiști care admiră superbele mozaicuri ale pardoselii și, în spate, spre partea fostului altar aflat pe latura îngustă estică, vedem un grup de oameni care intonau cântecul unei slujbe, ce părea a fi în limba germană. N-am reușit să-mi dau seama cine și de ce ținea slujbe acolo. N-am găsit decât un panou cu informații despre biserică, și acestea destul de sumare, iar în cele două cărți cumpărate de acolo, aproape că nici nu se pomenește de biserica bizantină. Așa că, ajunsă acasă apelez la informațiile de pe net și aflu că: a fost construită pe ruinele unor construcții vechi romane, care s-au dărâmat la cutremurul din anul 363, d. Hr. Anul începerii construirii a fost aprox. 450, și avea doar o absidă și un pridvor, la intrare. Ulterior, în primii ani ai secolului VI s-a extins cu două abside și cu atriul de la intrare, care avea două etaje. Mozaicurile, remarcabil conservate până acum, au fost făcute în perioada 450 – 600, pe coridoarele laterale, si au o suprafață de aprox. 70 mp. Subiectele lor sunt o varietate de animale (exotice și mitologice locale), dar și personificări ale Anotimpurilor, Oceanului, Pământului și Înțelepciunii. Au rămas aproape întregi și modelele geometrice ale trotuarului navei, din marmură și piatră. În sec. VII, când biserica ar fi trebuit încă odată să se remodeleze, datorită unui incendiu major lucrările s-au întrerupt, ca până la urmă să fie distrusă de cutremurele ulterioare care s-au produs acolo.

După ce-am făcut câteva poze, am plecat mai departe spre Mormintele Regale și Judecătorie. În pliantul pe care l-am luat de la intrare am găsit indicate pe o hartă orientativă, locul și numele acestor morminte: al „Urnei”, al „Mătăsii”, „Corintic”, al „Palatului” și al lui „Sextius Florentius”. Adel ne-a spus că cel al „urnei” a fost transformat de către romani în „Judecătorie” (tribunal + închisoare), iar mai târziu, sub ocupația bizantină a funcționat ca biserică. Mormântul lui Sextius Florentinus, guvernatorul Arabiei de atunci, care moare în anul 129 d. Hr, este printre cele mai bogat ornamentate din Petra. Uneltele cu care au lucrat vechii meșteri nabateeni erau târnăcopul, dalta simplă, plată și cea dințată. Așa-mi explic de ce pereții interiori, pe care natura i-a tapetat cu fâșii de gresie diferit colorate, pe lângă acest colorit superb, au și striații paralele oblice, făcute cu dalta dințată. Unul din plafoane, cel din P43 pare a fi cel mai frumos plafon de aici.

Nici de aici nu lipseau micile corturi improvizate cu obiecte diferite spre vânzare, de la podoabe și obiecte de metal până la nelipsitele eșarfe sau baticuri tipic iordaniene. Am coborât de-acolo pe scările făcute special pentru turiști și ne-am îndreptat către drumul principal, cel pe care am venit. Eram deja obosiți, eu mai mult decât ceilalți, și n-am mai putut să mai stau, cum mi-aș fi dorit, să mai admir stâncile frumoase ale vechiului oraș. Pe drumul de întoarcere ne-am întâlnit cu @roth și micul ei grup, care a urcat până la „Locul Înalt al Sacrificiului”.

Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la un vânzător ambulant și-am cumpărat o altă carte, sigilată, cu date și fotografii despre Petra. La ora 15.40 eram la punctul de întâlnire cu restul grupului și cu Adel. Am căutat locul de unde știam că trebuie să achităm și să ridicăm fotografiile comandate, făcute la „Tezaur”.

Înainte de-a ajunge la hotel, Adel a oprit autocarul la „Izvorul lui Moise”, unde ne-am convins că apa este rece și foarte bună. Ne-am umplut sticlele cu apă și, ajunși la hotel, am fost ademeniți de recepționer, cu oferta unei bai turcești. Nu am stat mult pe gânduri (40 $/pers.) și-am ales să mergem la baie și la masaj, pentru că era exact ce ne doream după o zi obositoare. N-am să uit niciodată Petra, și nici hammam-ul făcut la hotelul „Al -Anbat”!

În încheierea acestui lung și, poate, plictisitor review, vă spun că mi-aș fi dorit ca timpul alocat vizitei la Petra să fi fost de minim două zile, ca să putem vedea și ce n-am reușit în prima zi. Se pare, însă, că așa a vrut Cel de Sus, să ne lase doar o zi de vizită, pe 8 nov., pentru că a doua zi, pe 9 nov., au fost inundații mari la Petra și stopată vizitarea ei. Vă mai spun că timpul din an cel mai bun pentru a o vizita este primăvara – aprilie, mai, sau toamna – octombrie noiembrie.

Dacă recomand sau nu vizita la Petra?! Este o întrebare, cel puțin, hazlie! Cum să nu vrei să vezi una din minunile lumii moderne?

---

VIZUALIZĂRI: 1836 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI