Insula Naxos - turnuri medievale, biserici bizantine și sate de marmură

TIPĂREȘTE

Azi ne-am propus să explorăm câteva din satele de munte ale insulei Naxos, străbătând-o de la vest spre est. Vă mai amintiți de drumul nr. 2 din prezentarea anterioară? De fapt, sunt vreo 3 variante aproximativ paralele, care se intersectează pe alocuri; noi vom porni pe cea mai sudică dintre ele, urmând a ne întoarce pe una din celelalte două, în funcție de inspirația de moment. Rezultă că va exista o porțiune pe care vom fi nevoiți s-o omitem; n-avem încotro. Deasemenea, chiar și pe traseul ales va trebui să selectăm foarte bine obiectivele pe care le vom vizita, pentru că ar fi imposibil să le includem pe toate, oricât ne-am trezi de devreme! Ce să-i faci, asta-i viața de turist:(...

Ieșim din Chora ajutați de aplicația Google Maps, dar și dacă n-am fi avut-o, n-am fi plâns prea tare, căci drumul e semnalizat destul de bine pentru turiști: „Către satele de munte”. La prima intersecție apucăm dreapta, iar la a doua, după alți 2 km, stânga. De aici câmpia se cam termină, șoseaua începe să urce în câteva serpentine ample. După ce străbatem prima localitate, pe numele ei Galanado, facem și prima oprire, căci ne atrage atenția pe marginea drumului silueta robustă și cenușie a Turnului Belonia/Somarippa.

Insula Naxos a fost fieful stăpânirii venețiene în zonă (sec. 13-16, ba chiar și mai apoi, după ce insula a fost cucerită de turci, de administrarea sa tot venețienii s-au ocupat încă vreo 3 secole!), de aceea mulți nobili au fost nevoiți să se strămute din Lagună în mijlocul Mării Egee, în bătaia nemilosului vânt meltemi și a atacurilor repetate ale și mai nemiloșilor lupi de mare. Soluția pe care au găsit-o a fost logică: era musai ca locuințele lor să fie deopotrivă confortabile și trainice. Au apărut zeci de conace fortificate răspândite pe tot teritoriul insulei, în special în partea sa vestică, în zone propice traiului, dar relativ ascunse vederii de pe mare. Același tipar l-au urmat și multe din mânăstiri, deținătoare de adevărate tezaure. Arhitectura lor e oarecum aceeași: clădiri de formă aproximativ cubică, 2-3 niveluri, ferestre mici și puține, ziduri solide terminate de multe ori cu un soi de creneluri. E imposibil să nu remarci similitudinea cu culele noastre oltenești și să nu te gândești, încă o dată, că nimic nu-i nou sub soare! O parte din ele au rezistat veacurilor, unele mai bine, altele mai prost - după cât noroc a avut fiecare. Conacul ăsta, Somarippa, arată chiar bine, dincolo de gardul lui de piatră și de tufele de leandri! Printr-una din ferestrele deschise răzbat până la noi acorduri de muzică clasică, asta înseamnă că e locuit. Ne bucurăm pentru el, îi facem câteva fotografii și plecăm mai departe.

Următoarea stație o facem în Vivlos, unde am identificat pe Google Maps un obiectiv pe care nu l-am găsit în niciun ghid, dar care îmi suscită interesul: Vechea Spălătorie. Oprim pe marginea drumului și traversăm în direcția indicatorului turistic. Apoi coborâm în stânga, pe lângă el și găsim un spațiu acoperit, în care se aliniază câteva mici bazine de beton. În partea opusă - ceva ce amintește de un izvor captat, secat în prezent. E ușor de imaginat ceea ce se petrecea aici într-un trecut probabil nu prea îndepărtat, cum femeile își luau apa din izvor și-și spălau rufele în micile bazine, umăr lângă umăr, punând țara la cale. Interesant, eu n-am mai văzut așa ceva până acum! În Vivlos sunt și câteva mori de vânt, două turnuri venețiene (dintre care unul adăpostește un muzeu folcloric) și Biserica Panagia Tripodiotissa, cu hramul la data de 23 august, când se organizează o adevărată sărbătoare populară locală.

Nu intrăm bine în Kato Sangri, că iar apare ceva demn de atenție: o biserică albă, cu campanilă, iar lângă ea ruinele unui alt turn fortificat. Pe indicatorul din șosea, pe care este desenat un blazon cu un leu, scrie doar un nume, Kanakari și un an, 1656. Nu reușesc să aflu mai multe, oricât îi dau ocol edificiului ce-și plânge în plin soare fosta măreție... Alături sunt culturi de viță-de-vie, strugurii sunt pârguiți și calzi, nu mă pot abține să nu gust o boabă...

Ne continuăm drumul, cu destinația de etapă Templul Demetrei. Pentru asta trebuie să cotim spre Ano Sangri și să ne abatem vreo câțiva kilometri. Dar... frână, Tati! Indicatorul ne ispitește cu promisiunea de a ne arăta vechea bisericuță bizantină Sf. Nicolae, nu putem rata așa ceva! Lăsăm mașina pe marginea drumului și facem o scurtă excursie, pe o potecă prăfuită, mărginită de aloe uriași pe o parte și de un gard de sârmă pe cealaltă. Biserica ne așteaptă stingheră în capătul proprietății, zid de piatră legată cu mortar, formă de cruce, cu un mic dom deasupra. Atât, că e încuiată, înăuntru nu putem ști cum o fi. Lângă intrare stau stivuiți niște saci albi, ghicim acolo materiale în scop de recondiționare. Asta ne bucură și ne mai diminuă un pic frustrarea... Ne oprim o clipă să admirăm împrejurimile colinare, absolut spectaculoase, apoi ne întoarcem la mașinuța noastră.

Trecem de o incintă în care sunt două foste mori de vânt, una cam dărăpănată, cealaltă a fost probabil renovată și a devenit sediul unei cafenele; nu ne oprim decât preț de o poză. Rulăm în continuare pe sub munticel, drumul ne poartă mintenaș într-o mică parcare, în vecinătatea ruinelor templului închinat zeiței fertilității, Demetra. De aici, din șosea și până la situl arheologic urcăm ușurel pe o alee pietruită, decorată din loc în loc cu tufe de leandri și mușcate. Maxim 10 minute facem până sus, cu tot cu pauzele de imortalizat împrejurimile, care sunt de-a dreptul... maiestuoase! Da, ăsta-i cuvântul potrivit. Locul e îngrijit, ne mirăm că se vizitează gratuit, ar merita să scoatem din buzunar câțiva firfirei...

Pe platou, ne întâmpină rămășițele templului - câteva resturi de coloane și blocuri de marmură, ce încropesc baza unui edificiu de formă dreptunghiulară. Peste tot există panouri explicative, în limbile greacă și engleză, cu ilustrații și scheme. Aflăm că templul pare să fi fost ridicat în jurul anului 530 î. H. într-o zonă în care se practica intens agricultura, dar ploile erau sporadice, deci se simțea nevoia unei protecții divine în acest sens. În primele secole ale creștinismului, templul a fost transformat într-o basilică, prin adăugarea de abside și umplerea spațiilor dintre coloane, mai puțin între cele două din mijloc, unde s-a montat o ușă. Biserica a suferit numeroase remodelări, pentru ca în final să se năruiască încet-încet, sub aripa timpului neiertător. Mai aflăm și că tot ce vedem noi în prezent este de fapt reconstruit! Excavațiile în acest sit s-au efectuat în ultimile decenii ale secolului trecut, fiind conduse de Societatea Greacă de Arheologie, iar în procesul de cercetare s-au implicat Universitatea din Atena și Politehnica din Munchen. Restaurarea templului, așa cum se prezintă azi, s-a realizat între 1994 și 2000. Pe o margine a platoului stau aliniate tot felul de artefacte din marmură albă, printre care câteva sarcofage, iar într-unul din colțuri există o bisericuță simplă de piatră, a cărei ușă o găsim ferecată.

Ne întoarcem pe unde am venit și nici nu ieșim bine în drumul principal, că suntem nevoiți din nou să facem dreapta! Până la Turnul Bazeos nu sunt decât câteva sute de metri și în vecinătatea lui e o parcare imensă, în care ne lăsăm mașina. Suntem surprinși să descoperim 3 statuete de teracotă „călare” pe zidul de piatră cu care e înconjurată parcarea, de-o parte și de alta a ieșirii spre castel; citim pe un mic panou lămuritor că e vorba de Aeride - Noto, Borea și Zefiro - personificări ale celor 3 vânturi din vremea lui Herodot (sec. 5 î. H.), cărora acesta i-a închinat dealtfel Imnurile Orfeice.

Dincolo de șosea, pătrundem în incinta fortificației și ne abatem întâi pe la casa de bilete, aflată într-o anexă din partea dreaptă. Plătim cei 5 euro de persoană și primim odată cu biletele și un pliant explicativ. În plus, ne servim cu ceva materiale puse gratuit la dispoziția turiștilor, între care un material despre expoziția de artă modernă Around&About, găzduită vara asta între zidurile castelului, precum și o hartă a insulei, pe care sunt însemnate 33 dintre cele mai importante turnuri naxiene, cu fotografii și ceva explicații despre ele.

Turnul datează din sec. 17 și inițial a funcționat ca mânăstire, numită Timios Stavros, adică a Sfintei Cruci - până la începutul sec. 19, când ultimii călugări au părăsit-o, pentru ca nu după mult timp, în 1834, edificiul să revină tânărului stat grec. În anii următori, a fost casă pentru olarii din zonă. La sf. sec. 19, fiind dificil de întreținut, este vândut de stat familiei Bazeos (Bassegio pe venețiană). Din anul 2001, după prima renovare, a fost deschis publicului larg atât ca muzeu, cât și ca sit cultural, în fiecare vară fiind gazda Festivalului Naxos (naxosfestival. gr). Aha! Asta ar putea explica dimensiunile parcării de peste drum, ce mi se păruseră total neconcordante cu ale obiectivului de vizitat.

Fațada micului castel e impozantă și sobră. Un pătrat aproximativ, cu două intrări gemene, precedate de câteva trepte rudimentare de marmură, ferestre mici dispuse asimetric, un soi de campanilă deasupra ultimului nivel. Una din uși am găsit-o încuiată (e cea care duce direct în capelă, unde se poate pătrunde și dinăuntru). Ancadramente de marmură, suntem deja familiari cu ele, ceva asemănător avem și noi la pensiunea ce ne găzduiește, la rândul ei o casă venețiană cu vârstă venerabilă...

Cele 3 niveluri au fost construite în etape diferite, întâi primele două, apoi ultimul, la distanță de aproximativ un secol. Parterul era împărțit între capelă și camerele de depozitare; la primul etaj se aflau sala de primire, bucătăria, refectoriul (sala de mese) și chiliile. La ultimul - o spațioasă sală de recepții, a doua bucătărie și terasa.

De cum pătrundem în interior, simțurile ne sunt asaltate din toate direcțiile! Fiecare încăpere este folosită ca spațiu expozițional, fiecare lucrare artistică, împreună cu materialele și arhitectura originală, constituie un tot unitar care încearcă să ne spună ceva. Totul completat cu proiecții, înregistrări, sunete, lumini, elemente decorative desprinse din natura înconjurătoare. Spre exemplu, o corabie fantomatică plutește pe o mare translucidă, formată din alăturarea a sute de... sticle pline cu apă! În capelă, o voce citește fragmente din Evanghelia după Matei, pe fond muzical religios.

În altă încăpere, aproape că ne izbim de o sumedenie de pietre șlefuite, de mărimi diferite, legate cu fire de nilon de plafon, legănându-se agale în curentul de aer; alături citim că această compoziție se numește „Aerial/Constelații”, precum și „ce a vrut să transmită artistul”: „Toți suntem ca niște pietre plutind în spațiu. În funcție de mediu și de context, un obiect poate fi ușor sau greu. [... ]” Cel mai mult mă impresionează „Camera de ascultare”, unde câteva scaune joase, fără spătar, de forme diferite, sunt grupate în jurul unei grămezi de pietre ce sugerează o vatră. „Intră. Stai jos. Ascultă. Remarcă sunetele din jurul tău. Sunetele din această cameră, sunetele din afara ei, chiar respirația ta. Ascultă sunetele așa cum sunt, ascultă doar.”

Într-o nișă descoperim un trandafir alb, atât de viu, că ne șochează! Peste tot sunt mănunchiuri de plante uscate - un veritabil lait-motiv. La ultimul nivel ni se relevă misterul: „În jurul turnului nu a fost niciodată prea multă pădure; am făcut o pădure iluzorie din plante uscate de pe câmpurile vecine. Mirosul lor ne aduce aminte că această cameră a fost cândva o bucătărie.” În vechea sală de recepție este organizată o mică expoziție de pictură modernă - impresionante mesaje, mai ales cel conținut în tabloul numit „Război, Dragoste și Speranță”. Piesa de rezistență este, desigur, terasa de la ultimul nivel, cu o vedere magnifică asupra împrejurimilor! Wow!

Cu simțurile încă intens bulversate, părăsim Turnul Bazeos și ne îndreptăm spre mașină... Nu departe, am citit că s-ar afla o biserică într-o peșteră, dar... v-am zis, nu putem să le avem pe toate! Hotărâm să pornim mai departe și următoarea oprire o facem după alți câțiva km, în satul Chalki. Lăsăm mașina în parcarea centrală și ne întoarcem câteva sute de metri pe șosea, apoi facem dreapta, după cum ne recomandă un indicator turistic. Obiectivul principal este vechea bisericuță bizantină Ag. Giorgios Diasoritis, la care ajungem după vreo 20-25 de minute, pe o alee parțial umbrită, printre proprietăți cu viță-de-vie și pomi fructiferi - o splendoare de plimbare! Traseul face parte dintr-unul circular, ce totalizează 6,5 km, de dificultate medie și care unește câteva din cele mai frumoase sate naxiene. Doamne, ce mi-ar plăcea să mă plimb pe aici doar așa, de dragul plimbării!...

Găsim bisericuța într-o mică livadă de măslini, împrejmuită cu un gard scund de piatră. La intrare e un anunț care spune că se vizitează gratuit zilnic între 11 și 14:30. Ne aflăm în acest interval orar, așa că găsim ușa larg deschisă. Ne servim cu un pliant bilingv, din care aflăm că bisericuța asta nu e doar veche, ci foarte veche (sec. 11) ! Pare să fi fost una dintre cele mai importante din zonă - pledează în acest sens arhitectura sa (parcă-i o catedrală în miniatură!), calitatea deosebită a picurii murale, decorațiunile și cele două nișe laterale (arcosolia) din nartex, care par să fi adăpostit morminte. Într-adevăr, pictura s-a păstrat extrem de bine, nici n-ai spune că peste ea a trecut mai bine de un mileniu! Bine, tot din broșură aflăm că pe alocuri fuse recondiționată undeva prin sec. 13, dar „chiar ș-așa”... Superb!

Hotărâm să mai mergem un pic pe traseul circular, la câteva minute ar trebui să dăm de o fostă mânăstire, Taxiarches din Monoitsia. Drumul continuă în curând prin vadul unui fost pârâu sau torent sau ce-o fi fost el. Descoperim și mânăstirea, pe jumătate ruinată, pe un mic platou înierbat, la care urcăm folosindu-ne de niște trepte de piatră. Găsim și aici anunțul cu orele de vizitare, aceleași ca în cazul bisericuței Ag. Giorgios, dar... ușa încuiată! O încercăm de mai multe ori, ne mai uităm o dată la ceas și tragem concluzia că cineva pare să fi chiulit azi de la serviciu sau, cel puțin, să-și fi scurtat programul:(... Ne înăbușim frustrarea, n-avem ce face, ne mulțumim să citim cele câteva informații despre mânăstire. Pare să fie extrem de veche, din moment ce rezultă dintr-un document că prima restaurare serioasă s-a făcut prin sec. 12, când a fost transformată dintr-o basilică în 3 abside într-una cu două nave gemene, despărțite pe lung printr-un șir de coloane. Hmm... Păcat că nu putem vedea asta cu ochii noștri!

Gata cu boschetăreala, hotărâm să ne întoarcem în sat, să vedem ce-om mai descoperi... Pe drum, Tati fură dintr-o grădină un ciorchine de struguri; vă jur că struguri mai dulci și mai aromați n-am gustat în viața mea! :P

Chalki e un loc extrem de pitoresc, cu alei înguste pavate cu piatră și case de piatră, cu flori multicolore la urechi... Zona centrală e intimă și cochetă, doar câteva magazine de suveniruri, o mică alimentara și vreo două taverne, la umbră de platani... Dar... altceva ne atrage atenția, aproape că uitasem! Vechea distilerie de kitron a familiei Vallindras! Noroc cu puzderia de oameni ce se precipită într-acolo!

Citronul e un arbore din familia citricelor, adus în Europa din Persia în anii 300 î. H. Necesită anumite condiții speciale, așa că n-a putut fi aclimatizat cu succes decât în unele zone restrânse din Grecia, Italia, Israel; în Naxos a fost cultivat oarecum intensiv începând cu sec. 17. Fructul lui seamănă cu lămâia, dar are coaja verzuie și mult mai groasă, iar miezul extrem de acru. În schimb, frunzele sale, bogate în uleiuri esențiale, au fost folosite încă din vremuri îndepărtate pentru a completa gustul băuturii spirtoase raki, transformându-l în kitrorako. În anii 1870, Gregorios M. Vallindras este cel care pune pe picioare o mică distilerie în Chalki, iar în 1896 fiul său, Markos, reușește să obțină prima licență asupra produsului numit kitron de Naxos.

Trecem și noi dincolo de ușa deschisă și pătrundem în mica prăvălie; pe partea stângă sunt rafturi cu sticle de diferite dimensiuni conținând licori colorate, iar la tejgheaua din dreapta câteva persoane așteaptă nerăbdătoare să cumpere măcar de-un suvenir. O domnișoară le dă explicații și câte un degetar de lichior spre degustare, din cele 3 recipiente aflate în fața sa. Pereții sunt tapetați cu reclame vechi și cu informații asupra produsului, pe care le citim și noi întru edificare. Prăvălia se continuă în față cu încă 2 încăperi și cu un fel de curte interioară; e vechea distilerie și accesul e liber pentru toată lumea. Descoperim un veritabil muzeu, tot felul de scule și recipiente, dar și exemplificarea procesului de producție; nu există ghid, dar explicațiile scrise sunt suficiente. Interesant!

La final, decidem că nu-i frumos să plecăm cu mâinile goale (ce-i drept, gem prăvăliile din Chora de sticle de kitron, dar dacă tot am ajuns până la mama lui!...). Lichiorul se află ambalat în recipiente de dimensiuni diferite, cu prețuri pe măsură. Sunt 3 sortimente, în funcție de conținutul în alcool și zahăr: galben, verde și alb. Se pretează foarte bine și drept cadou pentru prietenii de acasă, dar noi vom călători cu avionul, doar cu bagaj de mână. Așa că ne decidem să luăm câte un exemplar din cele mai mici recipiente, cele de 50 ml, doar așa, cât să ne facem pofta; 3 sticluțe mici = 10 euro. (Evident, aveam să le dovedim în zilele următoare deliciosul conținut!)

După ce ne revigorăm cu o cafea servită la terasa de sub platan, ieșim din zona turistică din nou în strada principală. În drumul nostru către mașină, avem posibilitatea să admirăm frumoasele clădiri cu arhitectură neoclasică, biserica bizantină Panagia Protothronos (închisă) și - doar de la depărtare - Turnul Baroggi/Grazia/Frangopoulos, unul dintre cele mai vechi și mai bine păstrate; în prezent este complet restaurat și locuit.

Ni s-a cam făcut foame și Tati propune una din tavernele din Chalki, dar eu mă opun vehement, am petrecut deja destul timp în satul ăsta, măcar să am impresia că înaintăm încă un pic! Așa că înaintăm, nu mult, până la următorul punct de pe ordinea de zi: satul Filoti. Aici e mai complicat cu parcarea; străbatem zona centrală, cu mâncătorii de-o parte și de alta a șoselei, dar nu putem lăsa mașina aici. Mai rulăm puțin și vedem indicator către parcarea publică; totuși nu ne încumetăm să coborâm panta accentuată într-acolo și până la urmă găsim totuși un fel de refugiu pe marginea drumului. Satul e așezat pe lungime, dar mai mult pe înălțime, pe un versant al muntelui Zas, atât sub noi, cât și deasupra noastră. Apucând calea înapoi, spre zona cu taverne, descoperim câteva locuri superbe de belvedere!

Ne ostoim foamea și setea, ba ne bucurăm și de atmosferă... După masă, pe o căldură infernală, Tati nu mai are chef să ne cocoțăm până la biserica pe care o văzuserăm de jos, din șosea, despre care am citit că deține un impresionant altar de marmură; îl târâi mai mult cu forța doar vreo 20-30 de trepte mai sus, până la următorul „nivel”, unde descoperim o piațetă cu o frumoasă fântână veche, venețiană. Alături - Turnul Barotsis, dincolo de poarta impresionantă, vegheată de blazonul familiei. Și acesta pare îngrijit și locuit, pe ferestrele deschise răzbat până la noi voci și muzică.

Mă îmbufnez la Tati că „doar atât din satul ăsta frumos? ” și el îmi promite că mai hălăduim pe străzi, dar cu mașina. Într-adevăr, apucăm pe unde ne taie capul ca să ajungem la biserica de pe deal, dar n-o nimerim. Drumul se înfundă într-o mică parcare, pe un mic platou, într-o margine a orașului. Coborâm și, descoperind niște trepte ce urcă, apucăm pe ele. E o alee în trepte, șerpuim pe ea printre casele oamenilor până la... biserica din vârful dealului! Bine, nu e aia de-o văzurăm noi, e alta, citesc deasupra intrării că Ag. Irini îi zice... E albă și strălucitoare și pare destul de nouă, lângă poartă încă sunt depozitate ceva materiale de construcție. Nu putem intra înăuntru, dar din locul în care suntem putem admira tot satul care se așterne la picioarele noastre, precum și munții înconjurători! Wow din nou!

Șoseaua ne poartă mai departe, strecurându-se printre culmi înalte, semi-golașe. Citisem despre munții de marmură ai Naxosului și parcă nu-mi vine să cred nici acum, că lucesc amețitor din toate părțile! Pe vârful cel mai înalt al Muntelui Zas (peste 1000 m) e o bisericuță, mi-ar plăcea să mergem acolo, dar poate altădată... Tăiem de pe listă și Peștera lui Zeus și ne grăbim către următoarea destinație, poate cea mai incitantă din toate: satul de marmură Aperathos. De ce de marmură? Pentru că acesta a fost principalul material de construcție; străzile sunt pavate cu plăci mari de marmură, casele și bisericile sunt ridicate din marmură...

Parcăm tot pe marginea șoselei, în vecinătatea muzeului folcloric (ulterior, descoperim și parcarea publică, am fi dat de ea dacă am fi mers încă puțin, dar am fi ratat muzeul). Aperathos este și el un sat de munte, așa că multe străzi sunt în pantă. De fapt, există o alee lătuță, inaccesibilă mașinilor, deasupra șoselei și paralelă cu aceasta; pe ea stau înșirate cafenele și taverne, magazine, galerii de artă și se termină în scuarul bisericii, de unde se poate coborî în parcarea publică. În fine, noi o luăm cumva invers; de la mașină, urcăm spre clădirea cu 3 niveluri, ce adăpostește 4 din cele 6 muzee din Aperathos: arheologic, geologic, folcloric și de artă. Citisem că se poate cumpăra un bilet combinat pentru toate, așa că intru la primul nivel, pe ușă scrie că programul de vizitare se termină în 10 minute... O întreb pe doamna custode dacă i se pare fezabil să baleiem muzeele în acest interval de timp (întrebare pusă cât se poate de prost, evident). Tati mă strigă din față, el nimerise la al doilea nivel, la muzeul folcloric (de fapt, ăsta e singurul care mă interesează). Aici altă tanti, ne primește cu bucurie, ne vinde bilete (3 euro de căciulă) și ne invită să vizităm fără grabă, că ne așteaptă...

Fără grabă, pe naiba! Vizitez, dar nu prea-mi priește, gândindu-mă că țin oamenii peste program... Și, ca un făcut, mă lasă și bateria telefonului, adio poze! Nu păstrez foarte multe amintiri din această vizită, dar pot s-o recomand, merită, mai ales partea folclorică. Mă rog, și pe la mostrele geologice cred că aș fi petrecut mai mult timp, dacă l-aș fi avut!

Ne petrecem următoarea oră plimbându-ne pe străduțele de marmură, nemaicontenind să ne bucurăm de frumusețea și autenticitatea locului... Vis a vis de parcare descoperim și celelalte muzee: cel de istorie naturală și cel al copiilor (închise deja, desigur), precum și indicatoare turistice, de aici pleacă mai multe trasee de drumeție prin împrejurimi. Tati e mai leneș la ora asta, se proțăpește la măsuța unei cafenele și abia se îndură s-o părăsească preț de câteva minute, să vadă și el minunăția de altar de marmură al bisericii Panagia Aperathitissa, podeaua cadrilată și decorațiunile de lemn. Apoi îl las cu cafeaua lui și pornesc a mă cocoța pe aleile în trepte de marmură lucitoare, printre casele de marmură cu obloane colorate, cu perdeluțe dantelate la ferestre, pe sub vechi arcade de marmură... Tare-mi place și tare-mi priesc aceste minute de hoinăreală, dar decid să cobor, Tati o sfârșit cafeaua deja... Câteva zeci de metri mai încolo, îl păcălesc să ne abatem în sus „un pic, doar un pic! ” și nu regretă, căci descoperim silueta semeață a Turnului Zevgolia/Somarippa!

A venit vremea să ne urnim din nou din loc, conform planului inițial ar trebui să ne întoarcem în Chora pe una din variantele nordice. „Cât mai e până la mare, Mami?” Până la țărmul estic, adică. Mă uit pe hartă, nu pare mult, cam 11 km. Tati decide s-o cotim într-acolo, iar mie îmi vine să chiui de bucurie!

Străbatem unul dintre cele mai stranii, mai sălbatice și mai frumoase drumuri din viața noastră! Coborâm în serpentine strânse, de la 7-800 de metri până la nivelul mării. Pe marginea drumului, nu știm ce să admirăm mai întâi: blocurile imense de marmură, caprele semi-sălbatice sau văile amețitoare, terminate sub linia orizontului cu eșarfa turcoaz a mării! Aproape că nu vorbim între noi, doar ne minunăm!

Ajungem în satul Moutsouna, suntem fix la jumătatea țărmului estic al insulei. De aici pleacă un drum către sud, urmând linia țărmului, presărată cu câteva localități și plaje, până în Panermos, unde se găsește un sit arheologic cu rămășițele celei mai vechi așezări a insulei). Rulăm pe acest drum doar câteva minute, până în următoarea localitate, Ligaridia, apoi decidem să ne întoarcem. Descoperim plaje de nisip aproape pustii, adăpostite în golfulețe feerice; ar merge o baie așa, de după-amiază târzie... dar mai bine nu.

Ne oprim totuși câteva minute în centrul Moutsounei, cândva portul de unde plecau vasele încărcate cu minereu de corindon (se păstrează încă macaraua de pe dig și micile vagonete suspendate, ce coborau pe cablu direct de la minele din munți!). Ne foim un pic printre tavernele cochete, salutăm marea și-i promitem că vom reveni cândva... Apoi ne urcăm în mașină, că până acasă mai e și avem niște munți de străbătut!

Drumul de întoarcere durează aproape o oră, am ales până la urmă varianta cea mai nordică și cea mai scurtă, prin Moni - Kinidaros - Egares. Pe partea asta munții ni s-au părut cu mult mai verzi, dar la fel de sălbatici și frumoși. Ne-am întâlnit și cu carierele de marmură, superb luminate de razele apusului!... Am ajuns în Chora ceva mai târziu decât de obicei, dar încă pe lumină... Mâine urmează o nouă aventură, de data asta vom explora partea nordică a insulei! Odihnă bună până atunci!

---

VIZUALIZĂRI: 1812 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI