Raze calde şi rafale puternice prin capitala Madeirei

TIPĂREȘTE

Pentru capitala insulei am lăsat ultimele două zile ale vacanţei. Două zile în care ploaia şi soarele s-au succedat intermitent în clepsidra scurgerii lor.

În dimineaţa primei zile pornim pe soare. E atât de cald şi o lumină aşa de puternică şi de plăcută ne ţine companie! Atâta verdeaţă şi atâtea flori într-o perioadă a anului în care suntem învăţaţi cu frig, zăpadă sau mâzgă.

Însă nu ne bucurăm prea mult deoarece ploaia ţine să ne amintească faptul că e personajul detestabil al acestui duet, mai ales în perioada unui concediu. Şi îţi face apariţia cu o furie teribilă, măturând în parteneriat cu vântul, oamenii de pe faleză.

Ne retragem din faţa furiei în cafeneaua Buondi, situată în port, unde Adriana savurează o cafea iar eu o îngheţată cu whisky foarte gustoasă. Pe lângă că are un gust inedit, aşa cupă mare de îngheţată nu am primit niciodată la 1,95 euro, dublă ca în cea mai mare parte a altor meleaguri.

Când vremea revine la sentimente mai bune iar soarele reuşeşte să zvânte în câteva minute trotuarele, plecăm spre Mercado dos Lavradores, una din capcanele turistice ale Funchalului.

Gândită ca un orăşel în miniatură, piaţa care ocupa la deschiderea din 1939 un cartier al oraşului, este construită cu străduţe, mici pieţe şi chiar cu un patio central.

Fructele expuse iţi iau rapid ochii şi ne-am dedat la gustat fructe cu o aromă ce nu o pot descrie decât prin “explozie în gură”. Iar repercursiunile acelei explozii le constituie achiziţionarea de fructe. Închipuiţi-vă că am dat pe 2 fructe 9,4 euro!! Tâmpeşti, ca şi de la gust... Iar acele fructe mi-au încăput într-o mână...

Dacă te abţii până la primul aprozar întâlnit, exact aceleaşi două fructe le iei cam la trei sfert de preţ. De acolo le achiziţionează localnicii, din piaţă le iau turiştii...

Poţi gusta câte fructe vrei, toţi vânzătorii te invită să le savurezi produsele. Iar modul în care iţi sunt oferite reprezintă ceva inedit: fructul e tăiat pe jumătate iar cu o mică linguriţă îţi este pus pe podul palmei particică din exoticul fruct.

Am văzut fructe despre care nici nu aflasem că există, nici nu ştiam ce sunt aranjate în curcubeele de fructe minunat şi artistic aranjate.

Şi acum îmi plouă în gură când mă gândesc la gustul de maracuia prezentată în vreo 4 sau 5 soiuri, la cel al philodendronului (un fel de banană cu solzi) sau la cel al tomato english (ce aş mai mânca şi acum dintr-astea...)

Vizita în această piaţă a reprezentat o bucurie vizuală, o splendoare olfactivă şi o minunăţie gustativă (nu ma corectaţi dacă nu e bun termenul, aşa am simţit eu să-l scriu!)

Pe lângă producătorii de fructe sau de legume mai erau prezente acolo şi florăresele, toate purtătoare ale unui interesant strai tradiţional, cu standuri de flori perfect aranjate de parcă în ziua respectivă aveau proba practică a finalizării examenului de design floral. De la câteva din ele am luat şi noi pliculeţe cu seminţe, la 2 euro plicul, iar spre marea noastră bucurie şi surpriză s-au prins în vara care a trecut.

Pentru pofticioşii de peşte, la subsol era amenajată şi o piaţă pentru desfacerea pescuite din ocean.

Ieşim din piaţă şi rămânem în zona veche a oraşului, plimbându-ne pe străduţe foarte înguste pe care erau înşirate sumedenie de mese în aşteptarea muşteriilor.

Paşii ne conduc pe aceste străduţe care dau locului un aer boem iar ochii se plimbă pe faţadele caselor mici, cochete, îngrijite şi foarte frumos colorate până ajungem la Fortul Sao Tiago. Fortăreaţă galbenă construită la începutul secolului al XVII-lea pentru a apăra aşezarea de atacurile piraţilor, a fost ulterior folosită, în diverse perioade de timp, ca şi cartier general al armatei regale instalată pe insulă, ca sediu al escadronului de lăncieri sau poliţiei locale, iar în timpul inundaţiilor din anul 1803 pentru adăpostul persoanelor. Din iulie 1992 clădirea se află în administrarea guvernului regional din Madeira.

Fortăreaţa e deschisă de luni până vineri între orele 9 – 12.30 şi 14 – 17.30 iar accesul prin curţi şi pe promenadă este gratuit.

Cu toate că în faţa intrării principale era expusă o bijuterie auto, un Austin 12 verde, vizitatorii se pot folosi doar de cele două picioare pentru deplasarea în interiorul fortului. Poate şi în două măini dacă îi ţin puterile.

Că pe o tipă au ţinut-o puterile să încerce să se lanseze de pe promenadă în apa Atlanticului în 28 ianuarie având pe ea doar costumul de baie. Era soare afară, dar brr!!!

Revenim pe alte uliţe din zona istorică şi avem parte de artă stradală, manifestată prin lucrări artistice viu colorate pe uşile caselor, parte a proiectului “Arta uşilor deschise” patronat de municipalitate.

Cu paşi tihniţi, ne apropiem de zona centrală. Pentru un schimb de experienţă, dacă mă aflu în zonă, intru într-un magazin de prezentare al echipei de fotbal Maritimo Funchal amenajat foarte şic într-un spaţiu asemănător pivniţelor săseşti din Ardeal, la parterul unei clădiri istorice. În magazinul oficial aflat la stadion aveam să ajungem mâine.

Străzile din centru poartă încă amprenta sărbătorilor de acum o lună şi ceva, puzderie de luminiţe fiind întinse deasupra acestora. Nu prea îmi vine să le zic sărbători de iarnă atâta vreme cât vremea e însorită şi călduţă. Aici nu ai cum să te gândeşti la iarnă. Cred că locuitorii insulei nici nu pronunţă cuvântul ăsta.

Prin zonă se află Catedrala Se (mult mai mică decât cea din Lisabona), Banca Portugaliei (ca toate băncile îşi are sediul într-una din cele mai impozante şi frumoase clădiri) şi parcul central cu ale sale băncuţe superb colorate, în ton cu aranjamentele florale – o minunăţie de crăciuniţe - şi aleile perfect aranjate şi curăţate.

Aici oamenii se plimbă chiar şi în tricouri pentru ca peste 15 minute când ajungem într-un alt parc vremea să ne arate cât poate fi de capricioasă şi să ne trimită o ploaie măruntă şi un vânt care înfoaie pelerinele pe noi şi nici măcar să scoatem aparatul foto nu suntem în stare fără a depune un efort destul de serios. Şi erau în acest spaţiu verde cele mai frumoase streliţii din câte am văzut.

Mă uitam şi admiram cu cât stoicism înfruntă lebăda de pe loc urgia stârnită din senin în câteva minute.

În plimbăreala noastră aveam să descoperim locaţia perfectă pentru cină. Şi anume magazinele universale Pingo Doce aflate în număr de 2 în capitală. La serviciul “impinge tava” ai parte de o gamă foarte variată de mâncăruri pentru care plăteşti la kilogram. Tarifele sunt de 10,49 euro/kg până la ora 17 şi 8,99 euro/kg după această oră.

Indiferent ce doreşti să manânci, achiţi casierului după ce îţi cântăreşte farfuria. Că ai peşte, cartofi, legume, şniţel, paste sau fructe de mare, toate au acelaşi tarif. Mâncarea e foarte gustoasă şi proaspătă. Cu 5 euro ne astâmpăram foamea după o zi de plimbăreală.

Chiar dacă unii pretenţioşi vor strâmba din nas, vă recomand să mâncaţi din Pingo Doce.

Dimineaţa ultimei zile planificată a o petrece pe insulă ne scoate pe străzile unui oraş care încearcă să îşi revină în urma furtunii nocturne (pomi scoşi din rădăcini, crengi rupte, garduri distruse) prin acţiunile eficiente ale administraţiei locale, în special serviciul de ecologizare, care cred că a scos pe teren întregul personal. Am admirat ieri curăţenia impecabilă a acestui oraş şi standardul la care se poate ridica activitatea şi răspunderea civică.

În deplasarea noastră prin localitate am observat unele cutiuţe special amenajate pentru aruncarea mucurilor de ţigări. Asta şi pentru că majoritatea trotuarelor sunt pavate cu piatră cubică, ceea ce le face destul de anevoios de curăţat.

Dacă în Lisabona am fost dezamăgit de resturile stradale lăsate în urmă de fumători, în Funchal situaţia se prezintă cu totul altfel.

Pe la amiază ne aflăm în apropierea Palatului Sao Lourenco, ocazie să mai asistăm la o schimbare de gardă, adevărat una lipsită de fastul altor palate mai mari, dar mai interesantă din moment ce de la miezul zilei va sta de strajă la porţi o femeie.

Urcăm în Praca do Municipio, unde găsim primăria în a cărei superbă clădire intrăm în partea care e permisă a fi vizitată gratuit şi putem observa că nu e atât de important să ai mulţimi de funcţionari birocratici pentru ca activitatea edilitară să fie eficientă. Rămân mirat cât de mică e primăria raportată la numărul populaţiei locale şi la importanţa unui oraş care e capitală de regiune autonomă.

Holurile sunt luminoase, cu pereţi îmbrăcaţi în azulejos ce compun imagini care trimit cu gândul la întinderea albastră a Atlanticului

Praca do Municipio e pavată cu pietre mărunte albe şi gri închis dispuse astfel încăt, privindu-le de sus, îţi imaginezi că ai privi valuri marine.

Pe o altă latură a pieţei a fost ridicată Igreja do Colegio, cea mai frumoasă biserică în care am intrat în decursul celor 12 zile petrecute în Portugalia.

Ne tragem puţin sufletul în biserică pentru că urmează asaltul spre grădina botanică. O luăm cătinel pe jos, urcând pe străzi atât de înguste încât suntem nevoiţi să ne ferim din calea autobuzului care circulă pe aici – numai şoferul ştie cum! – adăpostindu-ne în locaşul uşilor de la intrarea în casele oamenilor.

Ajunşi la porţile grădinii avem parte de o surpriză. Tocmai la intrare constatăm că pierdusem cardul, iar mărunţiş în euro aveam doar cât să intre unul...

După telefoanele date în ţară pentru blocarea instrumentului financiar, intru doar eu pe domeniul botanic, Adriana rămânând doar cu o fotografie la intrare... Îi mulţumesc şi pe această cale pentru mărinimie!

De cum am pătruns în pavilionul expoziţional al grădinii botanice, am luat contact cu expoziţia “Pasiune africană”, prilej de a trece pe lângă o multitidine de sculpturi din Zimbabwe.

Într-o altă locaţie, la care ajungi pe alei mărginite de tablouri istorice realizate din faianţă, sunt expuse sute de minerale şi pietre preţioase. Datorită modului în care este amenajată expoziţia poţi să te dumireşti şi asupra felului în care sunt clasificate pietrele preţioase, informaţiile despre culoarea, transparenţa, densitatea, şlefuirea sau dungile acestora reprezentând primii paşi în profesia de evaluator (sau de posibil hoţ).

Grădina propriu-zisă te poartă prin verdeaţă abundentă. Treci pe lângă mici cascade, pe poduri a căror formă te transpun instantaneu în Asia, ba chiar şi ajungi la un moment dat într-un loc în care se prezintă pe un panou aventurile portughezilor în Japonia, pentru ca finalul coborârii să te ducă la punctul de maximă atracţie, cascada şi lacul în care înoată peşti coloraţi.

Mai poţi descoperi tot aici case tradiţionale asemănătoare celor văzute în Santana, o grămadă de flori roşii şi portocalii, în special, dar şi un bar la care îţi este oferit un păhărel mic de vin de Madeira, despre care ştiai – şi îl aştepţi! - de când ţi-ai luat biletul de intrare. Dar vei fi dezamăgit de gramajul paharului...

Coborâm de pe munte (sau monte cum îi spun localnicii) tot pe jos, nu ne urcăm în turisticile sănii care se încolonează la marginea drumului pentru a te duce mult mai repede spre centru.

Mâine dimineaţă ştim că plecăm spre casă.

Numai că dimineaţa în aeroport aveam să aflăm că vremea din largul oceanului ne ţine captivi încă o zi pe insulă şi asta pentru că niciun avion nu aterizează şi nu pleacă de aici. Da, uite cum topurile sunt confirmate, este într-adevăr în cele mai periculoase 10 aeroporturi din lume! O simţim pe pielea noastră. Şi pe banii noştri, întrucât biletele pentru Wizzair-ul ce pleacă diseară din Lisabona nu mai au valoare...

Iar noi nu ştim când vom pleca, ce legături vom avea din Lisabona şi la ce preţuri. Mai ales că pierdusem un card şi mai aveam doar unul cu puţini bani pe el... Iar eu trebuia să şi ajung musai la muncă.

Aşteptăm dezolaţi sosirea autocarelor comandate de easyJet să ne ducă la hotelul – plătit tot de ei – care ne va fi gazdă până când vremea va permite să aterizeze vreo pasăre de oţel.

Odată îmbarcaţi în autocar, în parcare şi în aşteptarea ultimilor pasageri, pur şi simplu ai impresia că vântul va mătura autovehiculul din calea lui. Iar oceanul e doar la câţiva metri mai încolo... Niciodată, cred, că nu am mai înfruntat aşa un vânt puternic.

Încercăm să ne facem ziua mai frumoasă, cu haz de necaz şi cu palida consolare de a petrece parţial ziua în spa-ul pus la dispoziţie de hotelul ales pentru cazare.

Din acest punct de vedere, compania aviatică s-a comportat exemplar, oferindu-ne trei mese şi cazare la un hotel cu spa, plus un voucher cu 10 sau 15 euro, nu mai reţin exact, pentru achiziţii în duty-free-ul din aeroport.

Plecăm în dimineaţa următoare dar aveam să ajungem în Bucureşti cu două zile mai târziu decât ne programasem, TAP neavând cursă spre România taman joia, aşa că mai rămânem o zi jumătate în Lisabona. Uite aşa ajungem şi Grădina Botanică de aici dar şi în Parco dos Nacoes...

Iar pe Otopeni cu 80 de lei pe card.

Dacă am fi luat de la început cu TAP-ul, portughezii ne-ar fi plătit atât noaptea de cazare din Lisabona (dacă nu aveam posibilitatea să ne reruteze) cât ne-ar fi asigurat gratuit şi transportul până în ţară.

Am tras o învăţătură din această păţanie: să nu mai iau bilete decât cu o singură companie în aceeaşi zi sau să las o marjă de cel puţin o zi dacă zborurile sunt cu companii diferite.

Învăţătură care nu a ţinut prea mult, dar care sper să nu ne mai producă neplăceri. Aflăm peste 3 săptămâni...

---

VIZUALIZĂRI: 1924 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI