Stepa ca stare de spirit

TIPĂREȘTE

Evadarea din spațiul umbrelor Marelui Han și drumul spre întinderile nesfârșite ale stepei cu văi întinse, unde fluviile ce separă munți și dealuri pe care se mai aude tropotul copitelor și huruitul armatelor ce apar dintr-un nor de praf, îți mai creează, din când în când, răgazul să -ți fixezi în memorie câteva amintiri pe care nu le vei uita niciodată. Cu cât te scufunzi mai mult în veșnicia stepei, cu atât mai mult trăiești impresia coborârii cu un lift al istoriei până când, treaptă cu treaptă, te apropii de perioadele preistorice, când matriarhatul domina organizarea socială a primelor triburi mongoleze. Iurtele se mai văd ici colo, pădurile sunt din ce în ce mai rare, drumurile mai înguste iar marmotele și vulpile de stepa-victime sigure ale vulturului argintiu- încep să se miște în largul lor. De la mare distanță, arbuștii au forme de oameni, iarba este mai bogată, pârâiele unduite de veacuri duc greul unei istorii încărcate iar liniștea pustietății este spartă doar de zgomotul motorului.

Grupulețele de cai de stepă Tackhi și câteva cămile cu două cocoașe, venite tocmai din Deșertul Gobi, își savurează libertatea cu mișcări lente sub un cer mai jos ca oricând, de pe care norii se așază de-a curmezișul drumului. Prin apropierea iurtelor zărite acum doar la distanțe de zeci de kilometri, turmele de vite și câte un yak rătăcit rămân singurele semne de supraviețuire. Prin acest neant, la un pas de Deșertul Gobi, și-a petrecut mongolezul veacurile, prins între capcanele coborâte dintre nori și îngânând faimosul khoomi, un cântecel vechi ce se desparte în trei linii melodice, dând astfel câmp liber improvizației. Viața lui, de la începuturile timpului depindea de starea de sănătate a turmelor de animale și de vreme. Toate elementele primordiale ale vieții (apa, pământul, cerul, soarele, focul) sunt acum prezente pe steagul național mongolez.

Traiul într-o zonă semiaridă, în care fiecare sezon suprasolicita organismul obligându-l să se acomodeze noilor condiții în căutarea hranei, vorbește de la sine despre calitatea războinicului mongolez, care nu mai avea nevoie de antrenamentele specifice luptătorului din alte țări.

Zgârcenia de culori a stepei, cu ierni de până la -40 de grade și cu o linie a orizontului mereu mișcătoare, cu lăcașuri ale spiritelor ascunse în munții întunecoși, cu vânturi năprasnice oprite în arămiul pielii și în asprimea feței mongolezului, dau frâu liber imaginației călătorului rămas captiv clădirilor înalte și autostrăzilor din lumea civilizată.

Ca și când și-ar fi dorit să mă scoată din melancolie, în timp ce pătrundem în Valea Orchai, Huan îmi spune că, la vreo douăzeci de kilometri spre Deșertul Gobi, am putea da peste mici comunități nomade care se bucură nespus de mult să aibă oaspeți purtători de noroc, pe care ei îi tratează ca pe niște semne ale destinului lor ce le aduc prosperitate. Au grijă toți să-i atingă cu mâna iar bărbații sunt invitați în iurte să ia masa cu amfitrioana și cu vecinele, toate radiind de o fericire naturală. Oaspetele este tratat cu vodkă de lapte fermentat lângă carnea uscată de marmotă și toți o țin într-o veselie în care limbile pământului se încurcă într-un ghem încâlcit, greu de desfăcut, dar râsetele și voia bună continuă animând micul trib uitat de vreme într-o văgăună a stepei.

Observ cum sprâncenele lui Altasarnai se ridică și întrezăresc o oarecare complicitate pe care de-abia aștept s-o pot desluși.

-Interesantă experiență! spun eu cu o oarecare prudență în voce.

Apoi, povestea merge mai departe, și anume că, la un moment dat, femeia ce stă mai aproape de ușă scoate două bucățele din rădăcina de „planta vieții” pe care le amestecă în gură pentru a le frăgezi. Celelalte 5-6 femei preiau, una câte una, rădăcinile afrodisiace și le frăgezesc bine din gură în gură, până când produsele finite ajung gata de consum pentru amfitrioană...

Simt ca un ghimpe în spate ce ar putea urma fiindcă îmi licărește în minte povestea unui scriitor român trimis bursier în Mongolia anilor 1980. O poveste ce se putea sfârși cu cântec...

-Iar apoi? mă arăt eu nerăbdător.

-În încheiere, oaspetele trebuie “s-o onoreze” pe stăpâna casei.

-Va fi bucuroasă să-i dau câțiva dolari! îmi negociez eu ultima șansă

-Înseamnă că nu-ți sunt familiare vechile obiceiuri tribale mongoleze! îmi spune Huan cu un zâmbet oacheș.

Tocmai scăpasem de emoțiile negative din Imperiul Umbrelor Marelui Han și iată-mă acum în fața noilor provocări istorice. Mare dilemă, mon cher... Cum să împac trecutul primar al mongolezilor cu prezentul istoric într-un colț de stepă uitat de lume, unde ploile vin de două trei ori pe an? Încerc să mă desprind din ghiarele timpului cu o replică ce nu poate da greș:

- My friends, religia din țara mea nu mi-ar putea ierta niciodată o asemenea blasfemie!

Totul până la religie.

Scriitorul despre care vă vorbeam a avut la dispoziție un șofer moldovean căsătorit cu o mongoleză. Ei aveau deja un copil despre care tatăl lui spunea, mai în glumă, mai în serios, că este mongolean... Experiența scriitorului se putea lăsa cu un deznodământ greu de prevăzut, până când șoferul i-a șoptit la ureche să bea cât mai multă vodkă, o băutură ce i-a adus un binecuvântat somn salvator.

Drumul nostru își recapătă încet melancolia ținutului gri-verzui pe care îl străbatem. Undeva, lângă un pârâu îmi fură privirea o ciupercuță albă înfiptă în pământul moale de iulie. După principiul cine plătește comandă, preiau controlul cursei și insist să stabilim punctul nostru terminus la acea iurtă, unde nu știm dacă cineva ne poate primi sau nu.

Din momentul în care Huan intră în iurtă, Altasarnai îmi repetă rapid obiceiurile locului. Mai întîi, va trebui să-i spunem stăpânului în Khalkha, dialectul mongolez local, să-și țină câinele, chiar dacă nu îl are, apoi ne vom împiedeca în pragul ușii de la intrare pentru a aduce noroc casei, după care ne vom așeza pe una din părțile laterale-asta pentru a nu pătrunde pe zona de maximă energie dintre sobă și capătul iurtei, unde se plimbă doar stăpânul. Atunci cînd ni se va înmâna mâncare sau băutură va trebui să le primim doar cu mâna dreaptă, iar mâna stângă o vom pune pe umărul stăpânului în semn de mulțumire. În iurtă ne vom mișca doar în direcția acelor ceasornicului, adică în direcția cea bună în care se mișcă tot universul. Trebuie să știm, îmi amintește ghida, că pentru a-și proteja copiii de spiritele rele, locuitorii iurtelor din stepa pur și simplu îi botează pe aceștia cu numele „fără nume” iar noaptea îi vopsesc cu funingine pentru a nu fi recunoscuți sau le pun măști de animale pe cap. Un adevărat câmp de mine care te face să te întrebi oare pe ce spirit ai mai călcat...

Mă împac cu gândul că, pentru cel puțin o jumătate de oră, voi fi ca un roboțel mongolez tentat să-și dea peste mână la cea mai mică eroare.

După câteva minute, ușa se deschide și un bătrânel de vreo optzeci de ani iese și ne face semn cu mâna dreaptă să intrăm în iurtă. Domnul Tumuruu se scuză că nu este îmbrăcat pentru a primi oaspeți dar este bucuros să întâlnească un om dintr-o țară atât de îndepărtată, după care ne conduce într-o încăpere dotată cu toate facilitățile unui trai liniștit într-un mediu atât de auster. Aflu că are 87 de ani și îi mărturisesc că nu pare a avea așa o vârstă, la care gazda mea îmi răspunde amabil că și eu par mai tinerel.

Cele doua paturi, de o parte și de alta a sobei din centru, sunt din lemn, au pături înflorate, blănuri de animale și perne mari, pe jos sunt covoare groase din lână iar în spatele sobei stă un bufet roșu cu flori de primăvară având o oglindă în mijloc, oglindă pe care sunt lipite pozele familiei. Totul este de o curățenie desăvârșită.

Cîteva cuiere pline de haine pe pereții laterali, iar în spate o adevărată cămară cu garnițe pline de carne, vase de plastic cu preparate din lapte, și un “frigider subteran” cu preparate de carne și lapte puse la păstrat pentru un termen mai lung. Un compartiment din spatele încăperii adăpostește lucrurile mai prețioase ale familiei și un mic altar budhist, locul de închinăciune al familiei. Compartimentarea minuțioasă a iurtelor cu schelet de lemn și cu acoperiș de scândură și păcură legate cu frânghii din păr de și piele de animal, te face să te rupi de timpii istorici ai Mongoliei și să te ancorezi într-un univers de conviețuire cotidiană. Când vine vremea plecării, iurta se demontează ușor, se transportă pe spatele unui cal și se reinstalează întotdeauna cu ușa de intrare spre sud.

După ce domnul Tumuruu își prezintă în poze familia și ne spune cu lacrimi în ochi cum și-a pierdut soția acum câțiva ani, suntem serviți în castronele cu vestitul ceai din lapte de iapa, un preparat cu gust unsuros pe care mă silesc să-l beau în reprize mici, ca apoi să fiu întrebat cam pe unde este țara mea. Doar Rusia mă ajută să-i ofer gazdei mele un reper rezonabil. Când află că sunt călător în jurul Asiei, domnul Tumuruu îmi spune că el a fost doar de două ori la Ulan Bator, unde a văzut unul dintre cele mai oribile lucruri de imaginat: ceaiul lor tradițional, făcut numai în iurte pentru primirea oaspeților, se vindea în cutii tocmai în Piața Centrală, sub ochii Marelui Ginghes Han!

Atunci când îi spun că și mongolezii oricum au călătorit mult cucerind lumea, chipul brăzdat de timp și de furtuni al gazdei mele se luminează ca o candelă aprinsă în întuneric.

Ne retragem cu toată recuzita de politețe mitologică a stepei iar limbajul corporal al domnului Tumuruu și bucuria mângâierii unei bancnote de zece dolari ne face să sperăm că spiritul curios al unui român călător prin lume nu a tulburat liniștea seculară a locului.

P. S. În ultimul review despre Mongolia, o să vă invit la o masă de adio sălbatică, de marmotă și la câteva concluzii utile.

---

VIZUALIZĂRI: 2807 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI