Natură și istorie într-o zi însorită prin Insula de Sud

TIPĂREȘTE

Seara trecută, după ce o lăsasem pe Adriana în cameră, m-am luat şi umblat de nebun să ies din sat spre culmile muntoase cu zăpadă ce se vedeau undeva mai departe. Pentru a le admira neobturate de construcţii.

Şi nu doar atât, mai aveam un pitic pe creier: să le surprind în timp ce soarele se pregătea să meargă la culcare.

Oricât m-am învârtit să ies din sat, nu am identificat vreun drumeag să o iau spre munţi. Pare de neconceput, dar aşa mi s-a întâmplat, motiv pentru care plec spre cazare cu un regret destul de amărui.

Degeaba am căutat eu vreo portiţă pe înserat, spre imensa bucurie şi recunoştinţă mă va duce GPS-ul într-acolo a doua zi dimineaţa când setez ca destinaţie primul obiectiv al zilei, Ben Ohau Station.

Creştea bucuria în mine proporţional cu metrii înghiţiţi de Toyota şi mă hrăneam cu peisajul ce se deschidea în faţa ochilor.

Ajungem în locul căutat cu atâta asiduitate – dar fără rezultat – aseară şi îmi dau seama cât de mici suntem noi doi în faţa acestei adevărate opere de artă a naturii creată din munte, râu şi câmpie.

Un loc foarte plat întins de pe malul râului şi până în buza muntelui, ales de regizorul trilogiei ce v-am mai amintit-o pe aici ca fundal pentru The Pelennor Fields (cea mai mare scenă de luptă din toate filmările LoTR, cu peste 1.000 persoane în distribuție plus echipajul de producţie și peste 280 de cai la fața locului pentru apărarea orașului Minas Tirith de către forțele Gondor și cavaleria aliatului său Rohan, împotriva forțelor Întunericului, a Lordului Sauron din Mordor și aliaților săi Haradrim și Easterlings) din “Întoarcerea regelui” .

Tot câmpul este o proprietate privată îngrădită în care îţi este permis accesul să te plimbi cu singura rugăminte adresată turiştilor de a închide poarta în urma lor pentru a nu se strecura oile afară.

Alte scene filmate la Twizel - Căderea lui Osgiliath, Sacrificiul lui Faramir, Călătoria lui Rohirrim, Nazgul și prada lui, Fecioara scutului lui Rohan și Victoria lui Minus Tirith – fac din acest sătuleţ o destinaţie de mare atracţie pentru turismul cinematografic dezvoltat extrem de rapid în Noua Zeelandă după succesul peliculelor.

De la verdeaţă şi munţi înzăpeziţi oriunde ţi-ai întoarce privirea ajungem după 20 minute şi cam tot atâţia kilometri într-un peisaj selenar.  

            Pentru asta, înainte de Omarama ne abatem de la State Highway 8 pe un drum secundar, la început asfaltat apoi din piatră şi tare prăfuit, până la parcarea în care vom lăsa autoturismelor să ne aştepte vreo 30 minute, atât cât îţi trebuie să intri în Clay Cliffs.

            Acţiunea comună a vântului şi a ploii de-a lungul mai multor mii de ani a mâncat straturile sedimentare, producând forme de relief spectaculoase. Straturile de sedimente sunt toate înclinate la acelaşi unghi dar terenul neregulat afectează modul în care acestea se prezintă privirii.

            Vântul şi ploaia au erodat pereţii canionului producând resturi de pietriş care au fost spălate şi transportate de apele învolburate, acestea formând dâre - uscate la momentul prezenţei noastre acolo – către râul Ahuriri ce curge liniştit paralel cu şoseaua statală SH 8: 

Aici, pe o proprietate privată e amenajat un traseu prin râpe înguste şi formațiuni stâncoase înalte, ca și cum ai păși pe o altă planetă. Accesul e gratuit dar sunt indicate mici donaţii în cutia de la intrare. Noi am lăsat acolo 5 NZD, o taxă general acceptată după cum citisem în prealabil, la documentare.

Mai mergem cale de vreo 45 kilometri şi începe suişul către Lindis Pass, înălţimea maximă prin care trece un drum pe Insula de Sud. Adică cel pe care ne aflăm și noi.

Aspectul selenar al obiectivului de dinainte se păstrează şi aici într-o anumită măsură, dacă ne gândim că pe luna încă nu se cunoaşte zăpada iar pe aici munţii acoperiţi de o vegetaţie uscată şi maronie poartă pudra ninsorii.

Pentru a nu stânjeni circulaţia de către gură-cască amatori de fotografii, s-a amenajat şi o parcare – mirare dacă lipsea! - iar o îngustă potecă porneşte destul de abrupt către coama muntelui. Clar că m-am avântat pe ea şi am urcat până în locul care oferă priveliştea şi dincolo de culme, iar răsplata e pe măsura efortului depus.

După atâta umblătură prin natură, după amiaza o avem rezervată mersului alene printr-un loc încremenit în secolul XIX, mai precis prin Cromwell Heritage Precinct, o minune ascunsă pe malul Lacului Dunstan, la confluenţa râurilor Kawarau şi Clutha.

În anul 1990 Lacul Dunstan a fost construit ca lac de acumulare pentru barajul Clyde, cel mai mare din Noua Zeelandă. Greşeli de calcul au făcut ca apele lui să inunde strada principală a oraşului care data de pe la 1860. Unele dintre clădirile istorice au fost salvate şi demontate, apoi aduse şi reasamblate pe actuala locaţie, iar altele se află și acum pe fundul lacului.

O plimbare prin acest cartier vechi al oraşului, salvat și reconstruit, te duce înapoi în atmosfera anilor 1860, într-un concept creat ca un amestec de clădiri de tip muzeu, deschise zilnic și gratuit pentru ca oamenii să se bucure de o incursiune în timpurile de odinioară.

Căsuţe şi magazine din piatră, o tipografie şi clădirea poştei, atelierul unui aurar renumit şi şpiţeria unui producător de creme şi parfumuri sunt întinse unele lângă altele, aliniate pe uliţa pietruită a satului de altădată.

Mare parte din amenajarea fostului teren viran într-o incintă de patrimoniu s-a realizat prin mii de ore de muncă voluntară, prin donații și strângeri de fonduri în urma cărora clădirile originale au fost restaurate cu precizie sau reconstruite în chip fidel cu originalul.  

Poţi rămâne timp îndelungat în această lume savurând o cafea grozavă – o cred pe Adriana! – sau te plimbi agale cu privirea pe afişele istorice care detaliază povestea incredibilei goane după aur când Otago, foarte puţin populat, a fost luat cu asalt de mii de prospectori plini de speranţa îmbogăţirii.

Noi ne-am început traseul pe McKinlay Lane şi imediat am ajuns la London Stables, clădiri de lemn ce adăposteau peste noapte caii târgoveţilor vremii, apoi la Cobb&Co Coach Heavy Wagon, garajul căruţei cu coviltir tras de cai care transporta pasageri şi – uneori aurul lor – de la Quenstown spre Dunedin prin Cromwell.

Unul din cele mai impozante edificii este McNulty House, proprietatea unui afacerist în domeniul transportului, iar ca enumerări rapide mai amintesc hambare de lemn, atelier de fierărie, depozite pentru păstrarea mărfurilor, mici gospodării țărănești, parte dintre ele ridicate după tiparele scoțiene, locul de proveniență al imigranților.  

Cu toate aceste influențe, orașului și principalelor lui străzi le-au fost atribuite nume cu rezonanță nord-irlandeză în anul 1863 de către Aitken Connel, venit din acea parte a Britaniei.  

Printre piesele ruginite expuse în complex regăsim chiar și găleți tipice pentru răzuirea pietrișului purtător de aur din albia râului sau pistoale de monitorizare folosite pentru a spăla pietrișul și a permite separarea aurului de steril în cutiile de ecluză.

Revenind la zilele noastre, Cromwell este recunoscut în țară pentru cultivarea fructelor de cea mai bună calitate și cele mai multe de podgorii organice, cu o sumedenie de crame ce primesc și degustători prin intermediul tururilor organizate.

Atractiv pentru mine ar fi fost să pot face cu bicicleta turul câmpurilor aurifere, unul care ar fi parcurs mare parte din traseele și minele utilizate în alergătura după acest prețios metal.

Părăsim superbul cartier excelent conservat, trecem printre ruinele vechii școli și a primei fabrici de înghețată insulare pentru a ajunge la The Junction Lookout, punctul de belvedere cu o panoramă ideală către confluența râurilor Karawau și Clutha.

De aici o luăm pe străduțele mai moderne ale satului și trecem pe lângă The Stone Temple, fosta Biserică Presbiteriană Sf. Ioan ridicată în anii 1880-1881, care din anul 2004 a fost achiziționată de o familie care și-a transformat-o în casă de locuit, după ample lucrări de modernizare, restaurare și izolare.  

Iar acum se constituie într-o veritabilă atracție turistică, o încântare pentru privitori.  

Tot magnet pentru turiști este și podul suspendat ce traversează Karawau Gorge, de pe care temerarii își dau drumul în gol legați de trup cu funii elastice. O săritură în acest loc cică îți asigură o poziție privilegiată printre împătimiții simțitori de adrenalină peste măsură.

La capătul zilei putem spune că am avut una cu destule atracții, luate la rând într-un ritm destul de lejer, cu opriri și pauze mai scurte sau mai lungi, în fața minunățiilor naturii sau a aburilor cafelei savurate într-un bar din cartierul vechi al Cromwell-ului.

Conform planificării, mâine urmează să încălecăm pe Paradise Road. Nu mă împrietenesc nicicum cu răbdarea în concediu când știu că urmează să explorăm frumuseți...

---

VIZUALIZĂRI: 114 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI