Montserrat, o dorință îndeplinită

TIPĂREȘTE

Deși menționasem anterior că nu eram foarte interesat de Barcelona din punct de vedere turistic,  Montserrat era o idee care mă zgândărea de câțiva ani. Și asta, din cauza Madonei Negre, un simbol și generator al atracției către acest loc. Știam că în întreaga lume există 30 de madone negre, dar cea de la Montserrat pare a fi cea mai renumită. Eu văzusem 3 dintre acestea. Prima a fost în Polonia, la Mănăstirea Jasna Gora din Czestochowa. A doua am văzut-o în Marea Britanie, la Norwich, în Catedrala Catolică, iar a treia  in Mănăstirea Kalista de lângă Ohrid, Macedonia de Nord. Așa că trebuia văzută și cea din Montserrat.

Am cumpărat excursia on-line pe la sfârșitul lunii aprilie. Am plătit atunci 56 euro de persoană. Dar, la urcarea în autocar, ni se mai cere 14 euro de persoană, zice-se, pentru a avea acces la muzeu, biserică și capelă. Memoria îmi spunea că obiectivele respective erau menționate în componența excursiei cumpărată anterior, dar nu am protestat, pentru că turiștilor ce cumpărau atunci excursia li se cerea de la început 70 euro de persoană. Am ajuns la concluzia că scumpiseră între timp excursia, și nu aveam cum să dau înapoi.

Autocarul pleca dintr-un fel de autogară centrală, Barcelona Nord Bus Station. După părerea mea, este mai curând spre centrul orașului. De ce o fi numită „Nord” ?  Poate mai sunt și altele, iar asta este cea mai nordică.

Fix la ora 9.00, autocarul se pune în mișcare. Montserrat este la cam 50 km nord – vest de Barcelona. Ni se spune că acest drum va dura circa o oră. În acest timp, ghida ne bombardează cu un prim set de informații. Prima parte a prezentării o face în limba spaniolă (sau poate, catalană:-??)  și, apoi, în engleză. În asemenea situații, rareori mi se întâmplă ca lungimea celor două prezentări să fie similară. Aici, se întâmplă. Și obținem multe lucruri interesante.

În primul rând aflăm de unde provine numele. Montserrat provine din alipirea a două cuvinte din limba catalană, care, traduse în română, ar însemna „muntele zimțat” . Sus aveam să ne convingem că își merită numele. Cel mai înalt vârf este Sant Jeroni (1236 m) iar abația este la circa 720 m altitudine.

Apoi, ne dă câteva informații despre istoria locului. Legenda spune că un păstor cu oile pe munte, trei nopți la rând a visat-o pe Maica Domnului, Atunci, a coborât în vale și a convins un călugăr să urce cu el. Acesta a găsit aici statueta sfântă - care și azi este inima abației -  și întemeiază o mănăstire. Broșura cumpărată sus spune o poveste ușor diferită. Statuia a fost găsită îh anul 880, când se înființează aici 4 schituri (Sfânta Maria, Sfântul Isle, Sfântul Petru și Sfântul Martin). Din anul 888 datează prima documentare scrisă a acestora. În 923, undeva mai jos, se înființează Mănăstirea Sfânta Cecilia din Montserrat. Abia în 1025, starețul Oliba din Ripoll, trimis să păstorească Mănăstirea Sfânta Cecilia, nefiind primit acolo, urcă la cele 4 schituri și pune bazele unei mănăstiri. În secolele ce urmează, mănăstirea se dezvoltă continuu, devenind un important centru spiritual, cultural și educațional. În 1223 este confirmat primul cor bisericesc de băieți din Europa, iar în 1409, mănăstirea devine abație independentă. În 1592 este sfințită biserica în forma în care arată și astăzi. Cel mai mare dezastru a avut loc în 1811 – 1812, când armata lui Napoleon, care invadase zona, a distrus aproape complet abația. Reconstrucția a durat mai bine de 100 de ani, până în 1921. M-a mirat mult această durată lungă, dar, ceea ce am văzut sus ar părea că justifică acest timp.

 În realitate, drumul durează puțin peste 45 de minute Știam, deja, că vom urca cu un tren cu cremalieră. Oprim într-o parcare unde este gara. Aceasta este destul de mică, iar trenurile pleacă de pe o platformă la o cotă cu câțiva metrii deasupra terenului. Jos, două locomotive de epocă par a constitui un mic muzeu.

Ghida se ocupă de bilete, urcăm în trenul ce era deja în stație și, după câteva minute, pornim. Nu sunt foarte sigur, dar cred că în stație este o singură linie. Nici nu este nevoie de mai multe, sunt numai două trenuri, unul urcă, celălalt coboară simultan și se întâlnesc la jumătatea traseului, unde linia este dublă. Pe măsură ce urcăm, imaginile sunt din ce în ce mai spectaculoase. Ajungem la destinație după circa 15 minute.

Știam încă de acasă că sunt 2 posibilități de a urca la abație. Una era cu trenul cu cremalieră, pe un traseu de 5238 m lungime, traseu pe care urcă 550 m, a doua cu funicularul Santa Cova, cu o lungime de 262 m, pe o diferență de nivel de 118 m. Funicular aici are semnificația de vagon pe șine, tras sus de un cablu. Si aici sunt două vagoane ce se deplasează în sens invers simultan. Interesant este traseul acestuia, aflat într-o curbă continuă. Oare cum lucrează cele două cabluri și în paralel și în curbă? Stațiile de la Abația Montserrat a celor două mijloace de transport sunt una lângă alta. În excursie aveam să aflu că mai există o posibilitate de a ajunge la abație: cu mașina. Acasă, pe Google Earth am identificat și o potecă de acces pietonal.

Abația Montserrat și o mulțime de alte clădiri din zonă se află pe o platformă pe versantul muntelui, cu oarecare diferențe de nivel, lungă de circa 600 m și cu o lățime medie pe care o apreciez la 50 – 60 m. În lungul acestuia este o stradă asfaltată. Coborând din tren, așteptăm câteva minute lângă Centrul de informare turistică, pentru ca ghida să procure de acolo biletele de acces la obiectivele din program. Aveam să revin acolo ceva mai târziu pentru a obține un plan al zonei (fotografia P60).

Apoi, ne deplasăm la limita vestică a platformei, urcând câțiva metri, unde există o mică piațetă. Aici, ghida ne prezintă  zona și câteva din atracțiile din vecinătate. Pe platformă, în afara abației, cu toate componentele aferente mai sunt și alte clădiri, Sunt câteva hoteluri, apartamente rezidențiale, vreo 2 restaurante, o cafenea, un magazin de suveniruri, numit pompos „supermarket” , câteva puncte de belvedere și chiar o piață cu tarabe prevăzute pentru fermierii care, eventual, urcă până aici. Există chiar și un oficiu poștal.

În timpul liber rămas după vizita la obiective se poate urca cu funicularul Sant Joan pe muntele din vecinătate. Din nefericire, nu i-am reținut numele. De aici, poți avea imagini deosebite asupra abației și a văii. În zilele cu atmosferă clară, se pot vedea și Munții Pirinei. Pentru alte destinații, vârful Sant Jeroni sau mănăstirea Santa Cecilia, distanțele sunt prea mari pentru timpul rămas. Înțeleg că de undeva prin zonă trece și Camino de Santiago, cunoscut aici și sub numele de Camino de Santiago, cunoscutul drum al pelerinilor, care străbate tot nordul Spaniei.

La limita vestică piațetei este statuia starețului Oliba din Ripoll cel considerat întemeietorul mănăstirii din acest loc.

Din colțul nord – estic al piațetei, pe sub o arcadă cu iz medieval, pornește o alee în ușor unghi față de strada asfaltată, care urcă câțiva metri, până într-o piață ceva mai mare. De o formă dreptunghiulară, circa 50 m pe 60 m, aceasta este delimitată la sud de o frumoasă estacadă cu arcade, ce asigură o frumoasă vedere spre vale. Spre nord, spre versant, este Centrul de Coordonare Pastorală. Nu știu cu exactitate ce se întâmplă acolo. Despre clădirea se pe latura estică am aflat mai târziu că are în spate bazilica abației. Spre sud există o platformă betonată, în ușoară pantă, a cărei destinație nu am identificat-o. Am ajuns aici numai pentru a-l stabili ca punct de întâlnite pentru ora 12.00, când, am înțeles mai târziu, aveam programare de intrare la capelă.

În timpul avut la dispoziție suntem îndemnați să vizităm Muzeul Montserrat, aflat pe partea cealaltă a aleii față de aleea betonată. Înainte de a intra în muzeu, ne oprim în dreptul unei nișe din peretele ce delimitează piața în vestul acestuia. Aici este statuia a Sfântului Gheorghe, despre care ni se spune că este o copie a statuii din Sagrada Familia aflată deasupra intrării de pe latura vestică. Pe cea din biserică nu am văzut-o bine, privind-o contra luminii. Cea de aici este perfect vizibilă și ajung la concluzia că noroc că ni s-a spus pe cine reprezintă că, altfel, nu ași fi știut.

Din exterior, muzeul mă surprinde. Este o clădire ce numai muzeu nu pare☹. Imediat după intrare nu este mai nimic, numai un hol de intrare și o scară ce coboară spre un subsol. Totuși, pe peretele ce mărginește scara este, ca un basorelief, un șir de statui. Un panou identificat la ieșire ne spune că sunt  cópii în ipsos ale statuilor sfinților de pe fațada bazilicii. Inițial am crezut că sunt apostolii, dar, ulterior, am descoperit că sunt numai 11. Coborâm scara iar în capătul ei ne întâmpină o altă statuie ce reprezintă o sfântă, nu am identificat-o, care pare că ne binecuvântează.

În subsol am o nouă surpriză. Aici nu este decât un magazin de suveniruri, căruia nu îi acordăm atenție. Urmăm  indicațiile personalului și urcăm într-un lift-car, dacă îmi aduc bine aminte nu are numere la nivele ci litere, „A” și „B” . Acest lucru ne derutează, nu știm de unde să pornim. Apăsăm la întâmplare.

Încă din autocar, ghida ne-a precizat că muzeul cuprinde 3 secții.

Secția „Arheologia orientului biblic” cuprinde obiecte din culturile perioadei antice din Mesopotamia, Egipt, Cipru sau Țara Sfântă. Sunt obiecte de cult, ceramică și chiar și o mumie.

Deși este numită „Pictura antică” , secția cuprinde tablouri din perioada secolelor XII – XVIII.  Nu am reținut decât numele lui El Greco și Caravaggio.

Cea mai bogată în exponate este secția „Pictura modernă” . Aici sunt tablouri de secolele XIX și XX, aparținând lui Picasso, Dalí, Degas, Miró, Monet, Rusiñol și a altora.

Trebuie să recunosc că nu m-am pregătit pentru vizita în acest muzeu. Ca urmare nu m-am orientat  prin încăperile de aici. Am întâlnit totuși toate cele 3 secții ce ne fuseseră menționate, dar fără să-mi dau prea bine seama când am trecut din una în alta. În plus, nu am cunoștințele și pregătirea necesară să recunosc un artist privind o anume pictură. Ca urmare, nu am recunoscut pe nici unul din cei menționați mai sus. În plus, mi-a fost destul de greu să citesc micile etichete de lângă fiecare exponat, Chiar la început, încercând să văd una din aceste etichete, m-am aplecat puțin peste cordonul ce delimitează  zona de securitate a tablourilor. Imediat s-a declanșat alarma care, am avut impresia că s-a auzit în tot muzeul și s-au alertat toți paznicii. Noroc că unul din aceștia era aproape de mine.

Dar, pe parcursul vizitei am remarcat că muzeul nu adăpostește numai acele 3 secții, deși „Pictura modernă” este prezentă și la celălalt nivel. Peste tot sunt prezente statui, care mai de care mai interesante, care mai de care mai frumoasă. Trecem, apoi, rapid și printr-o secție de „Icoane și odoare bisericești” (denumirea îmi aparține). Tot aici întâlnesc două „exponate textile” . Nu prea știu exact unde să le încadrez poate la „carpete decorative” :-??

Din nefericire, nu putem acorda prea mult timp acestui nivel. Se apropie ora de întâlnire cu restul grupului. Ne grăbim spre ieșire și, nu suntem chiar ultimii care ajungem la întâlnire. Totuși, la ora fixată suntem toți, iar ghida urmărește o zonă a clădirii de pe latura estică a pieței. La un moment dat, ne pune în mișcare și ne așezăm la o coadă ce se îndrepta spre un gang din clădire.

Ne-am așezat la coadă pentru a alunge la capela Madonei Negre. În autocar, ghida ne spusese o poveste. La început, și Madona, și Pruncul, erau albi, din marmură. Dar, după ani de stat în biserică în fumul lumânărilor, atât de la ritualuri, cât și de la iluminat, s-au înnegrit. Văzând-o cum arată, călugării au decis să o păstreze ca atare, fără să o curețe. Personal, mă îndoiesc. Negrul statuii este mult prea lucios, prea uniform, ca să fie negru de fum. În plus, broșura cumpărată ulterior îmi spune că statuia este sculptată în lemn, probabil la Ierusalim, la începuturile creștinismului. Pe parcursul veacurilor, devenită „La Moreneta” , statuia a fost, și este în continuare, simbolul abației, care atrage, continuu, nenumărați pelerini și turiști.

Coada avansează încet, dar, relativ continuu. Pentru început, parcurgem clădirea vizibilă din piață. La un moment dat atrag atenția niște ruine încastrate în pereți. Aflăm că este tot ce a rămas din abația medievală distrusă de armata lui Napoleon. După câțiva mulți metri realizăm că mergem în paralel cu o curte interioară, de unde putem vedea, din lateral, fațada bazilicii. Apoi, mergem o perioadă în paralel cu nava bazilicii. După ce trecem de navă intrăm într-un culoar cu o scară care urcă. Scara este împărțită în două pe lungime, numai jumătate este accesibilă. Ca urmare, urcăm în șir indian. Cam la jumătate, culoarul schimbă direcția cu 90 grade și urcușul continuă. Apreciez că, în total, am urcat cam 10 – 12 m. Dar urcușul nu m-a obosit, pe de o parte pentru că a fost foarte lent, pe de altă parte, pentru că tot traseul a fost presărat cu statui, adevărate basoreliefuri, atașate de pereți, precum și cu frumoase vitralii. Undeva, pe traseu, ne pierdem de ghidă.

După circa o jumătate de oră de stat la coadă, am ajuns la capelă. Ulterior, am aflat că denumirea oficială este „sala tronului” . În fața statuii, fiecare pelerin petrece câteva zeci de secunde, timp de o scurtă rugăciune, de exprimat o dorință și de a o atinge pe Madona. Eu, privind-o, rămân surprins de faptul că este mai mare decât mă așteptam și de strălucirea vesmintelor. Mi-aș fi dorit să mai stau acolo câteva secunde, mai aveam ceva de discutat cu ea, dar, simțeam cum coada mă împinge din spate.

Cu ochii la statuie, și în lipsa unei documentări temeinice anterioare, nu am acordat suficientă atenție „sălii tronului” . Și aceasta este un adevărat obiectiv turistic religios. Detaliile încep cu intrarea care, am aflat ulterior, este sculptată în alabastru. Tot acolo sunt două sfeșnice, tot din alabastru. Sunt apoi o serie de sculpturi cu teme biblice. La ieșire se află „Fântâna Mariei” (nu am remarcat-o), pare-se tot o operă de artă. Capela, în forma și cu decorațiunile actuale, inclusiv culoarul pe care am urcat, au fost realizate în perioada 1947 – 1954, cu participarea a numeroși arhitecți, sculptori, bijutieri.

Coborârea se face pe partea opusă, pe un culoar relativ simetric cu cel pe care am urcat. Culoarul paralel cu bazilica este, de data asta, sub cerul liber și este locul de aprins lumânările. Tot de aici acestea se procură. De fapt, sunt niște candele medii (1.50 euro bucata) sau mari (3.00 euro bucata) Se achită, fie introducând banii într-un vas închis, fie cu cardul la un anume aparat. Ne facem și noi datoria aprinzând 2 candele și pornim mai departe, ajungând în curtea interioară văzută ceva mai devreme. Este destul de multă lume aici, dar fiecare așteaptă să-i vină rândul să facă o fotografie exact în mijlocul curții, de unde se vede bine și fațada bazilicii.

Referitor la fațadă, broșura cumpărată ulterior îmi spune că aceasta a suferit mai multe modificări. Forma actuală datează din 1901, dar basoreliefurile datează din perioada 1942 – 1968. Aflu, astfel, că statuile ale căror cópii le-am văzut la intrarea în muzeu, reprezintă călugării care au murit în timpul Războiului Civil.

Curtea interioară este mărginită la est de bazilică. Iar pe celelalte trei laturi, de clădirea pe care am considerat-o chiar de la venire, cea mai impozantă a abației. Cu un turn înalt (peste 9 nivele) în colțul sud – estic (poate fi clopotnița?) și P + 4 în rest, îmi pare foarte mare. Știam de la ghidă că în abație viețuiesc, în medie, 70 de călugări și fiecare are o sarcină, un serviciu clar în diferite părți ale zonei. Probabil că, pe vremuri, au fost mult mai mulți călugări în abație.

Intrăm apoi în bazilică. Aceasta are o singură navă, perfect dreptunghiulară, lungă de vreo 68 m, lată de 21.50  m și înaltă de peste 33 m. Pe laterale sunt mai multe capele. Pe peretele nordic este orga. Nu am reușit să aflu prea multe despre ea, cu atât mai mult că se aude o muzică în surdină. Altarul, am aflat ulterior, este decorat cu scoici care alcătuiesc scene biblice. Spre surprinderea mea, exact în mijloc, deasupra altarului se vede o fereastră luminată, unde este capela Madonei Negre. Acolo, fiind cu fața la statuie, nu mi-am dat seama că de acolo de sus, privind în spate, pot să văd în navă.

Este destul de multă lume în bazilică. Ne așezăm și noi pe o bancă, pentru a ne pune gândurile în ordine. Eventual spunem câte o rugăciune, iar eu termin ce aveam de discutat cu Madona. Părăsim bazilica puțin după ora 13.00.

Mai avem ceva timp până la ora de întâlnire cu grupul (14.45). Totuși, apreciez că nu suficient pentru a urca cu funicularul Sant Joan pe muntele din vecinătate. Ca urmare, Doina rămâne să se odihnească pe o bancă din piața de care am vorbit mai devreme, iar eu mă învârt prin zonă, să fac câteva fotografii clădirilor din vecinătate, spre vale, sau funicularului Sant Joan. Din nefericire, aceasta din urmă nu îmi iese într-o formă acceptabilă de a fi prezentată aici. Coborâm apoi în zona în care ne-am dat jos din tren, iar în clădirea de peste drum de Punctul de informare turistică, intrăm în magazinul de suveniruri. A. cumpărat de aici broșura pe care am tot menționat-o, o mică statuetă, copie a Madonei și alte mărunțișuri drept amintire.

Din magazin, contra cost, se poate intra într-un „Spațiu audiovizual” . Înțeleg că este o încăpere în care

Nu avem timp de acest spațiu. La ora 14.15 ne îndreptăm spre punctul de întâlnire. Acesta este în capătul străzii principale, broșura ne spune că se numește „Aleea Corului de Băieți” , la limita estică a abației. Avem de parcurs pe jos circa 500 m. Pe drum aruncăm, din când în când, câte o privire spre valea din dreapta, de câteva sure de metri adâncime, ce oferă imagini spectaculoase, sau în spate. Putem vedea, astfel, gara în care am sosit, alăturat având stația funicularului Santa Cova, sau absida bazilicii care include capela Madonei Negre.

În capătul aleii este o parcare mare în care staționează o mulțime de autocare, dar și autoturisme. Identificăm ușor autocarul nostru, care a urcat până aici, după culoarea lui neagră. Fix la ora 15.00, acesta se pune în mișcare. Spre surprinderea mea, șoseaua, în coborâre continua, nu are serpentine. După câțiva kilometri, trecem prin dreptul Mănăstirea de Maici Montserrat și Biserica Sfânta Cecilia, cea mai veche biserică din zonă. Din nefericire, ambele sunt pe partea opusă poziției mele în autocar, și nu reușesc să le fotografiez.

Restul drumului decurge normal, doar că este puțin mai aglomerat ca la venire. Ajungem la autogară pe la ora 14.15.

A fost ultima excursie a sejurului nostru catalan.

---

VIZUALIZĂRI: 405 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI