Oxford, un oraș vechi, dar nu bătrân

TIPĂREȘTE

De obicei, cine vrea să viziteze Oxfordul o face având ca punct de origine Londra. Personal, am ales o variantă mai exotică, pornind din sudul extrem, din staţiunea litorală Bournemouth. Chiar dacă este mai departe, am preferat această soluţie, deoarece legătura dintre cele două localităţi se face pe autostradă şi, în plus, sensul aglomeraţiei trebuia, în mod logic, să fie exact cel opus sensului meu de mers (adică, dimineaţă, dinspre Londra spre litoral, iar seara, invers), ceea ce s-a adeverit 100% în acea zi. Un real avantaj pentru mine, cel stresat de condusul pe partea stângă a drumului, mai ales spre seară, când, revenind la Bournemouth, admiram, pe banda opusă, kilometri întregi de coloane înghesuite cu maşini care aşteptau, cuminţi, să înainteze spre capitală şi periferii.

Înainte de toate, chiar de informaţia arhicunoscută cum că Oxfordul este cel mai vechi centru universitar de pe teritoriu englez şi chiar primul din lumea anglo-saxonă, creat fiind de licenţiaţii Universității din Paris, sătui de atâta franceză şi dornici de afirmare intelectuală pe tărâmul patriei, merită amintită originea denumirii oraşului. Căci puţini ştiu că acolo, la finele Evului Mediu, se ridica Vadul Boilor, saxonul Oxenaforda. Savurând informaţia, în acea dimineaţă răcoroasă, pe şoseaua aproape liberă, nu am putut să nu mă gândesc la vreun sat de tipul Vadul... din propria noastră patrie, care să fi avut ambiţia să se fi ridicat, de-a lungul veacurilor, la cele mai înalte standarde academice. Nici ca umor englezesc nu poate fi privită afirmaţia...

Revenind. Am părăsit parcarea micului Inn The Claremont din Bournemouth dis de dimineaţă şi, după ce m-am învârtit, purtat fără greş de navigaţie, pe după câteva roundabout-uri pline de capcane, după ce am traversat periferia îngustă a staţiunii, m-am încadrat cu satisfacţie pe autostradă. Drumul până la centura Oxfordului a fost simplu, lipsit de probleme. Ştiam de existenţa acelor Park&Ride, aşa că am ales unul din jurul localităţii (bineînţeles că l-am ales pe cel mai îndepărtat, din nord, noi venind din sud, dar trebuie şi Murphy să îşi joace rolul lui, nu?) Oricum, ideea acestor Park&Ride este genială, mai ales acolo unde ai de vizitat localităţi vechi, cu străzi înguste şi, fără îndoială, aglomerate, ţinând cont şi de imposibilitatea practică a găsirii unui loc de parcare. Am lăsat maşina în siguranţă şi am plătit la un automat taxa ce conţinea parcarea pentru toată ziua şi biletele de autobuz dus-întors. Iar autobuzele, de tipul double-decker, se succed cu regularitate, la 10 minute. De la înălţimea etajului, te poţi bucura de drumul fără stres, poţi să admiri casele, oamenii şi chiar să râzi în barbă atunci când şoferul profesionist şi umblător pe partea stângă de o viaţă mai râşcâie câte un copac sau mai urcă uneori pe bordura trotuarului...

Autobuzul te debarcă în centru, de unde, înainte de a purcede anevoios prin șuvoiul uman, poți adăsta pentru un sfert de ceas ca să savurezi un clasic mic dejun englezesc în localul cu patroni... arabi. Apoi, grație ghidului de călătorie luat de acasă, pornești pe cosmopolitul High Street către turnul orașului, Carfax, pe care îl iei de reper. Nu înainte de a te urca în el, contra cost, doar ca să observi orașul de sus, o dată cu țintele principale ale periplului. Care începe, cum altfel, cu una dintre renumitele atracții, Marks&Spencer, adevăratul, de data asta, cel cu haine... În care am intrat (noi), am ieșit (eu), am așteptat cuminte pe o băncuță (tot eu), alături de un homeless și de o tânără englezoaică cu ochelari, meditând asupra faptului că zilele de vară sunt lungi și că viața, în vigoarea ei, este, totuși, frumoasă.

Ne-am continuat drumul, pe Queen Street, către castelul orașului, punctul vestic extrem al vizitei. Azi este o ruină, altădată, însă, mândră fortăreață normandă. Cu un rol istoric controversat, ajuns, ca majoritatea castelelor controversate, închisoare, este, în timpurile noastre, parte muzeu, parte hotel. Puțin dezamăgiți, ne-am întors la turnul Carfax, pentru a merge spre sud, către celebrul Christ Church College. De departe cel mai aristocratic colegiu din cadrul Universității, poartă cu sine povara învestirii celor 45 de premieri care i-au absolvit cursurile. În ziua vizitei noastre, studenții erau, evident, în vacanță, iar colegiul închis vizitatorilor, spre marea dezamăgire a miilor de pelerini care se foiau prin uriașul parc ce îi aparține. Nemaipomenit loc de odihnă, pe superba iarbă englezească sau de plimbare, pe aleile de sub copacii uriași pe care, eu, profan în ale botanicii, îi priveam stupid, fără să le înțeleg povestea. Am ocolit uriașul așezământ, pentru a-l părăsi, pe o poartă în zig-zag, special construită pentru a împiedica accesul cicliștilor de orice fel, către Grădina Botanică, pe care, de asemenea, am ocolit-o, după ce am făcut cunoștință cu prețul de la intrare (câteva cupluri de englezi sadea s-au întors și ei, comentând, cu sarcasmul insular, taxa cu pricina). Doar un grup de ruși a pășit, cu încredere, dincolo de casa de bilete (cam mulți ruși în Anglia, după umila mea părere), fără a le păsa de cele două cifre afișate la intrare.

Așadar am urmat calea către High Street și Magdalen College, considerat unul dintre cele mai frumoase ale Universității. Este situat pe râul Cherwell, pe care, în inocenta-mi ignoranță l-am considerat un braț al Tamisei, în timp ce admiram, pe nu mai puțin celebrul Magdalen Bridge, pleiada de bărci ce îmi aminteau de aventurile lui Jerome în zonă. Acestea se pot închiria de sub pod, la un preț rezonabil, dacă te aventurezi să manevrezi singur bățul cu care trebuie să împingi în fundul râului. Altminteri, dacă vrei să angajezi un plutaș profesionist, costurile se ridică destul de mult. O clipă am fost tentat de romantismul unui pick-nick în barcă, așa cum vedeam la nenumărate grupuri vesele din bărcile care plecau, pe sub pod, către parcul de la Christ Church College, cu tradiționalele și puțin ridicolele coșuri de ieșit la iarbă verde. Dar amintirea poveștilor lui Jerome și imaginea hazlie, dacă nu e propria ta imagine, a ageamiului suspendat în par, deasupra apei, m-au readus la prozaica realitate. Prin urmare, ne-am întors pe iarba de la Christ Church College, printre veverițe și alți turiști, pe malul râului, dar dotați, de data asta, cu toate cele necesare unui prânz cu hrană rece, britanic. Lipseau doar coșul și sticla cu vin, dar primul era inutil pentru noi, bieți turiști, iar cea de-a doua, oricât de tentantă ar fi fost, nu-și avea rostul, având în vedere mașina care ne aștepta, docilă, în parcarea de la marginea orașului. Iar umorul și buna dispoziție ne-au fost asigurate de carambolul de pe lac, la ciocnirea a două bărci impecabil conduse în acest sens, de parcă cei doi vajnici mânuitori ai tijei se vorbiseră să se întâlnească în mijlocul râului, dar și de admirabilul dialog dintre cei doi, rupt, parcă, din filmele cu aristocrați.

Partea a doua a zilei ne-am petrecut-o, pe partea cealaltă a lui High Street, la University College, unde Bill Clinton însuși a beneficiat de o bursă. Dar cireașa de pe tort nu a fost aici, ci, puțin mai departe, la University Church of St. Mary the Virigin. De fapt, biserica propriuzisă impresionează, nu atât prin vechimea ei, de pe vremea invaziei normande, cât prin construcție și atitudine, care au determinat ridicarea ei la rang de parohie a Oxfordului. Cu o istorie aparte, a fost revendicată de mai multe colegii, ca o reminiscență a vremurilor când Oxfordul academic însuși se ctitorea în jurul unei abații.

În spatele ei, în drum spre Biblioteca Bodleiană, se ridică Radcliffe Camera, construcție cilindrică, ce amintește, prin coloanele sale și cupolă de stilul romanic clasic. John Radcliffe, medic de profesie la curtea regilor, își lasă averea uriașă pentru construcția unei bibilioteci și pentru o bursă ce îi va purta numele. Fapt deseori întâlnit în lumea academică anglo-saxonă, pe ambele maluri ale Oceanului și demn de luat ca exemplu, măcar utopic, pe malurile dâmbovițene...

Iar Biblioteca Bodleiană te lasă mut, nu doar când afli de cele 11 milioane de titluri pe care le adăpostește, dar și la vederea spectaculoasei construcții. Așa încât, sub Podul Suspinelor (Hertford Bridge, de fapt), copie aparentă a celui din Veneția, meditezi asupra efectelor unui mileniu de cultură, curiozitate academică și dorință de progres. Chiar dacă, la începuturi, localnicii de la Vadul Boilor nu prea s-au înțeles cu universitarii, mai ales din cauza obiceiurilor fără vârstă ale celor din urmă, care se lăsau cu tărăboi și fecioare răpite, precum sabinele de odinioară. Ba chiar, în urma persecuțiilor, unii dintre aceștia au plecat tocmai pe râul Cam, lângă Pod, ca să pună bazele rivalului Cambridge...

Scurta vizită la Oxford, departe de a fi atins toate obiectivele, nu se poate încheia fără un drum la Market Place, un fel de complex Dragonul Roșu (de la intrarea în Voluntari, pentru cei care nu știu) local... Diverse magazine, de la kitsch-uri turistice, la ceasuri și vestimentație indiană. Și ucigătoarele torturi cu marțipan (noroc – sau ghinion? – că tocmai se închisese cofetăria)...

Ca o concluzie personală. Impresionant, amețitor, Oxfordul mi s-a părut puțin prea mare, puțin prea turistic (nu am vizitat partea sa urbană și industrială). Mi-ar fi plăcut să îi simt pulsul academic, din timpul anului, nu pe cel de vacanță.

Pe de altă parte, Oxford mi-a lăsat impresia unui oraș viu, vechi, dar nu bătrân...

Așa că, la etajul autobuzului 300, în drum spre parcarea unde ne aștepta mașina, ca să ne ducă înapoi, la țărmul mării, la micul Inn The Claremont, am promis că o să revenim.

---

VIZUALIZĂRI: 3587 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI