Prima zi la Mombassa

TIPĂREȘTE

Toți oamenii din Africa stau cocoțați, ca și noi, pe o rază de soare într-o o planetă mai mică decât un bob de cafea, fără un alt posibil refugiu în neantul stelelor care ne înconjoară. O străbatem în lung și-n lat, cu speranța că vom descoperi sâmburele de adevăr care să ne apropie mai mult de noi înșine și să ne îndepărteze de propriile temeri.

Spre deosebire de restul Terrei, ceasul continentului negru bate mai încet clipele, minutele și orele care străbat timpul plutitor ce se ridică leneș deasupra parterului verde al junglei. Aici, durata dintre gând și faptă se prelinge într-o așteptare leneșă, pe care o cunoști în restul lumii doar atunci când simți savoarea dulce a somnului de iulie.

Timpul își îmbogățește zestrea mai greoi și senzația măsurării vieții în unități dilalate, până la un infinit existențial, îți aduce o undă de confort interior pe toată durata șederii în perimetrul african.

Cu planuri puse la punct, cu aparatul de fotografiat și cu gânduri mari, sunt gata să-mi încep prima aventură africană în Mombassa, vestita poartă navală de intrare din Oceanul Indian.

Viața începe să pulseze de la primele ore, ca și când locul ar fi un crater de vulcan, înainte de orele de erupție din mijlocul zilei. De pe la 6.30, tarabele pline de papaya, banane sau portocale se deschid pe străduțe sau pe marginea șoselei după un ritual clasic, apoi apare miraculoasa apă îmbuteliată-cel mai sigur leac de supraviețuire pentru turiștii cu pielea arsă din primele ore de rostogolire într-un cuptor de arșiță mistuitoare

Pe măsură ce ies din perimetrul orașului îmbâcsit de praf de pe drumurile pline de gropi, scenariul capătă o paloare mai senină și mai ordonată. Dar, ca un contrast al istoriei, tristețea se așază ca o umbră peste fețele unei populații care îți dă senzația că își schimbă, forțată de împrejurări, habitatul spre aglomerațiile urbane, un loc de unde mai licărește o nouă speranță. Văd chipurile alertate ale navetiștilor, femeile desculțe dar cu o ținută sveltă, îmbrăcate în verde, galben sau roșu, cum vin și ies de prin câmpuri maronii de arbuști, purtând pe cap canistre cu apă potabilă, aduse cu cisterne la începutul fiecărei zi.

Căsuțele mici, din bolțari, de 3 pe 4, fără ferestre, par a stăpâni spațiul gol dintre colibele junglei și peisajul urban, în care infrastructura aduce cu o imagine de oglindă contorsionată a așezărilor europene.

Apoi, ca și când ar spune că școala este șansa emancipării unui popor, apar fetițe cu voal cenușiu de călugărițe catolice, cu mers vioi, în fața părinților, alături de băiețași cu pantaloni scurți, până la genunchi, cămașă maro și ghiozdane încăpătoare. Nu par deranjați nici de claxoanele miilor de camioane care navighează în zig-zag pe șoseaua suferindă ce vine dinspre Nairobi, nici de distanța imensă până la școală.

-Sir, îmi spune, cu un ton optimist, șoferul, în curând vom avea prima autustradă făcută de chinezi, pe lângă drumurile și căile ferate lăsate de englezi.

Evit să-i spun omului căt era de interesat Imperiul de buna circulație prin Kenya și cât îi preocupa pe bieții englezi transportul rapid al metalelor neferoase spre portul Mombassa, plin de vapoare în așteptare...

Din când în când, zăresc bărbați și femei cu privirea goală, așteptând parcă o minune pe marginea șoselei, apoi patrule de milițieni, cu uniforme albastre și niște pistoale de dimensiuni prea mari, însoțiți de câte trei-patru soldați ce-și țin mitralierele pe poziție de atac. Ca să fie mai convingători, și-au așezat pe șosea, în diagonală, câteva grape întoarse, cu niște cuie de-o șchioapă, care nu te-ar lăsa să mergi, oricum, mai departe.

Un control sumar de mărfuri de contrabandă, arme sau droguri, o scurtă conversație în swahili cu David, șoferul, și cu un zâmbet mare când aud de Romania, Ofițerul, cu o privire complice, ne face semn de liberă trecere.

-OK, Romania! Ciușescu! Bine ați venit în Kenya!

Ceva îmi spune să nu mă complic cu expicații și îi zâmbesc recunoscător.

Optimismul nu îl părăsește pe David nici când trebuie să ne oprim, în trecere, pe la un trib Massai. Revine încântat la educație.

-Sir, dumneavoastră ca malimu (dascăl), să știți că noi am preluat sistemul de învățământ englezesc și că, eu ca părinte a cinci copii, doresc să-i dau pe toți la școli cu taxă, de unde vor ieși cu siguranță cu o profesie.

La noi, copiii care termină școala își ajută frații mai mici s-o ia de la început. Școala înseamnă viață pentru kenyeni! Noi suntem toti catolici, musulmani, budhiști și protestanți, dar biserica ne protejează copiii de circumcizie, boli incurabile și de toate relele de pe lume.

Cu gândul reconfortant că în Kenya se trăiește cu o speranță ce vine dintr-o luptă de supraviețuire și din credință, mă îmbărbătez înainte de a plonja cu un mileniu în urmă, în istoria neagră a Africii, de fapt, într-un trib Massai, în care ceasul și calendarul încă nu și-au descoperit rostul.

De unul singur, în inima tribului Massai

Sunt, alături de David, șoferul firmei Jetty, una dintre cele două instituții de turism din Mombassa, în fața porții de intrare pe teritorul unui trib ce reprezintă cel mai cunoscut brand cultural și turistic al zonei de sud a continentului negru. Îmi pregătesc echivalentul a 20USD, în șillingi locali, pentru a fi preluat de un Caron cu suliță de războinic ce mă va trece pe un tărâm necunoscut omului alb, curios din fire și gata să-și scrie propriul basm cu eroii necunoscuți lumii civilizate.

Apare și ghidul local, membru al tribului înconjurat de garduri verzi, cu ghimpi, care ține în mână un băț vânjos, tocmai pentru a nu-și pierde reflexele râzboinice. Ambii au un soi de tunică romană de un roșu închis, părul tuns până la piele și constituție de campioni la săritura în înălțime, chiar dacă nu depășesc 1.70 cm în înălțime. Nu adie nici măcar cât o frunză de arbust la briza caldă ce vine dinspre Kilimanjaro atunci când aud de România, dar strângerile de mână și zâmbetele creează imediat o chimie ce se va menține pe toată durata șederii mele în incinta celor câteva zeci de hectare pline de viață trăită la limita imaginarului.

O poză facută în trei, în care se văd mai bine mărgelele, brățările și totemele de pe corp, dinții albi ca laptele, pielea de culoare neagră-pământie, încheie micul protocol, exersat probabil de câteva ori pe zi. Am timp sa-i fac semn de adio lui David, care îmi spune că ne vedem tot aici, un indice clar că mă voi întoarce nevătămat la poarta de intrare.

În momentul următor văd o priveliște pe care parcă o mai văzusem cu ochii minții- câteva colibe din lut, chirpici și crengi în depărtare, alături de care mișcă o mulțime de oameni cu o droaie de copii a căror piele parcă strălucește mai mult în soarele ce dogorește pământul galben plin de praf și colibele de aceeași culoare deschisă.

Ghidul tribului de 89 de oameni, îmi oferă o mică inițiere în modul lor de viață, total ruptă de avatarurile lumii moderne, după care îmi deschid ochii mari și mă întreb câte drumuri pot duce spre rai într-o lume atât de diversă, în care legile naturii dictează regulile supraviețuirii în grup. Oare ce-i face pe acești oameni să creadă, să spere și să viseze frumos fără să știe o iotă despre lumea de dincolo de gardul lor viu?

Aflu că tatăl ghidului meu vorbitor de engleză, marele șef și șaman, are nouă soții, patruzeci de copii și cam tot atâția nepoți, care trăiesc după principiul „stat în stat”, nedepâșind granițele naturale dar nici cutumele tribului.

Rata mare a mortalității face ca noii născuți să fie “omologați”, doar de la vârsta de 3 ani, când sunt incluși într-un program de pregătire ce include cunoașterea culturii tribale, arta supraviețuirii și păstrarea spiritului specific al fiecărui trib. Toate aceste prercepte sunt cultivate de un profesor angajat, din afara tribului, bun cunoscător a tot ce înseamnă o comunitate Massai.

“Diviziunea socială a muncii” poartă amprenta neconvențională impusă de rigorile semi-nomade ale comunităților Massai, coborâte tocmai din Valea Nilului si a Marilor Lacuri, de-a lungul mileniilor. Astfel că, bărbaților le revine creșterea vitelor și a caprelor, al căror sânge îl beau în mod regulat, fie pur, fie cu lapte, după ce consumă zilnic carne friptă la proțap, o alimentație ce le menține viu spiritul războinic pentru numeroasele conflicte teritoriale cu vecinii.

Femeile, în schimb, pe lângă veleitățile de constructori și arhitecți-pentru că lor le revine ridicarea și amplasarea colibelor- cultivă pământul, gătesc, fac podoabe, veșminte și cresc copiii.

Pe măsură ce pătrund în incinta comunității surprind câteva imagini juxtapuse după legea naturii armonizată de oameni în diversele lor ipoztaze și nevoi de moment: câteva mame ce îngrijesc vreo opt nou născuți ca niște boabe de fasole neagră; trei femei în rochii colorate, cu multe brățări pe mâini și coliere sclipitoare, vârste diferite și priviri curioase, ușor speriate, nedumerite, ca și când ar vedea un cașcaval mare și alb, în formă de om, plimbându-se nestingherit prin lumea lor, cu un obiect ciudat în mână, plin de cine știe ce farmece.

Un tânăr în tunică maro-semn clar că de-abia a scăpat de circumcizie, cu o privire meditativă, căruia îi fac în zadar semn să mă salute cu mâna pentru poză, dar nu pare a avea această noțiune; un pui de negru mititel, cu ochii sclipitori de jar, de vreo 4-5 ani, ce zburdă în jurul meu făcându-mi semnul victoriei cu degetele ambelor mâini; un alt grup de femei cam la 30-40 de ani, mult mai primitoare, care fac poze alături de mine și învață să spună România fără prea mare success; câteva colibe cu fereastra mică, tocmai pentru a păstra întunericul și a ține musca deșertului la distanță, cu două camăruțe –una cu pături și una pentru adăpostul animalelor mici (capre, iezi, porcușori de Guineea), în care mă lovesc sistematic la cap, în ciuda avertizărilor ghidului; doi tineri ce mă învață să fac focul cu niște bețe și cu excremente de elefant; o turmă zgomotoasă de vite pe care le pozez numaidecât și sunt admonestat că vor pierde laptele dacă nu mă opresc.

Ghidul îmi șoptește, ca și când ar vrea să mă pregătească pentru o altă lume-poate mai bună- că le- am căzut cu tronc prin modul meu prietenos de-a fi, drept pentru care întreaga comunitate a pregătit o mică surpriză pentru primul lor prieten român. Cineva îmi spusese mai demult că a plăcea unui trib african, nu este chiar cel mai bun semn pe care destinul ți-l poate oferi...

După o incantație cu sunete ascuțite, scoasă din gât de ghid, mă pomenesc înconjurat de câteva zeci de Massai, de toate vârstele, care îngână gutural, stând pe loc și mișcându-și doar corpul într-un mod sacadat, un cântec ce creează o aritmie pe care o recepționez ca pe un soi de hipnoză colectivă. Emoția momentului și ceea ce mai știam eu despre obiceiurile locale ale tribulurilor africane, îmi strecoară în suflet ideea meschină că voi fi reținut la o masă de protocol.

-Oare cine m-a pus să mă bag de unul singur în gura lupului? îmi aud eu gândul.

---

VIZUALIZĂRI: 4068 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI