Dar în Australia de Vest ați fost? (6) — „Opționale” din Perth (3): Shell Beach, Eagle Bluff, Monkey Mia, Tin Can Bay

TIPĂREȘTE

... De data asta, am dormit bine: mi-am răcorit camera cu instalația de aer condiționat, iar apoi am dormit cu ușa de la balcon deschisă... fiind dotată cu o plasă contra insectelor, intactă. A fost cald, astfel că rufele spălate aseară mi s-au uscat perfect până dimineața.

Astăzi, scularea a fost foarte matinală - la 5.15, micul dejun - la 6.00, iar la 6.30 grupul nostru a plecat spre Parcul Național Kalbarri pentru un «walk» de vreo 3… 5 ore, ce implica urcușuri șI coborâșuri, sub un soare intens. ... Eu - NU M-AM DUS, alegând să rămân dimineața în hotel... ...

Cu ani în urmă, pe când ne concepeam traseul de urmat prin Western Australia, am visat și noi la această excursie, ne-am făcut planuri - ce este musai să vedem, pe unde trebuie s-o luăm, dar... DAR...

Aseară, când ni s-a comunicat programul și traseul pentru ziua următoare, m-am simțit descurajat de perspectiva ca după câteva ore lungi de mărșăluit sub un soare nemilos, ar fi trebuit să mă urc în microbuzul încins și să parcurg restul drumului până la următoarea oprire, epuizat și transpirat, fără a putea face un duș și a-mi schimba hainele împuțite după efort. Așa se face că, spre rușinea mea, am «dezertat» și, împreună cu cele trei babe de 71... 73 ani, cu elvețianca și cu fiul ei, am rămas «de căruță» - adică în Kalbarri. Cu tot regretul de care sunt în stare...

În schimb - dacă pot să zic așa - șed liniștit în balconul camerei mele de la Pelican Nest din Kalbarri și mă străduiesc să-mi amintesc și să completez acest jurnal, să notez cum au decurs zilele trecute când, obosit de drum și toropit de căldură, nu am găsit puterea și nu mi-a stat mintea decât la somn, somn, somn... Primprejurul motelului sunt o mulțime de palmieri, leandri, un «arbore-făclie»... și o Banksia bogat înflorită:

... iar liniștea este tulburată doar de fâlfâit de aripi, de ciripit și de cântări de păsări, printre care recunosc ciori, codobaturi, rândunici, dar și un papagal, un «currawong», un «magpie»... Uf! am terminat de scris notițele!

Acum, să așteptăm să se întoarcă grupul din excursie și să pornim odată mai departe!... Începusem să mă îngrijorez (eu, care stau la aer condiționat!) când, pe la amiază, apare microbuzul, din care coboară colegii mei de călătorie – insolați, roșii-stacojii și prăfuiți - pudrați cu praf roșu-australian. Le văd și pe cele cinci fete «ale noastre» (inclusiv englezoaica cea obeză!) - pline de vânătăi, cu mâinile zdrelite de frânghii – dar declarându-se mulțumite de aventură. Îl chestionez pe Raul – olandezul, care în patru vorbe... mă umple de invidie: «Unbelievable hot, unbelievable beautiful»! Dar tot de la el aflu că acum o lună, pe același traseu, un turist (străin) a murit de epuizare și de căldură... Desigur, colegii noștri nu au observat avertismentul afișat la marginea traseului, iar despre accident au auzit doar ulterior... Dar și dacă ar fi știut, tot ar fi plecat la drum!

Mă aleg cu câteva imagini din aventura colegilor – măcar să văd ce-am pierdut!

Râul Murchison traversează Parcul Național KALBARRI

«God’s window» – principala atracție a traseului din Parcul Național KALBARRI

La cererea grupului, ghida le permite tuturor să facă un duș rapid și să se schimbe (noi, cei care n-am fost în excursie, le-am oferit camerele noastre, pe care nu le eliberasem încă). Și, fiindcă excursia tot s-a întins mai mult decât era planificat, ghida a pus pe masă (drept „lunch”) resturile rămase de la cină... care au fost înfulecate pe nemestecate! Și – la drum!

De-abia plecasem, când am zărit pe asfalt resturile unui cangur, călcat de mașini; aproape imediat, de undeva din «bush» au țâșnit alți doi canguri, care ne-au tăiat calea chiar prin fața microbuzului: ne aflăm – totuși - încă în limitele Parcului Național Kalbarri, așa că ghida ne cere imperios tuturor să ne legăm centurile... de a căror existență uitasem demult! Fermele de vite, oi sau cai s-au rărit simțitor și nu încetăm să ne minunăm - de unde apar atâtea muște «de staul» care ne fac viața grea?! Aflu că ghida noastră este la primul ei drum de acest fel, pe care-l parcurge singură cu turiștii.

Muzica de «drive time» pe care o tot auzim - pusă la maxim, mă obosește... și nu doar pe mine: după un timp, fetele îi «împrumută», pe rând, înregistrările pe care le ascultă fiecare la cască, iar ghida face pe DJ!... Dar efectul nu e prea grozav: «de gustibus... » De cum depășim Billabong Road House, ghida ne anunță că am intrat, oficial, în Outback - așa este supranumită Australia izolată și nelocuită. În jur, pe solul roșu, acoperit de pietre, cresc doar tufe izolate și smocuri de iarbă deasă, țepoasă, numită îndeobște «spinifex». Apoi, încep să apară sărături, pe care nu crește chiar nimic. După ce alimentăm la Overlander Roadhouse, părăsim șoseaua ce continuă spre nord și o luăm la stânga, intrând într-o regiune întinsă ce înconjoară Shark Bay - un golf dublu cu numeroase insulițe, care este Rezervație Naturală și Maritimă, sit al Patrimoniului Mondial UNESCO:

Deodată, ne pomenim în fața unui gard de sârmă, dublu, înalt, cu un grid larg la intrare — [grid = peste un șanț adânc, sunt așezate paralel mai multe șine de cale ferată; vitele se opresc la vederea interspațiilor largi: presimt că și-ar putea rupe copitele. Și alte animale procedează la fel, simțind că lucrarea este opera mâinilor omului]

În momentul în care ne-am apropiat de porțile gardului... a răsunat un lătrat de câine! Aparatura de aici a fost proiectată special pentru a speria vulpile, pisicile și alte animale considerate «pest» = dăunătoare și să le țină dincolo de gardul Parcului Național Francois Peron. Iar noi tocmai i-am constatat eficiența! [Parcul este renumit pentru vegetația sălbatică, peisajele sale și pentru animalele ce-i populează apele limitrofe; dar... e accesibil numai cu vehicole cu patru roți motoare... ]

Ghida oprește la Shell Beach - o plajă lungă de 60 kilometri (!), formată EXCLUSIV din scoicuțe alb-sidefii, micuțe cât unghia de la degețelul mic al fetelor! Stratul de scoici atinge 7-10 metri grosime! Desculți, ne plimbăm îndelung pe plaja de un alb-strălucitor, asemănătoare zăpezii, contrastând net cu albastrul adânc al apei mării curate-curate:

La fiecare pas, scoicuțele strivite fac un zgomot ca atunci când, într-o zi geroasă, calci pe... zăpada proaspăt așternută! Intrăm cu toții în apa golfului – foarte caldă și mai ales - atât de sărată, încât în ea nu pot trăi alte vietăți, neadaptate la salinitatea foarte ridicată; așa că, neavând dușmani... scoicile au proliferat (toate sunt din aceeași specie de scoică cu două valve Coquina).

Zilnic, valurile aruncă pe mal alte și alte scoici vii, care mor și se descompun imediat, așa că fâșia de plajă de lângă apă… cam pute…

Ghida ne atrage serios atenția asupra interdicției de a colecta scoici (?!), așa că mă simt obligat să le arunc pe cele câteva pe care voiam să le păstrez... Rămânem însă cu imaginea incredibilă a plajei infinite, de un alb-rozaliu, strălucitor... Poate că plajele cu nisip de corali sunt mai albe, dar aceasta este... altfel.

Considerând, probabil, că nu am văzut destul pentru azi, ghida oprește și la Eagle Bluff - un mal înalt, de unde se deschide o priveliște largă asupra golfului de la bază, în care ar fi trebuit să vedem balene (?) dar și dugongi = sirene de mare care «pasc» imensele câmpuri de alge “seegras” de pe fundul apei, cele mai întinse din lume.

Aflăm că aici este concentrată cea mai mare populație de dugongi din lume – vreo 14.000, care pot fi văzuți în golf din august până în aprilie. Dar... un vânt intens încrețește oglinda apei golfului, așa că nu ne rămâne decât să ne imaginăm cirezile de dugongi păscând, înconjurate de delfini și rechini... În schimb, colonia de păsări acvatice de pe insulița nisipoasă de vis-a-vis o deslușim și - mai ales - o auzim bine! Când să plecăm, parcă justificând numele locului, pe deasupra malului înalt trece în zbor un vultur – pescar “osprey”, planând maiestuos pe briza mării...

Pe când o luăm din loc, vânticelul a devenit vânt de-abinelea; deasupra mării, vedem cum norii își descarcă ploaia – un adevărat potop... a cărui coadă ne «atinge» și pe noi:

Într-un târziu, ajungem la Bay Lodge Backpackers din Denham, unde avem rezervată cazarea. Spre nemulțumirea majorității, toate fetele (plus Raul!) sunt cazate în două dormitoare, de 4 și respectiv 10 paturi! Eu am plătit cazare single, așa că, după ce primesc o cameră DUBLĂ cu 8 locuri (să am unde să mă lăfăi!...) îl invit pe Raul să doarmă la mine, ca să mai «descongestionăm» spațiul pentru fete. După ce facem câte un duș, invităm o parte dintre fete să se «dușeze» la noi … primind în schimb mulțumiri la scenă deschisă.

Pentru cina de azi, ghida ne-a pregătit paste cu mezeluri și salată, iar noi le-am «îmbunătățit» cu câte o bere - eu, Raul și Hetty-olandeza, iar fetele – cu câte o sticlă de vin (cam beau fetele astea!...) Deși astăzi eu personal n-am prea făcut mare lucru, mă culc devreme... Într-un fel, regret că nu am văzut Kalbarri, dar tot mai consider că pentru mine ar fi fost prea mare efortul... Noaptea, mă trezesc în răpăit de ploaie: picături grele răsună puternic pe acoperișul camerei. Scot capul pe ușă: diluviu, nu alta! Dar ce bine se doarme pe ploaie!...

Dimineața, ghida ne scoate cu greu din așternuturi, deși astăzi - în mod special – ar cam trebui să ne grăbim: avem întâlnire cu DELFINII! Când să ne luăm micul dejun, constatăm că totul împrejur este ud-leoarcă, inclusiv mesele și scaunele, așa că nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne străduim să îmbucăm măcar ceva - orice, chiar stând în picioare... cu glumele aferente. ... Jur-împrejurul șoselei noastre se întind bălți uriașe, rămase după ploaia de-aseară; pe porțiuni largi, mai mult bănuim pe unde este șoseaua:

Trecem prin numeroase flood-way = porțiuni în care șoseaua betonată se află, din proiect, MAI JOS de nivelul apelor aduse de ploaie și care trebuie traversate prin apă, cu grijă. Din fericire, la ora asta, apele mari au apucat deja să se scurgă, astfel încât nu întâmpinăm probleme insurmontabile. Dar ce este uluitor este starea vegetației: iarba care ieri încă era cenușiu-pământie la aspect, azi e verde-verde, și, pe măsură ce ziua înaintează, efectiv CREȘTE văzând cu ochii!

Curând, ajungem la stațiunea MONKEY MIA – «Perla Coroanei» în călătoria noastră. Am venit la țanc, tocmai când urmează să înceapă atât de mediatizatul show cu delfini: în fiecare dimineața din ultimii 40 de ani, pe partea răsăriteană a peninsulei Peron din cadrul Golfului Rechinilor = Shark Bay World Heritage Area, se repetă același spectacol: un banc de delfini SĂLBATICI (nedresați) se apropie de mal și, în apa puțin adâncă, interacționează cu oamenii. Anual, zeci de mii de turiști bat drumul până aici (din Perth - 900 km), numai ca să ia parte la acest ritual fascinant, al contactului nemijlocit dintre om și delfinii din specia Indo-Pacifică «Bottlenose dolphins».

Pe când ajungem și noi la locul faptei, deja s-au adunat peste o sută de oameni - foarte mulți cu copii – (inclusiv cu bebeluși!) care stau de-a lungul malului, înșiruiți pe vreo 800 metri, în stânga debarcaderului, și ard de nerăbdare să intre în apă. În timp ce îi pun în temă pe cei adunați referitor la ce urmează să se întâmple aici și ne roagă insistent să nu ne dăm cu cremă (care ar polua golful delfinilor), vreo cinci «ranger»-ițe, dotate cu stații de comunicații, fac reale eforturi să rețină puhoiul de lume AFARĂ din apă...

... cu atât mai greu, cu cât «personajele principale» deja au apărut în apropierea malului!:

Sunt mulți – vreo 13, ni se spune, și majoritatea sunt tineri; aproape toți au fost botezați: Nicky (cel mai bătrân, născut în 1975), Puck, Surprise, etc, dar dintre aceștia doar cinci femele acceptă să fie hrănite de oameni... Că, de fapt, în asta constă tot secretul: de ani de zile, delfinii s-au obișnuit să primească «pomană» de la pescari, iar acum – de la cercetători, despre care aflăm că desfășoară un studiu al modificării comportamentului animalelor acestora pe termen lung. Un murmur de voci exaltate însoțește apropierea delfinilor de mal: sunt foarte drăgălași, unii sunt chiar jucăuși, alții doar ne privesc, curioși:

La un moment dat, ni se permite să intrăm în apă «dar NUMAI până la genunchi! » și să interacționăm cu delfinii cei mai curajoși... dar trebuie să vrea și ei! Și «SĂ NU-I ATINGEȚI!!! »

Apoi, «ranger»-ițele aleg dintre spectatori cinci persoane nu prea înalte (printre care și pe chinezoaica – vecina mea) care să «ajute» la hrănit. Dar... ceva nu merge! parcă demonstrativ, nici un delfin nu vrea să ia vreun pește-n gură! Or fi simțit că sunt congelați?! «Ranger»-ițele încearcă să dea explicații, cum că a plouat peste noapte și salinitatea apei a scăzut, că e prea cald, că ceva a «deranjat» delfinii... Cert e că publicul se retrage, dezamăgit. Noroc cu doi pelicani (cunoscuți a fi «clownii casei»), care încearcă cu giumbușlucurile lor să mai «dreagă busuiocul», dar farmecul s-a risipit...

La restaurantul din stațiune, luăm câte o cafea – unii iau și câte o gustare mai consistentă, în completarea mic-dejunului prea «frugal». Aici, aflu cu mirare că Monkey Mia a constituit țelul, dar și stația terminus pentru călătoria a șase persoane din grupul nostru: ambele chinezoaice, elvețienii, chiar și Raul. O să-mi lipsească elvețianca (discuțiile cu dânsa aveau un nivel mai elevat - comparativ cu ceilalți), dar și Raul, cu taclalele noastre de seară, la o berică-două!... Deși am petrecut împreună numai câteva zile, despărțirea se dovedește a fi grea - cu lacrimi, pupături și zeci de poze cu grupul... din care nici una nu s-a regăsit în memoria aparatului meu de fotografiat... Și uite-așa am rămas – pentru restul călătoriei - singura persoană de sex masculin ce însoțește grupul de 13 femei, plus ghida!...

Pe când să plecăm, observ din nou mișcare pe mal: un alt grup de oameni, însoțiți de «ranger»-ițe, așteaptă... hrănirea delfinilor! De la o «ranger»-iță, aflu că inteligentele animale vin la mal ca să fie hrănite de trei ori pe zi, începând de la ora 7.30 și, în așteptarea «pomenii», se învârt pe lângă mal până spre amiază. În minte îmi încolțește o bănuială: probabil că «spectacolul» la care am participat noi... era al DOILEA pe ziua de azi, iar delfinii – hrăniți o dată, dimineața devreme, erau deja sătui!...

Azi mai avem multe de văzut, așa că ne adunăm – cei rămași «pe baricade» și pornim mai departe. Legănat de mașină, îmi rumeg amintirile legate de cealaltă experiență pe care am avut-o cu delfinii.

Eram în cea de a doua călătorie în Queensland, când, la un punct de informare turistică, am găsit un prospect în care scria cum că nu departe de Maryborough, în fiecare dimineață, pe la orele șapte, la debarcaderul localității Tin Can Bay vin doi delfini sălbatici, care socializează cu oamenii! Eram întrucâtva contrariați, întrucât, cu doar patru ani în urmă, noi mai fuseserăm pe-acolo: de la magazinașul de lângă debarcader, cumpărasem atunci câteva scoici superbe, ca să ne amintească de mările tropicale văzute... dar nici vorbă de delfini!

Ca să ajungem la Tin Can Bay, am bătut cale lungă, și, după ce ne-am cazat cu greu (toate campingurile erau aglomerate) așteptam «răsplata»: urma să ne întâlnim cu delfinii!

N-am răbdat să se facă ora șapte: la 6.40 dimineața, pe o ploicică ușoară, coborâm la debarcader: aici, vreo cinci-șase entuziaști intraseră deja în apa mică și INTERACȚIONAU cu cei doi delfini!!! Erau o femelă (având pe spate urmele lăsate de colții unui rechin) și puiul ei. Pe rând, câte unul se apropia de mal (celălalt sta de pază!) și înainta până unde apa era încă suficient de adâncă; se învârtea printre picioarele noastre, ne morfolea ușurel degetele de la picioare cu dinții... Când apa devenea prea mică pentru a înota, mai înainta încă puțin, culcat pe-o parte, apoi, deodată, cu un pleoscăit puternic din coadă, pleca în trombă - fără să uite să ne stropească din cap până-n picioare! Intrată în apa mică împreună cu noi, o femeie cu o manta de ploaie, roz, le dădea din când în când câte un pește, pe care-l înghițeau fără grabă, fără a mai cere altul...

Presupusa «ranger»-iță ne-a dat voie să-i mângâiem ușor, pe spate, DAR SĂ NU LE ATINGEM ORIFICIUL NAZAL!!!... Și aveau o piele netedă, alunecoasă, cu nuanțe rozalii!... Apropierea nemijlocită, senzația contactului tactil cu aceste animale inteligente, dar totuși sălbatice, ni se părea echivalentă cu contactul cu extratereștrii... La un moment dat, am simțit că ne ia cu frig: stătusem în apă mai mult de o oră și eram uzi-leoarcă de la ploaie... Dar cui îi păsa?!?! Aflasem că totul e de dată recentă: delfinii au prins gustul peștelui primit «pe de-a moaca» de la proprietarii unei cafenele de lângă debarcader, și de-atunci vin zilnic, fără frică.

Ne-am rupt cu greu de la mal și am plecat, cu speranța că lucrurile vor rămâne AȘA, fără a lua o turnură comercială... Desigur, mă refer la Monkey Mia, care exista și pe-atunci, dar era atât de departe! Și apoi, cum se poate compara «show»- ul de azi, cu experiența incredibilă, UNICĂ, de-atunci, când ni se părea că eram DOAR NOI DOI și delfinii, care veniseră la mal numai pentru NOI!!!...

Trecem pe lângă Denham – localitate cândva vestită pentru pescuitul perlelor - în care se află cel mai vestic «pub» din Australia și oprim la fosta Stație de telegraf Hamelin Pool - astăzi, muzeu și magazin de suveniruri, alături de care se află un caravan parc:

Nu e lipsit de interes să aflăm că, datorită poziției sale geografice (ne aflăm nu departe de cel mai vestic punct al Australiei continentale), echipamentul de telecomunicații existent la Hamelin Pool Telegraph Station a facilitat întoarcerea misiunii spațiale NASA - Gemini GT-1. Ceva mai la nord, se află insula Dirk Hartog, pe unde pescuia Rex Hunt: serialul său despre pescuitul în Australia a putut fi urmărit mult timp pe ecranele televizoarelor noastre. [În 1616, căpitanul olandez Dirk Hartog a descoperit această parte a Australiei, i-a dat primul nume: Eendrachtsland - după denumirea corăbiei sale și a fixat acolo o placă memorială, fiind totodată primul om alb care a pus piciorul pe încă nedescoperitul continent]. Astăzi, insula constituie o destinația turistică și de pescuit de primă mână. Clădirea stației, multe alte construcții din zonă, dar și clădiri oficiale aflate la mare depărtare, au fost ridicate din blocuri din scoici presate, care se extrăgeau dintr-o carieră aflată în apropiere. De fapt, este vorba de aceleași scoicuțe care au format Shell Beach și s-au compactat în timp. Actualmente, exploatarea acestui material e interzisă:

Suntem atacați viguros de stoluri de muște – așa-numite «de staul» - din ce în ce mai multe și mai obraznice; poate că au apărut după ploile din ultimul timp? Încă trei fete din grupul nostru își cumpără măști din plasă contra muștelor, de la magazinul de suveniruri din fosta stație de telegraf. Și – pentru prima oară – vedem și niște fluturi, care vizitează floricelele anemice din jurul magazinului! Iar eu remarc și câteva exemplare de «she-oak» - înfloriți. Coborâm la malul lagunei Hamelin Pool, pentru a vedea stromatolitele - formațiuni construite de-a lungul secolelor de către cianobacterii – fosile vii, considerate a fi rudele îndepărtate ale celor mai vechi forme de viață (bazată pe fotosinteză) de pe Terra – cca. 3,5 miliarde de ani!

Colonii uriașe de Cianobacterii – cele mai simple forme de viață - trăiesc aici într-o saramură superconcentrată (în care nu poate trăi nici un alt organism viu, care să le mânânce), eliberând oxigen în atmosferă și, depunând strat după strat de carbonat de calciu (0,5 mm pe an), formează astfel stromatolitele, ce arată ca un fel de – ciuperci?

Pe o podină construită special pe deasupra acestor formațiuni, ne plimbăm o vreme – cât timp ghida ne dă câteva explicații... dar scurtăm vizita: soarele ne arde nemilos, aerul duhnește, iar stolurile de muște agasante nu ne dau pace!... De altfel, nici nu prea sunt multe de văzut... Într-o parcare la margine de drum, unde sub o copertină se află o masă și două bănci, ghida ne așterne «lunch»-ul obișnuit. Muștele ne atacă imediat, furibunde. Noroc că bate un vânt turbat: stând cu fața în vânt, reușim să băgăm în gură îmbucăturile... fără a înghiți și muștele, care nu ne lasă – neam! «Noroc» că nu e multă mâncare, astfel că putem pleca foarte repede de-acolo... Iar fetele își completează masa, rozând diverse crănțănele... așa cum fac aproape tot timpul mersului...

Nu pot să nu observ că nu toată lumea din microbuz se «enjoy»-ește: plimbarea prin Parcul Național Kalbarri a lăsat urme, căci mai toate fetele noastre sunt arse rău de soarele puternic. Cel mai rău e afectată nemțoaica: fețișoara ei – îndeobște atât de drăgălașă, e mai tot timpul schimonosită de durere. Are tot spatele - o rană, pe care încearcă să-l tratează cu diferite creme și pomezi, ajutată fiind de cele două băbuțe (de pe bancheta din fața mea), care o oblojesc și-i susțin moralul. În permanență îngrijit îmbrăcate și coafate (cu zulufi), inimoasele australience sunt foarte săritoare: mereu o ajută pe ghidă – la gătit, la servit și mai ales – la spălatul și ștersul vaselor și a veselei. Desigur, fiind singurul bărbat, mie-mi revine sarcina s-o ajut pe ghidă cu descărcatul, căratul, încărcatul și aranjatul calabalâcului nostru din și în remorca microbuzului!...

Ne apropiem de Tropicul Capricornului; încep să apară termitiere – la început doar ici-colo, dar apoi devin o prezență permanentă, care mai înviorează peisajul arid. Ghida noastră nu e deloc familiarizată cu vegetația locală... sau nu consideră că merită atenția. Noroc cu mine și cu entuziasmul meu - de a semnala tot ce e nou, altfel colegii mei de călătorie nici n-ar observa pe unde trec și ce merită văzut (mai corect spus: ceea ce EU consider că ar merita remarcat...) Mă rog, în momentul de față chiar că n-ar fi nimic de văzut, întrucât traversăm o porțiune unde marele deșert, ce se întinde în tot centrul continentului australian, efectiv ajunge până la ocean.

Microbuzul mână ca vântul: mai avem în față mulți, mulți kilometri până la cazare!... Dar asta nu ne împiedică să facem o oprire “scurtă” (vorba vine: am pierdut peste o oră cu shopping-ul într-un supermarket din Carnarvon – efectiv ultimul ORAȘ semnificativ de pe Coral Coast, cunoscut pentru debarcaderul său istoric, lung de o milă (1,6 km), pentru uriașele sale plantații de banane și pentru Stația de telecomunicații, de unde NASA a re-transmis în lumea întreagă prima aselenizare și cu care a conlucrat la proiectele Gemini, Apollo și Skylab. [Contele Carnarvon a fost lordul pentru care Howard Carter a descoperit mormântul lui Tutankamon... ]

Ne cazăm la Backpackers, în condiții mult mai amărâte decât până acum: noi, cei care am plătit cazarea în cameră single, nu avem baie privată! Pe mine nu m-a deranjat în mod deosebit, dar olandeza i-a făcut ghidei un scandal – monstru... pentru ca în final, dimineața, să-și ceară scuze... Oricum ar fi fost cazarea, de cum am sosit, am dat cu toții fuga să facem o recunoaștere preliminară a plajei și să prindem câteva imagini cu apusul soarelui...

Seara asta avem parte de un adevărat festin: ghida ne-a pregătit pui la cuptor cu cartofi fierți și cu porumb tânăr. Olandeza mă alimentează cu bere, dau și eu un pahar de vin, cumpărat de mine, astfel că puiul – cam ațos - a mers … la foamea noastră! Mă lăcomesc și - înainte de culcare, îmi mănânc bananele luate la Carnarvon … chiar dacă mâine îmi vor lipsi…

---

VIZUALIZĂRI: 549 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI