Treptele istoriei din Windhoek

TIPĂREȘTE

Încă din primele minute petrecute în inima ghetoului namibian, am senzația că sunt la bordul unui vapor gata să se scufunde, dar văzând câteva mame cu brațele copiilor încolăcite deaspra gâtului mulțumindu-mi pentru gestul meu, am senzația că-și strâng la piept viitorul, cu un strop de speranță pentru ziua de mâine. Apoi, apar câțiva bărbați întunecoși și aspri ce ne salută cu mâna dreaptă ca și când speranța lor ar veni de la omul alb.

La căteva zeci de metri, zărim alte grupulețe de fetițe și băieței, cu hainele cârpite și murdărei, pe care îi așteptăm să le facem o bucurie, chiar dacă bugetul meu din ziua respectivă e cam pe sfârșite. Alte fructe, alte pachețele de dulciuri. Roy îmi spune că în aceste zone, telefonul fără fir merge mai bine decât cel adevărat, timp în care ne mulțumește și omul de la chioșc pentru o vânzare neașteptat de bună.

Am doar câteva secunde să mă gândesc cum să-i împachetez în cuvinte, ca pe niște dulciuri, pe acești copii drăgălași ce dorm în niște cutii improvizate și care emană atâta dorință de a trăi dincolo de gratiile groase ce îi despart de lumea bună din Windhoek.

Roy îmi spune că politica statului namibian îi încurajază pe toți locuitorii marginali să-și găsească un loc de muncă, ca apoi să se mute spre următorul cartier în tranziția lor spre oraș, un cartier cu blocuri sociale de 4-5 etaje, cu apă curentă, încălzire, apoi multe căsuțe, de câte două trei familii, cu două etaje și câte o mică afacere de familie la parter. Într-un asemenea local poposim câteva minute și bem două sucuri cu toate esențele Africii. Las apoi tot restul de cenți din dolarii namibieni unei vânzătoare corpolente, cu dinții perfecți și albi ca varul, care vorbea dialectul afrikaans cu Roy, a doua limbă oficială după engleză. În privința banilor, ei acceptă și dolarul american care echivalează cu 11 dolari namibieni, bani pe care este mai bine să-i procuri de la casele de schimb, cu pașaportul și cu viza la îndemână.

În drum spre inima capitalei, ne abatem pe la Centrul Cultural de Artă, o mini-intreprindere de stat cu ateliere de broderie, pictură și prelucrare a lemnului sau a metalului. Roy îmi sugerează să explorez pe cont propriu atelierele, lucru care mi se potrivește de minune, mai ales că este vorba de a-mi exersa comunicarea non-verbală, mult mai aproape de gândurile oamenilor. Dialogurile scurte cu vreo zece angajate, bunăvoința în a oferi forme și detalii prin intermediul mâinilor și a mesajelor faciale, mă ajută să înțeleg cât de serios este angajamentul lor pentru țară și cât de departe ajunge el în lumea țărilor importatoare din Europa. La fiecare pronunțare a cuvântului Romania, se vede dantura lor sclipitoare și un zâmbet prietenesc, gesturi ce mă ajută să nu simt distanța apăsătoare a călătoriilor lungi ce-mi leagă firele vieții între suflete, țări, oceane și continente.

Într-o țară atât de puțin cunosută, chiar de la capătul lumii, m-a impresionat modul de organizare a unei intreprinderi de stat, cu un sistem de conducere pe orizontală, cu munca în echipe, cu libertatea de opinii și inițiative, cu atelier de creație separat, cu șefi ce absorb ideile angajaților la fiecare ședință de lucru, de la opt la nouă, zilnic, și cu un spirit de brainstorming corporatist. Totul, se întâmplă aici, în Namibia, unde atașamentul față de țară poate înlocui stimulentul material. Ne despărțim prieteni și cu vreo două suveniruri ce insist să le plătesc. Iar la centrul comercial îmi întregesc amintirile cu vreo câteva figurine din metal și lemn, reprezentând un jaguar și o matriarhă de elefanți mângâindu-și puiul cu trompa.

În drum spre zona bogată și chiar exclusivistă din Windhoek, unde nu se zăresc persoane mai nevoiașe, Roy imi spune că primii cuceritori ai Namibiei au fost, prin 1485, portughezii, care și-au lăsat amprenta pe câteva clădiri coloniale din preajma perimetrului central al capitalei, dar impactul determinant asupra arhitecturii, fie că vorbim de clădiri moderniste, de bănci, autostrăzi și de spirit civic, vine de-abia din secolul al 18-lea, când misionarii catolici, cu biblia într-o mână și cu crucea în cealaltă, încep desantul pentru pregătirea investițiilor urbane.

Trecem pe lângă Arcul Eroilor și Muzul Memorial al Namibiei, construite de-abia prin 1997, apoi, pe lângă mult mai vechile clădiri ce adăpostesc Colegiul de Arte, din Strada Fidel Castro, Christchurch în stil englez, Vechea Închisoare, o fortăreață în stilul Bastiliei, Casa Elisabeth de lângă Mugabe Avenue, în care se află Politehnica, un mall gigantic, unde multă lume se grăbește să-și mai cheltuie o parte din economii, și Gara Centrală, cu câteva însemne gotice... apoi, ajungem brusc într-un punct central, în jurul unui părculeț dominat de Palatul Parlamentului, o clădire gotică sprijinită pe coloane dorice, pentru a-i da mai multă măreție, de unde pornesc toate șoselele pline de mașini moderne și de semafoare spre restul lumii și unde, după părerea lui Roy, se spun multe minciuni...

Dacă ar fi să radiografiez străzile, în funcție de privirea și mersul oamenilor, aș spune că namibienii întâmpină cu un zâmbet fiecare rază de soare... într-o papetărie, o vânzătoare aleargă după mine să-mi dea restul de câțiva cenți namibieni... Un gest care face cât un roman lung, scris pe îndelete...

---

VIZUALIZĂRI: 915 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI