Lord Byron, eroism, flamingi...
într-un cuvânt, Missolonghi

TIPĂREȘTE

„Văd spade, flamuri, neamul renăscut
Și-n lupte gloria mânând pe greci.
N-a fost mai liber ca purtat pe scut
Spartanu-n veci.
Deşteaptă-se! (nu grecul, el e treaz,
Ci sufletu-mi!); e timpul spre izvor,
Spre sângele străbunilor viteaz
Să plece în zbor”.

Lord Byron, „Azi împlinesc 36 de ani”, traducere de Paul Abucean

Sunt ultimele versuri scrise de Lordul Byron la Missolonghi, la începutul anului 1824. Pe 19 aprilie același an avea să-și găsească sfârșitul în acest orășel grecesc despre care prea puțini europeni auziseră vreodată. Tragicele evenimente din anii 1820 aveau însă să-l aducă în atenția nu numai a filoelenilor, ci și a cancelariilor occidentale; sub presiunea opiniei publice și mânate de dorința de a submina puterea Imperiului Otoman, Anglia, Franța și Rusia au intervenit și în toamna lui 1827, în Bătălia navală de la Navarino de pe coasta vestică a Peloponezului, ultima din istorie purtată exclusiv cu vase cu pânze, au zdrobit flota turco-egipteano-algeriană. Astfel otomanii au fost alungați din sudul Greciei și Republica Elenă a fost salvată.

Era finalul unei serii de asedii: după ce, în 1770, Missolonghi trecuse de la stăpânirea venețiană la cea otomană, în anii 1804-1820, sub comanda lui Ali Pasha, orașul fusese supus unor atrocități inimaginabile, care i-au determinat pe locuitori să se revolte în mai 1821, în zorii Războiului de Independență. Devenit un bastion al luptei contra otomanilor și sediu al Senatului Greciei Continentale de Vest, Missolonghi a fost asediat fără succes în 1822 și 1823; având o poziție strategică excelentă, adăpostit de lagune, orașul s-a dovedit greu de cucerit.

Al treilea asediu avea să schimbe însă lucrurile: în aprilie 1825, Reshid Mehmed Pasha și Ibrahim Pasha, fiul lui Muhammad Ali, întemeietorul Egiptului modern, au atacat orașul. După un an de asediu și înfometare, într-o noapte din aprilie 1826, locuitorii și-au părăsit casele, în încercarea disperată de a se refugia la mănăstirea Sfântului Simeon. Episodul, unul dintre cele mai importante și mai tragice din istoria Războiului de Independență, a devenit cunoscut sub numele „La Sortie de Missolonghi”.

La cea vreme, orașul avea circa 10.000 de locuitori. Doar 7.000 dintre ei au fost capabili să plece în exod, restul au rămas baricadați în case, în așteptarea otomanilor; înăuntru au depozitat praf de pușcă, așa încât au fost arși de vii atunci când locuințele le-au fost bombardate. Iar dintre cei care au reușit să fugă, doar vreo mie au ajuns la mănăstire, ceilalți fiind masacrați pe drum.

În 1937, în semn de adânc respect pentru eroismul și sacrificiul lor, autoritățile elene au acordat orașului titlul onorific Hiera Polis (Orașul Sfânt). Este singura localitate greacă onorată în acest mod, și din rațiuni tot eminamente istorice și simbolice, a fost desemnată capitala prefecturii Aetolia-Acarnania, cu toate că, având doar 13.000 de suflete, nu este cea mai populată din zonă.

După primele două asedii, Alexandros Mavrokordatos (1791-1865), președintele Administrației Provizorii a Greciei în 1822-1823 și mai apoi, în patru rânduri, prim-ministru, a comandat și finanțat ridicarea unor ziduri defensive în partea de nord a orașului. Distruse în timpul asediului din 1825-1826, acestea au fost refăcute parțial în 1838 din ordinul primului rege al Greciei, Otto (1815-1867), în memoria celor căzuți în luptele pentru apărarea orașului.

Tot atunci a fost reconstruită poarta de intrare în oraș, deasupra căreia a fost săpată în piatră inscripția „Toți oamenii liberi sunt cetățeni ai orașului Missolonghi”.

În apropierea porții, în 2014 a fost dezvelită Statuia Libertății, de 5 m înălțime, opera unui sculptor cipriot oferită în dar orașului de o familie de greci stabilită în SUA.

Mult mai importantă însă și mai încărcată de semnificații este Grădina Eroilor, situată vizavi de ziduri, loc de aducere aminte și reculegere pentru greci și totodată principalul punct de atracție turistică din Missolonghi.

Întins pe o suprafață de peste cinci hectare și jumătate, parcul a servit inițial drept cimitir pentru cei morți în timpul asediilor orașului. Ideea amenajării acestui spațiu ca grădină închinată memoriei luptătorilor pentru libertate i-a aparținut lui Ioannis Kapodistrias (1776-1831), primul președinte (guvernator) al statului elen, iar regele Otto a dispus ulterior plantarea copacilor și straturilor de flori.

Nu-mi plac cimitirele; nu uit niciodată că, oricât de interesante ar fi monumentele funerare care le adăpostesc, menirea lor primordială este aceea de loc de îngropăciune... Totuși grădina aceasta m-a emoționat profund. Am găsit-o aproape pustie la orele după-amiezii, tăcută și solemnă și, pe de altă parte, înveselită de tufe de leandri și palmieri falnici. Mi s-a părut un loc în care viața coabitează liniștit și în armonie cu moartea și în care sufletele celor care s-au sacrificat în numele unor idealuri mărețe, la fel de valabile și acum, la distanță de două secole, și-au găsit cu adevărat pacea.

Cu totul remarcabil este faptul că acest parc memorial este închinat nu numai eroilor locali, ci și filogrecilor englezi, francezi, germani, suedezi, italieni ori americani. De-a lungul aleilor bine întreținute se înșiră o mulțime de monumente ridicate în diverse perioade, printre care cel al Soldatului Necunoscut, al lui Markos Botsaris, un general erou al Războiului de Independență, al ziaristului elvețian Mayer sau al poetului englez George Gordon Byron.

În fiecare an, în Duminica Floriilor, aici se sărbătorește, în prezența unor înalți oficiali greci și a numeroși ambasadori, Ziua memorială a exodului.

Iar în piața centrală a orașului, Markou Botsaris, în fața clădirii care adăpostește primăria, se află statuia generalului care dă numele scuarului. Alături, Muzeul de Artă și Istorie, amenajat într-o clădire în stil neoclasic din 1932 care a găzduit anterior primăria, expune documente și lucrări de artă inspirate din tragicele momente trăite de localnici în anii 1820. Intrarea în muzeu este flancată de statuile a doi dintre cei cinci prim-miniștri pe care Missolonghi i-a dat Greciei, și anume Spyridon Trikoupis și Epaminondas Deligeorgis.

Fiul lui Spyridon Trikoupis, Charilaos, a ajuns și el prim-ministru, iar casa lor este unul dintre cele mai frumoase conace păstrate în oraș, alături de cel a familiei Valvis, din rândurile căreia au provenit alți doi prim-miniștri - Dimitrios și Zinovios - și al poetului Kostis Palamas, semn că în secolul al XIX-lea Missolonghi era un oraș bogat și elegant, cu mulți intelectuali de mare clasă.

Așa cum arătam în debutul acestui review, în Missolonghi și-a petrecut ultimele zile din viață un mare poet romantic englez, căruia, ca absolventă de filologie, am simțit nevoia să îi aduc omagiul meu în Grădina Eroilor.

George Gordon Byron (1788-1824), autor, printre altele, al celebrelor epopei în versuri „Don Juan” și „Pelerinajul lui Childe Harold”, s-a făcut cunoscut de tânăr în lumea bună londoneză nu numai datorită talentului literar, ci și excentricităților și exceselor sale. Descendent după tată din regele Eduard III al Angliei iar după mamă din regele Iacob I al Scoției, numele său a fost asociat cu diverse scandaluri amoroase, cu femei și bărbați deopotrivă - deși se născuse cu o malformație care îl făcea să șchioapete ușor, spiritul său sclipitor făcea ravagii... În același timp însă, a manifestat de timpuriu un mare interes pentru soarta popoarelor europene oprimate.

După ce, timp de șapte ani, a locuit în mai multe orașe italiene și a susținut mișcarea carbonarilor, în 1823 a acceptat să se implice activ în lupta de eliberare a grecilor de sub jugul otoman. A ajuns mai întâi pe calea apei în insula Kefalonia, iar în ianuarie 1824, sătul de asaltul facțiunilor elene revoluționare care rivalizau pentru obținerea favorurile lui bănești și între care a încercat să medieze, s-a refugiat la Missolonghi, unde și-a unit forțele cu Alexandros Mavrokordatos.

Byron era un om bogat, echivalentul unui multimilionar în zilele noastre, și cheltuise deja 4.000 de lire pentru repararea și echiparea flotei elene; alte 6.000 au mers către comunitatea greco-albaneză suliotă, pentru înarmarea acesteia, iar după vânzarea proprietății Rochdale Manor, avea la dispoziție 11.250 de lire, pe care și-a propus să le aloce formării unei brigăzi în fruntea căreia să atace, ajutat de Mavrokordatos, fortăreața otomană din Lepanto (Nafpaktos), situată în imediata apropiere.

Nu avea nicio experiență militară, era un idealist... Nu a apucat să-și ducă visul până la capăt: în februarie 1824 s-a îmbolnăvit și a căzut la pat. Și-a revenit parțial dar, după o plimbare călare prelungită în care a fost prins de o puternică furtună, a contractat o pneumonie severă și în aprilie a decedat în casa pe care o închiriase în Missolonghi.

Pe patul de moarte a cerut să fie îngropat în Grecia, însă rămășițele sale pământești au fost transportate în Anglia; plămânii au fost totuși îngropați sub monumentul din Grădina Eroilor. Nu a fost înmormântat în Catedrala Westminster, așa cum au cerut prietenii săi - solicitarea a fost refuzată, probabil pe motivul moralității lui îndoielnice -, ci în cimitirul bisericii Hucknall Torkard, în apropiere de Newstead. Abia în 1969 un memorial i-a fost dedicat și amplasat în Colțul Poeților din Catedrala Westminster.

Pentru Grecia, lordul Byron a rămas un mare erou național. Statui ale poetului au fost amplasate și în Atena ori în insula Corfu, iar casa care l-a găzduit în Missolonghi a devenit sediul Societății Byron.

Missolonghi nu înseamnă însă numai un reper important în istoria Greciei, ci și un loc de o frumusețe naturală aparte. Numele său spune totul, i l-au dat venețienii: este o alăturare a cuvintelor „mezzo” și „laghi”, adică „în mijlocul lacurilor” sau „messo” și „laghi” - „loc înconjurat de lacuri”. Cât despre ortografierea denumirii, o veți întâlni, în afara variantei folosite de mine, și ca Mes(s)olongi, Mes(s)olonghi ori Mes(s)olongion.

Missolonghi este așezat la punctul de întâlnire a Golfului Corint cu Marea Ionică, între estuarele râurilor Evinos și Acheloos și la poalele munților Arakynthos. Spectacolul uluitor oferit de lagune se poate admira în drum spre mica insulă Tourlida, aflată la sud de oraș.

Un dig de 5 km lungime a fost construit în 1885 pentru a o lega de uscat și portul orașului și rulând încet am văzut și fotografiat șa cum m-am priceput lacurile aflate de o parte și de alta a șoselei, fermele de moluște, locuințele din palude (mlaștini) și mai ales grațioșii flamingi. Nu mă mai săturam să-i privesc; oare ei își dau seama cât de fotogenici sunt?!! Zona e protejată, și pe bună dreptate: e un ecosistem de mare valoare, cu specii rare de pești și păsări. De altfel, însuși numele insulei provine de la cel al unei păsări de apă: „tourlides” - culicul.

Locul e magic, încremenit într-o liniște de dincolo de vremuri aproape nefirească, cu ușurință îți poți imagina vechile case din stuf ale pescarilor care-și duceau traiul în acest colț de lume. Iar dincolo de lagune sunt depozitele de sare de mare cu care Missolonghi aprovizionează întreaga Grecie, și nu numai.

Încet-încet ne-am apropiat de insulă, trecând pe lângă o biserică. Am lăsat mașina în parcare, lângă restaurantul Tourlis, și ne-am îndreptat spre plajă. E o plajă de oraș, nimic fițos, însă amenajată cu șezlonguri, umbrele, cabine de schimb și dușuri. Am făcut două băi, apa era caldă însă un pic mâloasă, am băut câte un frappé și ne-am declarat mulțumiți.

Am revenit în oraș și după vizita la Grădina Eroilor am mai făcut un scurt tur cu mașina. Încă nu se înserase și străzile erau deocamdată pustii, ici-colo, la terasele strecurate printre bloculețele de 3-4 etaje și casele de dimensiuni modeste, am zărit câțiva localnici care sporovăiau cu o cafea în față ori niște puști ieșiți cu părinții la locurile de joacă.

Era o zi de duminică și în plus, 8 septembrie - sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, așa încât cu greu am găsit o masă liberă la Taverna Demetroukas de pe strada Razikotsika, în imediata apropiere a Hotelului Avra vezi impresii.

Nici aici nu aveau bottarga, renumitele icre de chefal, așa că ne-am mulțumit să comandăm brânză feta la grătar cu miere și susan și chifteluțe de dovlecei stropite din belșug cu iaurt, iar la felul principal spaghetti cu fructe de mare proaspete și paste cu bucăți de piept de pui. Era cald și ne era sete, așa că am băut un litru de vin și patru sticluțe de soda water. Total consumație: 50 euro. Serviciul a fost lent, dar nu ne-am putut plânge: de Sfânta Maria, terasa era plină de sărbătorite și de familii venite cu tot cu bunici și copii, iar înăuntru se organizase o petrecere în toată regula, cu baloane colorate.

În Piața Markou Botsari era puțină omenire, cafenele nu aveau să se umple decât după lăsarea serii, orașul încă zăcea pe jumătate adormit, melancolic, misterios și parcă uitat de lume, lăsat să somnoleze apatic, meditând la gloria apusă...

Așadar nu îmi rămâne decât să închei, în aceeași notă nostalgică, cu câteva versuri de Duiliu Zamfirescu din poemul „Levante și Kallavryta la Missolonghi”:

„Spune, Zante, unde-i timpul când Byron, în liniștire,
Pe-ale mării tale valuri dorul său și-l legăna...,
Ș-ale vântului suspine când nebuna sa iubire
Cu suspine le-ngâna?
Missolonghi, unde-i vremea când pe zidurile tale,
Surâzând mureau toți grecii ca eroii din povești?
Unde-s sfintele morminte după adormita vale
Ce opreau cu-ale lor umbre pe drumeț în a sa cale?
Unde-i Botsaris eroul? ... — Missolonghi, unde ești?
Vântul singur îmi răspunde: “Tot pe lume-i trecător”
Iar pe mare un ecou strigă, prins de-un val spumegător:
“E trecător..., e trecător... ”

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4306 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI