Un îngeraş în sălbăticia Africii

TIPĂREȘTE

După mai puţin de o oră, plutim cu toţii în pacea ancestrală a Tribului Sa, unul din cele mai vechi triburi bushimane din sudul Africii... privirile sunt mai blânde, gesturile mai naturale şi primele zâmbete creionează o legătură umană între două epoci istorice diferite.

La adunarea grupului, Tsoa, şeful de trib, ne spune că dacă cineva doreşte să rămână în continuare şi să vieţuiască alături de Tribul Sa, acesta poate deveni om în patru ani... sprâncenele ridicate, zâmbetele şi coatele pe care şi le dau cei din grupul majoritar alb îi dau de înţeles că încă nu s-a ajuns la o asemenea decizie...

Urmează cel mai original mod de a captiva turiştii savanei printr-un număr de vreo cincisprezece minute de actorie în aer liber... altfel spus, venerabilul şef Tsoa îl va susţine cu o nonşalanţă demnă de un actor, în Khoensan, un dialect tipic bushimanilor... vorbind pe un solfegiu muzical ce se reia cel puţin o dată pe minut, în care cuvintele monosilabice domină discursul, Tsoa îşi mişcă toate părţile corpului, inclusiv ochii şi urechile, pentru a lega o naraţiune ce pare a acoperi un ritual de viaţă... întreruperile instantanee, ochii îngroziţi, strigătele de luptă, ca şi gesturile duioase, somnul prudent şi tristeţea pierderii, bucuria razelor de soare, întregesc un caleidoscop al vieţii şi al morţii în pustietatea deşertului.

Având suportul românilor şi experienţa mea de dascăl, încerc să redau în cuvinte mesajele lui Tsoa legate de viaţa zilnică a tribului Sa, lupta pentru supravieţuire, pacea, războiul, vânătoarea, procurarea apei, temerile şi momentele de mulţumire, raportarea la cer şi firescul morţii în mijlocul naturii.

Surprizele continuă şi, clipă de clipă, suntem îcorsetaţi în stilul de viaţă ancestral în care omul este într-un continuu dialog cu natura... cântecul lin pe care-l cântă toată lumea, de la mic la mare, îmi aminteşte de două dintre lecturile mele de documentare, Eh Hee (!!!) şi God Must Be Crazy, care prezentau în detaliu tonalităţile cântecelor bushimane, unde cuvintele apar drept rarităţi... Jack îmi confirmă că acest cântec evocă bucuria întâlnirii şi că nu ar avea decât trei cuvinte ce se repetă periodic... aflu că lipsesc versurile din simplul motiv că, atunci când au fost cântate pentru prima oară în negura mileniilor, nu ar fi existat cuvinte...

Senzaţia clară că m-aş afla la un simpozion în mijlocul sălbăticiei mi se conturează în minte din ce în ce mai mult... mai aflam că denumirea Sa ar proveni de la faptul că membrii tribului au fost întotdeauna culegători şi că termenul de bushimani ar fi apărut abia în secolul al XVII-lea, pentru a fi identificaţi mai ușor, că tribul are o istorie seminomadă şi că mişcările lor teritoriale sunt în funcţie de sezon... în sfârşit, că primăvara ar fi cea mai grea perioadă pentru hrană, apă sau vânat.

Apa, elementul vital al vieţi, intră în atribuţiile femeilor din trib, atunci când este vorba de păstrarea gropilor cu rezerve de apă prin plantarea ierbii în jurul acestora... când este secetă, apa se scoate cu ajutorul unui fir de pai din adâncuri, după descoperirea pânzei freatice, iar ouăle sparte de struţ îşi dovedesc din plin utilitate... femeile mai adună fructe, bulbi de arbuști îmbibaţi cu apă, dar au grijă şi de rezerva de proteine pe care o oferă greirii, gândacii, omizile, fluturii şi termitele... din plante se confecţionează plasele, păturile, mici rucsacuri pentru copii, beţele de săpat pământul şi lemnele de foc.

Grupul nu are mai mult de 34 de nume şi acestea sunt puse de cei bătrâni fiecărui nou-născut pentru păstrarea identităţii tribului... bărbaţii asigură rezerva de carne, mai ales în sezonul cald, când animalele stau în preajma surselor de apă... ei dorm în zona circulată de animale, iar dimineaţa se trezesc să ia urmele, urme ce vorbesc, după unghiul de deschidere şi adâncime, de vârsta, sexul şi greutatea fiecărui exemplar... apoi urmăresc animalul şi trag cu arcul de la 30-40 de metri, când otrava din vârful săgeţii, numită diamphotoxină, după spusele lui Jack, începe să-şi facă efectul la timp.

În toiul povestirii văd două braţe din faţa unei colibe întinzându-se spre mine şi două boabe de mure negre zâmbindu-mi deasupra unei guriţe cu doar doi dinţişori... ea se numeşte Adelek (cea care aduce fericire) şi este fata care mi-a răpit inima acum, aproape de plecarea din Africa... ştiam că am o anumită empatie pentru copiii care-ţi pot schimba viaţa dar, ca şi cei din jur, nu-mi puteam imagina un asemenea gest imprevizibil în mijlocul acestor oameni aproape sălbatici... văzând poza pe what”s up, prietenii mei mai urâcioşi mi-au spus că-mi seamănă perfect, mi-au urat famile fericită şi să-mi trăiască bebeluşul din Africa...

Nu ştiu cum voi mai pleca de aici...

---

VIZUALIZĂRI: 1502 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI