Dar în Australia de Vest ați fost? (7) — „Opționale” din Perth (4): Ningaloo Reef, Exmouth

TIPĂREȘTE

Dimineața, aflu că suntem cazați la Ningaloo Club, Coral Bay – nume pompos, care ascunde bulibășeala ce domnește aici: autobuze și microbuze, van-uri și autoturisme care vin și pleacă, oameni ce se cazează și alții care predau cheile, unii gătesc, mănâncă și beau, alții spală rufe, socializează lângă un “pool” suprasolicitat, joacă biliard sau ping-pong, sau urmăresc programele TV, totul - într-o devălmășie pe care n-am mai întâlnit-o de multă vreme! Sunt și aspecte mai puțin plăcute: patru wc-uri pentru două etaje de camere supraaglomerate este, totuși, prea puțin... așa că mă văd nevoit să renunț la dușul de dimineață. Și nu e singurul loc de cazare pe-aici! De-a lungul drumului ce conduce la ocean, se întinde - pe ambele părți - un camping uriaș: rulote de toate nivelurile de comfort, alături de corturi mai mari sau mai mici și o viermuială de oameni dornici de soare și mare!

În sfârșit, am ajuns pe CORAL COAST! Aici începe marele recif Ningaloo Reef, supranumit “Mica Barieră de Corali”, vestit pentru faptul că, coralii cresc începând chiar de lângă mal: “fringing reef” înseamnă că malul este literalmente “tivit” cu corali, pe care-i poți admira imediat ce intri în apă: nimic mai ușor! Privind de pe mal, se distinge clar limita până la care coralii se întind în larg, fiind marcată prin spuma albă a brizanților. Pe fețele tuturor văd nerăbdarea de a face cunoștință cu minunățiile locului, dar...

Încă de aseară, ghida a făcut intens “lobby”, străduindu-se să ne convingă să ne înscriem într-o excursie opțională care – contra a 129 AU$ - promitea întâlnirea cu Manta Rey = “diavolii de mare”. Din tot ce am citit până acum, știam că acești blânzi giganți ai oceanului vizitează apele Australiei de Vest între mai și decembrie, deci probabilitatea de a-i întâlni ACUM e mică. De altfel, din grupul nostru s-a înscris numai o tânără australiancă, cu aspect de “fată cumințică”... plus ghida noastră, care ne-a explicat, destul de confuz, cum că ea trebuie să aibe grijă de toți turiștii, bla-bla-bla... Cred că, de fapt, voia și ea să facă excursia... și să scape o zi de noi, ceilalți... Care am rămas de capul nostru, ziua de azi fiind categorisită în program ca fiind “zi liberă”...

Din păcate, a trebuit să părăsim camerele de dimineață și să ne depozităm bagajele în remorca microbuzului... cu care a plecat ghida noastră și cu fata!... Dar nimic nu e pierdut!

La recepția cazării erau afișate destule alte activități disponibile, dintre care am ales imediat o excursie de două ore cu barca cu fund de sticlă, care oferea vizitarea a două recife favorite de corali, respectiv timp pentru snorkeling. Preț: 51 AU$ (pentru pensionari), plecarea la ora 10 am. Cu puțin “lobby”, reușesc să le adun pe toate fetele și femeile “rămase pe mal”, inclusiv pe Hetty - olandeza. Toată lumea închiriază mască, tub de respirat și labe și fugim la debarcader.

Barca străbate apele puțin adânci ale golfului, populate de o mulțime de pisici de mare (rudele diavolilor de mare...) - nu prea mari și ne duce direct spre brizanți. Aici, scepticismul meu la adresa bărcilor cu fund de sticlă s-a risipit imediat ce ajungem să admirăm mirifica lume a coralilor. Imediat remarc asemănarea cu coralii din Blue Bay din insula Mauritius; nici nu e de mirare: suntem în același Ocean Indian!... Și aici sunt corali uriași, în formă de varză cu “frunze” așezate elicoidal, sau semănând cu coarnele de cerb și de elan, ca niște ciuperci, madrepori, scoici Tridacna uriașe cu buze verzui-vineții... Sunt și soft corals = corali fără schelet calcaros, ce unduiesc alene în ritmul valurilor. Singurul minus: indiferent dacă sunt rozalii, albăstrii sau în nuanța lavandei, culorile sunt alterate, totul având o tentă dominantă verzui-albăstruie spre cenușiu - departe de splendoarea culorilor pure din Marea Roșie! Am trecut cu barca peste o formațiune uriașă de corali, aproape SFERICĂ, cu diametrul de peste 10 metri, și peste alta – ca un turn de cetate scufundată, cu creneluri... Dar cine să se încumete să descrie cele văzute!

Și, desigur, roiuri nesfârșite de pești multicolori – unii micuți, cu străluciri electrice, alții – mari, cenușii, toți - foarte prietenoși: e evident că sunt permanent momiți cu hrană de barcagii, pentru a avea ce arăta turiștilor...

Facem și cele două scufundări promise și declar cu mâna pe inimă că am avut ce vedea... chiar dacă ar fi fost numai cele două țestoase blânde alături de care am înotat, prelung...

Ca să nu uităm că - totuși - suntem în Australia, numai sub apă am scăpat de muștele ce nu ne-au dat pace nici chiar în barca aflată pe ocean, lipindu-se enervant de trupurile umede... Totodată, remarc un fapt curios: întreg văzduhul e plin de libelule și de fluturi: oare să fie urmare ploilor recente? Dar... ce e bun – câte puțin: curând, barca ne lasă lângă mal, iar noi traversăm golful prin apa literalmente “fiartă”, ieșind pe nisipul ce pare că “fumegă” de tare ce s-a încins sub soarele amiezii! Mă retrag la adăpostul oferit de clădirile resortului și stau cu picioarele în apa sărată a piscinei, luptându-mă cu muștele “arondate” mie, ce parc-ar vrea să mă devoreze de viu, în timp ce fetele noastre, parcă insensibile la soarele necruțător, rămân să se bronzeze pe plajă... Tinerețe!... Și nici nu am avut parte de “lunch” astăzi – oricât de subțire ar fi fost!... Bananele mele... [Cât timp am fost cu barca, nici eu, dar nici colegele mele de excursie nu am făcut fotografii – prea eram cu toții vrăjiți de cele văzute! Dar, în sala de mese, am remarcat un panou uriaș, pictat de cineva priceput, care a încercat și a REUȘIT să redea o imagine a celor văzute de noi sub oglinda apei. L-am reprodus, ca să-mi pot oricând aminti cele efectiv văzute, cu lux de amănunte... ]

Se face ora 4 dupăamiaza; în fine, apare ghida și ne urcăm cu toții în microbuz pentru a parcurge cei 150 de kilometri – etapa de azi. Ne “aruncăm” toți asupra fetei care a fost la întâlnirea cu diavolii de mare, dar nu reușim să obținem un răspuns clar – dacă i-a văzut efectiv sau a fost doar o părere; oricum, ne spune că e foarte mulțumită de lucrurile deosebite văzute, și o cred pe cuvânt.

... Dormitam așa, toropiți după soarele de peste zi, când deodată, ghida frânează, brusc, și iese în fugă din microbuz: cu privirea ei ageră de „ranger”-iță din Africa, a zărit o șopârlă țepoasă, mâncătoare de furnici: “thorny devil” (Moloch horridus) și e încântată – mai că țopăie de bucurie! Toată lumea coboară din micobuz să facă poze, iar ghida oprește și alte microbuze cu turiști, chiar dacă sunt de la companii “rivale”. Animăluțul - care încape în podul palmei - nu dă semne că ar fi speriat și nu fuge nici după ce e lăsat liber pe sol, ci pornește lent, clătinându-se comic la fiecare pas:

Spre seară, ajungem în Exmouth, unde strada principală este mărginită de exemplare de „arbori-făclie”= flamboiant sau Flame Tree. Ne cazăm la Potshot Hotel & Resort, în camere cu tot confortul și cu instalația de aer condiționat funcționând eficient, unde un duș bun ne ușurează suferințele pielii încinse.

Deși e cald și umed, iar sala de mese este efectiv sub un șopron deschis, mă hotărăsc să “ridic standardul” și mă îmbrac pentru cină “în țol festiv” – cu pantalonii albi, lungi, cămașă cu mâneci lungi și haina albă pe umăr. Ghida ne-a “gătit” pentru azi tocană de fasole cu carne tocată... din conservă, așezate estetic în “bărcuțe” din aluat, cu multă salată. În semn de mulțumire pentru “felul civilizat” cum ne-am purtat până acum, ghida ne tratează cu... șampanie, așa că lumea rămâne în jurul mesei până târziu în noapte. Hotărât să-mi “impresionez” comesenii, toastez și închin paharul de șampanie “Pentru prietenie! ” Desigur, în seara aceasta nu eu am spălat vasele...

URA! dimineața, nu ne strângem bagajele, întrucât nu urmează să părăsim cazarea! Azi e ultima zi de excursie “cu activități”, iar ghida ne promisese aseară o zi superbă și mai puțin solicitantă. Pornim într-un tur pe conturul peninsulei și începem prin a intra într-o fostă bază militară navală americană - Naval Communication Station Harold E. Holt ce asigura legătura radio pe frecvențe foarte joase, cu navele de suprafață și cu submarinele marinei americane din Pacificul de Vest și din Oceanul Indian de Est, dar și a forțelor navale australiene. [De fapt, întreg orașul Exmouth a fost construit ca suport al acestei baze! ]

Spre amuzamentul tuturor, ghida trece de la circulația pe partea stângă, la circulația pe partea dreaptă a șoselei, semnalându-ne în trecere popota, terenul de exerciții, barăcile, comandamentul, etc., și relatându-ne cam cum era viața pe-aici în timpul prezenței americanilor (până acum vreo 20 de ani). Locul arată foarte pașnic acum: pe terenul de golf vedem un emu, păscând alene, iar pe peluză vedem o goana mare și deloc temătoare. Ghida nu știe care va fi viitorul acestei baze cu un amplasament atât de potrivit nevoilor armatei...

Continuăm circuitul pe conturul peninsulei, trecând în revistă plajă după plajă, și intrăm în Cape Range National Park. Aici, la Milyering Discovery Centre, contra a 10 AU$, închiriem echipament pentru snorkeling – foarte uzat: începe să-mi pară rău că nu l-am luat pe al meu de la București... În spatele clădirii, pe un tăpșan, un grup de papagali din specia “galah” – gri cu roz – “pasc” liniștiți - unul stă permanent de pază:

Deși suntem nerăbdători să intrăm în apă, nu “snorkel”-uim aici, ci coborâm la Turquoise Bay – una dintre cele mai bune plaje și locuri de “snorkel”-uit din Western Australia, unde ghida „ne dă liber”, după ce ne explică regulile locului: întrucât pe lângă mal trece un curent puternic, înotătorii experimentați pot practica “drift snorkel” - lăsându-se duși de curent, controlat; cei mai leneși, pot “snorkel”-ui cu succes în apele golfului puțin adânc, fără a se îndepărta de mal: cu toții vor avea ce vedea!

Mai întâi, m-am scufundat, împreună cu fetele, lângă mal: nenorocire! Tubul avea o fisură fină, nevizibilă, prin care trăgeam apă, iar una dintre labe îmi era fisurată în lungul nervurii plincipale!!! După ce, în apa cam tulbure de lângă mal, mă chinui o vreme cu “sculele” defecte, renunț și ies pe mal... exact la timp ca să le preiau pe ale ghidei, care s-a plictisit repede și s-a întins pe mal, la plaje, stând la taclale cu fetele – nici ele prea dornice de “snorkel”-uit. Ei, de-acum e altă treabă!

La vreo sută de metri mai în larg, unde curentul este tare, văd formațiuni uriașe de corali – din specii care fac față acțiunilor mării. Pe o piatră, văd un castravete de mare neobișnuit de mare, și pești – o viermuială de nedescris de pești și peștișori! Dar... nu pot rezista mult timp curenților: după vreo jumătate de oră de efort, încep să simt că nu mai am putere, cedez bătălia și o iau spre mal, trecând printr-un banc de pești flămânzi. Afară, soarele arde fără milă, dar fetele noastre, unse cu cremă +50, rezistă cu stoicism pe nisipul orbitor de alb și de încins, ba una chiar a renunțat la sutien...

Eu mai rămân în apă - care este, totuși, mai răcoroasă decât nisipul plajei - și, stând sub umbrelă ca să nu mă insolez (cred că eram o apariție exotică!), continui să urmăresc ce se întâmplă sub oglinda mării. Nu am cronometrat timpul petrecut pe plaja de la Turquoise Bay, dar știu că eram bine toropiți de soare când ghida ne culege pentru drumul de întoarcere.

Predăm “sculele” și ne deplasăm spre extremitatea nordică a peninsulei, unde ghida ne urcă pe faleza înaltă, străjuită de farul de la Vlaming Head, construit în 1912 pentru a dirija trecerea navelor ce ocolesc colțul de nord-vest al Australiei - o zonă considerată extrem de periculoasă pentru navigație:

În timpul celui de al doilea război mondial, în zonă a funcționat o bază de submarine a forțelor aliate, iar în 1942, în cadrul operațiunii “Pot Shot”, promontoriul a fost dotat cu o instalație de radar și o baterie antiaeriană, care, în 1943, s-a apărat de avioanele japoneze (turnul radarului și sacii de nisip s-au păstrat până azi). Stația de comunicații de aici a jucat un rol important și în 1963, în plină “Criză a rachetelor” din Cuba, înlocuită cu Naval Communication Station Harold E. Holt (vizibilă în zare și ușor de recunoscut după cele 13 antene foarte înalte).

În prezent, aici funcționează Lighthouse Caravan Park.

Iar panorama nesfârșită ce se deschide de aici înspre apele Oceanului Indian... nu poate fi încadrată în cuvinte!...

Obiectivele planificate pentru azi nu se încheie aici: ne continuăm “drive”-ul pe conturul peninsulei, până la un “Colorado Grand Canyon” în miniatură, zice ghida. Și microbuzul nostru începe să urce, curbă după curbă, pe un drum abrupt, neasfaltat, neîmpietruit, adecvat vehicolelor cu 4WD (construit de armata americană spre locații strategice). Circulând pe o creastă delimitată pe ambele părți de două canioane adânci - Charles Knife Gorge și Shothole Canyon, când și când facem scurte opriri pentru a admira peisajul aspru, policrom, pe fondul albastrului pur al Oceanului din depărtare...

Pe când ajungem la cazare, suntem aproape topiți de căldură. Mă delectez cu un duș prelung, răcoros, îmi spăl toată lenjeria îmbibată de transpirație și-mi notez impresiile de peste zi - cât sunt încă proaspete. Afară se pregătește o furtună tropicală: lumina a devenit dramatică, culorile cerului se schimbă rapid, evidențiind net verdele vegetației de fondul roșu-ocru al pământului:

... iar papagalii albi cu creasta galbenă “sulphur crested”, speriați de perspectivă, încep să se agite, încropind un concert cât se poate de disonant:

Doar câțiva emu colindă netulburați incinta: “poate pică ceva” de la oamenii ăștia!

Înainte de a merge la camerele noastre, ghida ne-a anunțat că diseară vom mânca la restaurantul din cadrul resortului nostru, pe cont propriu (cică așa prevede programul excursiei noastre...). Mă informez asupra ținutei, mă conformez, și... iarăși sunt singurul îmbrăcat “casual”!

Aflăm că trebuie să comandăm (și să achităm în avans) felurile de mâncare pe care le dorim: zis și făcut! Majoritatea turistelor a ales (ca și mine, de altfel...) atât de britanicul... “fish & chips” cu MULTĂ salată verde. Au fost și persoane care au comandat alte feluri, mai sofisticate... dar n-au fost prea inspirate - sau cel puțin așa ni s-au plâns nouă, celorlalți. Ne instalăm la o masă lungă, iar chelnerul – un tip zdrahon cu aspect de maori neozeelandez (cred că era, totuși, localnic...) începe să ne aducă mâncărurile comandate. Încă din ajun, pusesem de-o parte două sticle de bere, special pentru ultima seară a excursiei, dar... n-a fost cazul: surpriza serii a constituit-o... berea gratis, la discreție (mă rog, intra în preț, dar câd îți spune că e gratis, parcă sună altfel...) Totuși, câteva dintre fete au cerut limonadă - după o “tărie”, sau chiar două... Seara se încheie plăcut, deși a fost foarte cald și mai ales – umed (să nu comentez cum arată haina mea albă, transpirată toată...) Ploaia care a turnat în rafale toată noaptea... nu a deranjat, cred, pe nimeni...

---

VIZUALIZĂRI: 441 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI