Ohrid, o perlă veche, strălucitoare

TIPĂREȘTE

Câteva repere istorice, scurto-scurtissimo:

Orașul Ohrid se află situat pe malul nordic al lacului omonim și este, probabil, cea mai importantă atracție turistică a Republicii Macedonia. Cu siguranță, este una dintre cele mai vechi așezări din zonă; primele pietre de temelie se pare că le-au pus grecii, în sec. 3 î.H., orașul numindu-se pe atunci Lichnidos (Orașul Luminii, cum ar veni). Nu după multă vreme, a fost inclus de romani în proaspăt-construita Via Egnatia, un drum impresionant, lung de sute de km, ce lega Coasta Dalmată de Byzantium (viitorul Constantinopole). În sec. 6 d.H., ajung pe aici triburile slave și se pare că le-a plăcut așa de tare zona, că nu s-au mai lăsat duse. Bulgarii cuceresc orașul în anul 867, iar 100 de ani mai târziu, Țarul Samuil statornicește capitala Primului Țarat Bulgar în noua și trainica fortăreață pe care o înalță pe un pinten de deal, pe locul unor fortificații mai vechi. În această perioadă, se schimbă și numele orașului în cel actual.

Orașul începe să înflorească pe toate planurile, dar mai ales pe cel spiritual. Acest din urmă lucru se datorează venirii în oraș, în anul 886, a fraților călugări Clement și Naum, unii dintre cei mai de preț discipoli ai lui Chiril și Metodie, „inventatorii” alfabetului chirilic. Primul lucru pe care aceștia îl fac (după ce și-au despachetat bagajele) este să construiască o biserică pe promontoriul Plaosnik (pe ruinele unei basilici mai vechi), pe care o închină Sfântului Pantelimon. Curând, acesteia i se anexează câteva alte clădiri, ansamblul devenind o mânăstire, unde Clement și Naum nu doar că propovăduiesc enoriașilor cuvântul Domnului, dar îi și învață să scrie și să citească în noul alfabet. Astfel, istoricii sunt îndreptățiți să considere Mânăstirea Sf. Pantelimon din Ohrid drept cea mai veche Universitate din Europa!

În 1395 orașul a intrat sub stăpânire otomană și a rămas așa vreme de peste jumătate de mileniu, până în 1912. Turcii au transformat bisericile mai importante în moschei și au pus biruri grele pe populație, dar viața și-a văzut de cursul ei, cu bune și cu rele. Ortodoxia nu numai că a supraviețuit în această zonă, dar chiar a prosperat; Evlia Celebia, un călător turc, consemnează în sec. 15 că în Ohrid existau 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului, ceea ce a adus orașului supra-numele de „Ierusalimul Balcanilor”...

Experiența personală:

Am alocat Ohridului 2 zile pline, una pentru vizitat orașul vechi la pas, alta pentru lac. Primul contact l-am avut în cele 10-15 minute cât am așteptat ca gazda noastră să vină să ne „pescuiască” din parcarea de lângă port. Ne-a plăcut mult imaginea lacului liniștit, încadrat de dealuri semănate ici-colo cu așezări creștine (fiecare sat este însemnat cu câte o cruce uriașă, ce se vede de departe). Ne-a plăcut și faleza care se întinde mult în stânga, forfota plăcută de sâmbătă seara, felul cum soarele punea peste toate lumina aceea de aur din ora de dinaintea apusului... În dreapta, ascunse deja în semi-umbră, casele se înălțau una peste alta în orașul vechi și știam că una dintre ele trebuia să fie casa noastră din următoarele 3 nopți și 2 zile!

Atanasi nu s-a lăsat mult așteptat și ne-a condus pe drumuri doar de el știute până la Villa Rustica, unde ne-a instalat într-o cameră simplă și curată, cu o vedere extraordinară asupra lacului. Ne-a dat chiar și o hartă a orașului și ne-a însemnat pe ea cele mai importante obiective turistice, iar pe unele ni le-a arătat cu degetul, de la înălțimea balconului nostru; Doamne, ce-mi place când mă simt așa, în mijlocul acțiunii! :)

Ne-a arătat și pe unde să coborâm „per pedes” spre lac, e o scurtătură chiar în stânga vilei, în 5 minute ești jos. Am cinat în seara aceea la prima terasă pe care am întâlnit-o, chiar pe malul lacului și, până ne-a venit mâncarea, am urmărit fascinați bărcile care veneau sau plecau de la micile pontoane presărate de-a lungul malului. N-am mai avut putere în seara aia decât de o plimbare agale pe faleză, până la digul care înaintează vreo câteva zeci de metri în mijlocul lacului (și pe care ne-am propus să-l abordăm altădată, pe lumină). Ne-am petrecut ultima jumătate de oră înainte de culcare la un pahar de vorbă și de bere rece, pe terasa camerei noastre, admirând luminile orașului și întinderea neagră a lacului, ascultând concertul care se desfășura pe o scenă undeva, jos, în dreapta, în vecinătatea Bisericii Sf. Sofia. Am fost răsplătiți la final cu un superb spectacol de artificii („Toată lumea vă așteaptă cu artificii, peste tot pe unde vă duceți! ”, a spus Istețica mai apoi, dar a exagerat; e drept că ni se întâmplă des, dar nu e chiar o regulă! :) )

A doua zi dimineață ne-am trezit devreme, odihniți și cu chef de aventură. După ce am servit micul dejun „din pachet” pe micuțul nostru balcon, cu ochii pierduți în priveliștea aceea de vis, am pornit a studia hărțile (cea oferită de Atanasi și cea virtuală, de pe telefon) și am decis ca primul obiectiv bifat să fie cel mai apropiat de noi, și anume Teatrul Antic. Am ieșit în Str. Hristo Uzunov, cea pe care se afla vila noastră cochetă și am luat-o în stânga. Atmosfera de oraș vechi mediteranean ne-a învăluit și ne-a fermecat pe dată: pietrele pe care pășeam, casele albe, învelite în flori de toate culorile, ciripitul păsărelelor, lacul ce se ițea albastru și liniștit printre aglomerări de acoperișuri cărămizii...

Când strada noastră s-a terminat, am cotit-o dreapta și am urcat puțin pe altă stradă pietruită (care nu mai știu cum se cheamă) și care ne-a scos imediat chiar la Teatrul Antic! Ați înțeles ideea, orașul vechi este așezat în trepte, pe deal, deci dacă vreți să ajungeți acolo, trebuie să vă asumați faptul că veți urca și veți coborî într-o veselie! Noi nu suntem cine știe ce atleți, dar nu ne dăm în lături de la astfel de activități, cât ne-or mai ține picioarele! Teatrul Antic este un amfiteatru de piatră dispus în semicerc, deschis în fața unei scene acoperite, dovadă că aici încă se petrec lucruri. Citisem despre el că a fost construit de greci, fiind singurul teatru grec care s-a mai păstrat azi pe teritoriul Macedoniei, restul toate sunt romane. Când au venit romanii, l-au folosit pentru lupte cu gladiatori și tot aici erau sacrificați primii creștini, de aceea populația nu i-a păstrat locului o amintire prea plăcută. Se crede chiar că a fost în mod deliberat acoperit cu pământ la un moment dat, de aia a și fost atât de bine conservat. A fost re-descoperit destul de târziu, în 1935 și într-adevăr, azi găzduiește tot felul de evenimente artistice.

Am urcat apoi până deasupra lui, să-l admirăm de la înălțime, pe el, pe Teatrul Antic, dar și superba panoramă ce se desfășura dincolo de el, cu acoperișuri, turle de biserici, pomi și lac. Am înaintat pe străduța de deasupra amfiteatrului, mărginită pe stânga de case cu garduri de piatră și porți din fier forjat în modele delicate, ornate cu bolți de flori multicolore; nu mai știam încotro să ne îndreptăm privirile și camerele foto, Ohridul și-a pus în cap să ne copleșească încă din primele minute! Ba, am descoperit cu mare bucurie și Restaurantul Gladiator, despre care citisem pe TripAdvisor că ar fi unul dintre cele mai bune din oraș și pe care îl pusesem pe lista noastră scurtă! I l-am prezentat și lui Tati, care s-a arătat și el foarte entuziasmat: „Mda... ” (Am jubilat, știind că i-am stârnit interesul; dacă n-ar fi fost așa, n-ar fi emis nicio silabă! Yes! Aici mâncăm diseară!)

Următorul obiectiv planificat era Cetatea Țarului Samuil, dar ne-a ieșit în cale un indicator care ne-a pus să coborâm un pic în stânga, spre situl arheologic ce cuprinde Basilica Paleocreștină și Mânăstirea Sf. Pantelimon. Ansamblul l-am găsit îngrădit și am scos din buzunar câte 100 de dinari macedoneni (cam 1,6 euro) pentru a putea pătrunde în incintă. Basilica paleocreștină a fost, se pare, ridicată în sec. 5 d.H., fiind închinată Sf. Pavel, cel care a propovăduit creștinismul pe aceste meleaguri în sec. 1. Evident că nu a mai rămas mare lucru din ea, doar rămășițele baptisteriului și pavimentul acoperit cu superbe mozaicuri, între care recunoaștem vechi simboluri precreștine, precum crucea și svastica.

Că tot ne era în drum, poposirăm câteva minute și în fața micuței terase improvizate; nu ne-a atras oferta de băuturi răcoritoare, cafea sau înghețată, ci standul cu suveniruri, de unde am înhățat rapid un ghid turistic, spre disperarea lui Tati: „Acum n-ai decât să-l cari toată ziua după tine! ” L-am cântărit încă o dată (cu ochii și cu mâna) și am decis: o să-l car.

Biserica Sf. Pantelimon a Sf. Clement e construită din brâuri alternante de piatră și cărămidă roșie și are o turlă pătratică, una octogonală și una rotundă, pe fiecare dintre ele fiind înfiptă câte o cruce. Are ferestre mici, înguste, încadrate de ornamente frumoase făcute tot din cărămidă și o logie cu coloane în partea dinspre lac; când pui primul pas în ea, se declanșează niște senzori care fac să cânte în difuzoare o muzică divină! Mi-a plăcut mult asta; mi-a plăcut mai puțin faptul că a trebuit să stau o grămadă după o familie de ruși, să fac și eu o poză mai acătări - de nu și-au făcut 20 de selfie-uri, nu și-au făcut niciunul! De câtă vreme mă preumblu eu pe ici și pe dincolo, pot spune cu mâna pe inimă: turiști mai enervanți ca rușii (și mai ales rusoaicele) nu există! Uite-așa devii rasist...

În biserică se intră pe partea opusă logiei și este interzis să fotografiezi. N-am încercat să trișez, doar am admirat frumosul altar și nișa unde este înmormântat Sf. Clement. Am citit ulterior în ghidul meu cel deștept că Sf. Clement a fost pentru Macedonia (și e vorba de întreaga regiune numită în antichitate Macedonia, incluzând și bună parte din Albania și nordul Greciei continentale de azi) „ceea ce a fost Sf. Vladimir pentru Rusia, Sf. Sava pentru Serbia și Sf. Patrick pentru Irlanda”. Adică Învățătorul Neamului, cel care a luminat mințile și inimile poporului pe care îl păstorea. Biblia tradusă de el și de fratele său, Naum, la lumina tremurătoare a lumânărilor micuței biserici a fost răspândită în toată jumătatea estică, ortodoxă, a Europei de către cei peste 3500 de învățăcei formați la cea dintâi universitate europeană, mai veche chiar decât cea din Bologna! Sf. Pantelimon a fost ales de Clement și Naum ca patron al mânăstirii ridicate de ei deoarece îl considerau doctor de trupuri și suflete și făcător de minuni și se străduiau să-i semene. De aceea, în incinta mânăstirii, pe lângă clădirile destinate învățăturii, a apărut în curând și un adevărat spital, unde cei bolnavi erau tratați cu ierburi de leac, dar și cu miracolele înfăptuite de Sf. Clement.

În sec. 15, turcii au convertit biserica în moschee, demolând turla și adăugându-i un minaret. Rămășițele sfântului au fost transferate în Biserica Sfânta Maică a Domnului Perivlepta, la câteva sute de metri distanță. În anul 2000, au fost excavate în situl mânăstirii peste 300 de morminte de călugări și tot felul de artefacte vechi, precum icoane, crucifixuri, monede. Pe 8 dec 2000 (ziua Sf. Clement, când s-au sărbătorit și 2 milenii de creștinism pe aceste plaiuri), a fost pusă piatra de temelie a noii biserici a Sf. Clement dedicată Sf. Pantelimon (adică ceea ce vedem noi azi). Peste 2 ani a fost terminată și sfințită, iar moaștele sfântului au fost mutate înapoi. Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu Sf. Naum... ei, bine, el a coborât vreo 30 km „pe lac în jos”, aproape de actuala graniță cu Albania și și-a construit și el o mânăstire, unde își doarme somnul de veci (dar asta e o altă poveste - noi aveam s-o aflăm în ziua următoare - și o să v-o spun altădată!)...

Ne-am mai învârtit un pic prin sit, unde am descoperit alte ruine, mozaicuri, coloane, o veche fântână și... un mormânt turcesc, cel al vizirului Sinan Yusuf Celebi. Pe mica plăcuță din vecinătate am găsit inscripționată sigla TIKA, pe care o întâlnisem pe alocuri și prin Skopje și care, apelând la ajutorul atotcunoscătorului Google, am aflat că e prescurtarea de la Turkish Cooperation and Coordination Agency, o organizație non-profit ce a luat ființă în Turcia în 1992 și are ca scop conservarea identității turcești în afara patriei-mamă. Vizirul Yusuf e cel care a avut greaua misiune de a da jos crucea creștină de pe biserică și de a o înlocui cu minaretul terminat cu semilună; se spune că, mânat de remușcări, a construit în apropiere o cantină a săracilor, care a funcționat mulți ani pe cheltuiala sa.

Imediat ce am ieșit din sit, am descoperit în stânga o cărare ce urca, pe jumătate umbrită de copaci, spre Cetatea Țarului Samuil, cocoțată fix în vârful dealului. Am băut aproape din mers un pahar de suc de portocale proaspăt stors, la o tarabă de vis a vis de poarta monumentală de piatră, apoi am cumpărat bilete de la ghișeul din apropierea intrării (60 dinari bucata). (Pe spate, aceste bilete au imprimată o hartă destul de bună a orașului vechi, pe care sunt însemnate principalele obiective turistice, deci poate e recomandabil ca de aici să vă începeți vizita!) La vremea când a fost ridicată fortăreața, se zice că zidurile sale erau înalte de 16 m, iar lungimea lor însuma 3 km, că avea 18 turnuri de apărare și 4 porți. Azi n-a mai rămas mare lucru din toate acestea, deși ce a rămas e destul de bine recondiționat, de exemplu te poți plimba pe ziduri în stânga și în dreapta și poți urca în turnul de deasupra porții principale, de unde ai niște vederi absolut senzaționale cu orașul vechi, portul, lacul și munții ce îl înconjoară! Jos, în incinta cetății, s-au păstrat ceva ruine, dar nimic memorabil.

Am coborât de la fortăreață pe partea cealaltă a dealului, pe un drum ceva mai larg, pe care se poate ajunge și cu mașina (aviz puturoșilor sau celor pe care nu-i mai țin picioarele). Ne-am îngăduit bucuria de a admira alte și alte căsuțe ca din poveste, împodobite care mai de care... Am rămas în partea de sus a orașului și am ajuns în curând la Poarta de Sus, cea prin care se intra/ieșea din vechiul Ohrid și prin care Atanasi ne arătase că va trebui să ieșim și noi atunci când vom pleca. în vecinătatea ei este un fel de piață, în care se întâlnesc mai multe străzi care urcă dinspre lac. Noi am continuat pe cea din față, în direcția unei promițătoare turle de biserică. Numai că... Vedeți, asta îmi place mie la orașele astea vechi: vezi ceva, te îndrepți într-acolo, dar imediat după colț te atrage altceva... Bisericuța de jucărie a Sf. Dumitru era închisă, nu putea fi vizitată, dar se afla într-o superbă grădină deschisă, cu o superbă fântână încadrată de vegetație într-un colț! O fărâmă de inimă mi-a rămas acolo...

Am pătruns pe sub intrarea arcuită a Mânăstirii Sfânta Maică a Domnului Perivlepta și chiar în față ne-a întâmpinat turla înaltă, separată de biserică, garnisită cu o poartă de lemn frumos sculptată și cu două coloane de marmură terminate cu capiteluri. Biserica se află undeva în dreapta și vizitarea ei costă alți 100 de dinari. Nu e foarte înaltă, e chiar scundă, are în față un fel de prispă susținută de coloane și scări arcuite de piatră la intrare. Înăuntru, are un soi de verandă acoperită ce o înconjoară pe 3 laturi, stânga, dreapta și în față, din care se intră în biserica propriu-zisă. Veranda conține o expoziție de icoane și tot felul de artefacte vechi bisericești, precum și o succesiune de fotografii în care sunt prezentate etape din procesul de renovare a mânăstirii, care s-a petrecut cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite. În verandă poți să faci poze, dar în biserică nu. Biserica datează de pe la 1295 și a fost adăpost moaștelor Sf. Clement vreme de vreo 500 de ani, de aceea i se mai spune și Biserica Sf. Clement. Frescele pereților interiori sunt considerate adevărate opere de artă bizantină; majoritatea sunt recondiționate, dar sunt și zone unde s-au păstrat cele originale. În curtea mânăstirii se mai găsesc o veche fântână de piatră, ceva morminte acoperite cu lespezi și bănci de piatră la umbra copacilor; vederea asupra orașului vechi, a lacului, dar și a fortăreței sunt, de asemenea, memorabile!

... Bună parte din obiective fiind deja atinse și încercându-ne oarece gol în stomac, dar mai ales o senzație acută de sete, am decis s-o luăm la vale, unde om vedea cu ochii, abătându-ne în stânga sau în dreapta dacă ni se va mai părea ceva interesant. Zis și făcut. Din nou străduțe pietruite, paralele cu țărmul lacului, unite între ele din loc în loc de șiruri de scări ce șerpuiesc printre micile proprietăți mai bine sau mai puțin bine întreținute, dar toate îmbrăcate în haine minunate de vegetație! Parcă era un concurs de modă, care casă e mai frumos îmbrăcată în frunze și flori, zău așa! Și unde ziceai că nu e mare lucru, acolo răsărea, ca din senin, o bisericuță și curțile acestora erau chiar reginele balului, atât de îngrijite erau! Dacă mă gândesc bine, prin fiecare din curțile acelea tăcute și parfumate mi-a rămas câte o fărâmă de inimă...

Am ajuns jos, în strada pietonală și am zis: „Mai mergem până la moscheea aia și gata!”. Găsisem pe drum un magazinaș și cumpărasem o sticlă mare de apă, pe care am dovedit-o în câteva minute. Setea fiind ostoită, cu burticile mai puteam negocia un pic... Moscheea am găsit-o la capătul unei piețe în mijlocul căreia era o fântână arteziană, unde se jucau câțiva copii. Am intrat în curtea moscheei, dar n-am putut s-o vizităm, era închisă, așa că ne-am întors pe pietonala mărginită de magazine și magazinașe (am căscat și noi gurile la celebrele bijuterii conținând celebre perle de Ohrid, perle artificiale făcute doar aici după o rețetă secretă, pe care doar vreo 3 familii o cunosc).

Am întâlnit la un moment dat sigla în formă de lalea a unei agenții turistice, care chiar așa se chema, Lale Tours. Am zis că hai să intrăm, să stricăm o întrebare despre excursia pe lac. Ne-au prezentat toate ofertele lor, una mai tentantă ca alta, dar pe noi ne interesau chestiile basic, adică Mânăstirea Sf. Naum și Muzeul din Golful Oaselor (dacă mai aveam la dispoziție o zi, mai antamam o excursie, cea în care se vizitează câteva din satele tradiționale din munți). Am bătut palma pentru excursia până la Mânăstirea Sf. Naum (35 de euro de persoană), deși ni s-a spus că Golful Oaselor nu-l puteam vedea decât din larg (nu-i nimic, ne vom opri acolo în drum spre Albania), în schimb, ni se promitea bălăceală în lac și masă de prânz pe o mică plajă. Am aflat și că vom fi un grup mic, de maxim 10 persoane, că probabil toți ceilalți vor fi olandezi (Lale Tours! ; normal, laleaua=Olanda), dar că ghidul va vorbi și în engleză, special pentru noi.

Ne-am continuat plimbarea în direcția lacului și în curând am ajuns în Piața cu Platan, care se cheamă așa tocmai pentru că are în mijloc un platan uriaș (se zice că ar avea peste 500 de ani!), sub ale cărui ramuri se ascund mesele unei terase. Ne era cunoscut modelul, iubitorii Greciei știu probabil că orice sat care se respectă are o piață centrală în jurul unui platan. Aici era inima orașului, aici erau prăvăliile și cafenelele, aici se petreceau activitățile cele mai importante ale comunității: semnarea contractelor comerciale, întâmpinarea demnitarilor străini, despărțirea de cei dragi care plecau la drum... în această lume sau într-o lume mai bună...

În sfârșit, lacul! Am acordat atenție preț de câte o fotografie-două statuilor de bronz ce privesc în depărtările albastre și care-i reprezintă pe Chiril și Metodie cu Biblia în mână, dar și pe Sf. Clement, apoi am căutat (și am găsit destul de repede) Restaurantul Belvedere, un alt must de pe TripAdvisor, pe Promenada Macedonia, chiar vis a vis de lac. Am prânzit mulțumitor, dar despre asta mă gândesc să scriu separat.

... Mai aveam două obiective importante de văzut, așa că după masă ne-am urnit (cu oarece greutate, desigur) în direcția lor, adică spre dreapta, pe sub „poalele” orașului vechi. În curând am fost nevoiți din nou să urcăm și am întâlnit în cale câteva mostre adevărate de arhitectură ohridiană: case cu 3-4 niveluri, la care cel de jos are baza cea mai mică, aceasta crescând pe măsură ce etajele se înalță; dealtfel, chiar și stâlpii de iluminat în Ohrid se termină cu mici felinare care imită acest gen de arhitectură, lucru care mi s-a părut foarte șic! Am mai întâlnit și Casa Familiei Robev, un palat pe lângă celelalte, în care se găsește Muzeul de Arheologie și Atelierul de hârtie realizată manual, despre care auzisem, dar nu țineam morțiș să le vedem; am întâlnit și două biserici vechi, una peste drum de cealaltă, micuțe și drăguțe, dar închise la ora aceea (una din ele funcționase cândva ca bolniță, adică spital, lucru ce era amintit pe plăcuța de la intrare).

Am ajuns la prima plajă, organizată pe niște dale de piatră și, cu creierele fierbând sub soarele amiezii, am privit cu mare jind la fericiții care se bălăceau la mal... În programul făcut acasă erau incluse 2-3 ore de plajă și baie în această după-amiază, dar nu mai eram siguri că aveam să-l respectăm pe el, pe program...

Catedrala Sf. Sofia ne-a ieșit în cale dintr-o dată, de după un colț de stradă și ni s-a părut cu mult mai impunătoare decât părea de sus, de la înălțimea balconului nostru! Am intrat în curtea verde, centrată de un rond frumos de flori și ne-am făcut și noi loc printre un grup numeros de asiatici, până la casa de bilete (100 de dinari de căciulă). Biserica a fost construită în sec. al 10-lea, iar numele său se referă la înțelepciunea lui Iisus. A fost sediul arhiepiscopilor Ohridului, încă de pe vremea Țarului Samuil. Turcii au transformat-o în moschee în sec. 15, iar frumoasele ei fresce au fost ascunse sub un strat gros de var. În perioada comunistă, a devenit sală de concerte și muzeu, pentru ca în 1991 să revină din nou Bisericii Ortodoxe Macedonene.

Și aici ne-am întâlnit cu interdicția de a face fotografii, dar de data asta n-am rezistat tentației și am furat vreo 2-3. Doamne, iartă-mă, căci tare frumos îmi mai zâmbeai de acolo, din vechile picturi reabilitate! La ieșire, am petrecut minute bune spre a prinde loc să pozez și eu miniatura bisericii; după turiștii ruși, cei chinezi mă enervează cel mai tare! Nu doar că au prostul obicei să se imortalizeze din toate unghiurile, dar după ce o fac, rămân în aceeași poziție, cu ochii după cai verzi pe pereți!

Am ocolit-o pe Sf. Sofia și ne-am trezit din nou pe o străduță ce cobora spre lac. Aici începe zona cunoscută sub numele de Kaneo, cică vechiul sat pescăresc. Nu prea înțeleg cum vine asta, căci în dreapta pare să se înalțe un promontoriu destul de abrupt; pe unde coborau pescarii la lac, unde-și priponeau bărcile?! Misterul se va elucida în curând... Stânca uriașă este înconjurată în partea dinspre lac de un pod pietonal de lemn, pe care ne lansăm încântați. Se cheamă Puntea Dorințelor și în curând înțelegem de ce; pe la mijloc sunt prinse lăcățele de balustrada dinspre lac, pasă-mi-te îți pui o dorință, legi un lacăt și gata, dorința-i îndeplinită! Cool! Dacă știam, veneam pregătită cu un lacăt cât de mic! Dincolo de lăcățele, e zona cu zodiace, cică trebuie să ții mâna pe semnul zodiei tale în timp ce emiți dorința. Și aici am ghinion, căci taman capricornul meu lipsește!

În partea dinspre uscat, apa clipocea în malul abrupt și, pe alocuri, în rădăcinile sălciilor. La un moment dat am văzut în peretele de piatră un soi de poartă prin care se întrezăreau câteva trepte, dar accesul era interzis; probabil că pe acolo veneau pescarii... Fascinant!

Acolo unde se sfârșește Puntea Dorințelor, începe altă plajă, de data asta nu pe dale de beton, ci pe pietricele. Destul de aglomerată, șezlong lângă șezlong, dar na, era destul de micuță și trebuia exploatat spațiul la maxim. În dreapta, un restaurant frumos decorat, cu amfore și flori. În capătul plajei, un ponton plin-ochi, cu mese și scaune, iar dincolo de el... Uau! O bisericuță! Mică și delicată, atât de contrastantă cu atmosfera de plajă și de distracție din imediata ei apropiere! Aflăm că e închinată Sf. Petru și ne preumblăm un pic prin curtea umbroasă, decorată cu flori, dar interiorul nu-l putem vedea, bisericuța e încuiată.

Urcăm în schimb pe scările de deasupra ei și ajungem, în sfârșit, la cea care reprezintă simbolul (fotogenic al) Ohridului: Biserica Sf. Ioan Teologul din Kaneo! Dați o căutare pe Google, pentru imagini din Ohrid și prima care vă va apărea pe ecran va fi imaginea acestei superbe biserici ridicate pe un promontoriu, la câteva zeci de metri deasupra albastrului lacului! Bine, poza e făcută mai de sus, dar răbdare, vom ajunge și noi în curând acolo! Deocamdată am plătit cei 100 de dinari, am primit bilete și am intrat. Și aici am întâlnit semnul cu „fotografiatul interzis”, dar am păcătuit atunci când ne-am simțit nesupravegheați. Interiorul micuț, frumos pictat (fresce de secol 13 recondiționate), dar nu mi s-a părut că s-ar remarca prin ceva anume; cred că biserica e celebră mai ales prin poziția absolut senzațională! De aici, am urcat din nou și o potecă ce taie dealul împădurit ne-a scos în câteva minute la mai vechea noastră cunoștință, situl cu biserica paleocreștină și Mânăstirea Sf. Pantelimon...

Ni se făcuse iar teribil de sete și am profitat de asta pentru a ne abate pe la Gladiator. Iar de asta am profitat pentru a ne face rezervare pentru cină, patronul ne-a făcut cu ochiul și ne-a promis că ne păstrează masa cu vederea cea mai grozavă; va urma...

... A doua zi ne-am petrecut-o pe lac, cu olandezii (și despre asta, în alt episod). Ne-am întors pe la 4:30-5 după amiază și ne-am amintit că nu bifasem pontonul care pornea de dincolo de port, spre inima lacului, de unde speram să facem poze drăguțe orașului vechi. Ne-am avântat pe dalele de piatră, am admirat și am fotografiat în stânga și în dreapta peisajul dramatic, completat de niște nori amenințători care se adunaseră pe cer de vreo 2 ore. Tati a observat o mică ambarcațiune care a străbătut golful dinspre port și a ancorat la capătul pontonului spre a prelua un cuplu. Cum-necum, a primit asigurarea că în câteva minute va veni o barcă și pentru noi și ne va face un tur de oraș de pe apă, de vreo 30-40 minute, pentru suma de 400 de dinari! „Ce zici, Mami, vine ploaia? ” „Și dacă vine, ce?! E doar apă! ” Hai și-om vedea Ohridul de pe lac!

Plimbarea a fost extraordinară, ca într-un vis, acompaniată de muzică italienească veche, pe care bătrânul nostru căpitan o îngâna și el cu bucurie, sub cerul acela care stătea să se reverse peste noi (dar care n-a îndrăznit până la urmă s-o facă)! „Superb” e un cuvânt banal, nu știu cum să descriu în cuvinte acea scurtă, dar intensă experiență! Ideea ați prins-o, sper: nu ratați o plimbare cu barca în jurul orașului vechi, veți găsi înșirați în port și pe faleză o grămadă de privați care abia așteaptă să vă ducă!

Ultima seară la Ohrid ne-am petrecut-o - cum altfel? - pe malul lacului, la restaurantul de pe plajă, decorat cu amfore și flori, alături de un spectaculos apus trandafiriu și de o familie de pisicuțe extrem de jucăușe...

... Am scris greu despre Ohrid, am selectat fotografiile, dar mi-a luat aproape 2 săptămâni să mă urnesc. Am mai spus-o, mă guvernează un paradox: despre chestiile care mi s-au lipit foarte tare de suflet - ori povestesc pe nerăsuflate, ori foarte greu... Nu-mi pot explica asta, poate că depinde de momentul când încerc s-o fac, poate cu cât trece timpul, amintirile devin tot mai tare parte din ființa mea și mi-e greu să le smulg, chiar și pentru o clipă, de acolo, spre a le arăta altora. De fapt, nu prea contează... Tot ce știu e că mi-am lăsat în Ohrid câteva crâmpeie prețioase de inimă, pe care trebuie să le recuperez cândva...

---

VIZUALIZĂRI: 29369 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI