Vacanţă în Insula Primăverii Veşnice II

TIPĂREȘTE

Pe o vreme cu un soare foarte plăcut şi zâmbăreţ, după un mic dejun copios, ieşim să ardem caloriile.

Cum ieşi din hotel dai de un mic fort situat în partea de vest a fermecătorului sătuc, fort transformat în acvariu iar în imediata sa apropiere s-a amenajat un helioport pentru ca cei mai cu dare de mână să poată ajunge aici pe calea aerului.

Şi unde altundeva e mai indicat să continui mişcarea decât în zona foarte cunoscută a piscinelor naturale din Porto Moniz, pe o promenadă flancată în partea dreaptă de cafenele, magazine de suveniruri şi restaurante.

Piscinele reprezintă cadoul dăruit de natură acestor meleaguri şi se prezintă sub forma unor mici lacuri, cu margini din lavă vulcanică şi alimentate cu apa Atlanticului la fiecare val trimis de ocean în veşnica lui luptă cu insula.

Iar omul a completat lucrarea naturii cu trampe de acces şi scări pentru a uşura accesul la apa surprinzător de cristalină.

Ai posibilitatea să ajungi la piscine pe trotuare din beton şi să te plimbi riscând în permanenţă a fi stropit – aşa cum ne-am hazardat noi prin unele locuri – sau plăteşti intrare, îţi iei şezlong, prosop, umbreluţă şi intri în cele amenajate pentru relaxare. Acestea sunt deschise în perioada sezonului estival între 9 – 19 iar iarna între 9 – 17, biletul de intrare de 1 euro nu pare piperat pentru a te zbengui în apa de 20 grade (aşa cum indică măsurătorile, lăudăroase zic eu, ale localnicilor).

Pe drumul tăiat în munte plecăm cu maşina spre Sao Vicente, admirând peisajul dar şi atent în permanenţă să nu virez prea tare stânga deoarece Clio nu are decât roţi, nu şi aripi.

În localitatea cunoscută pentru grotele săpate în stâncă, ne plimbăm prin centrul ei şi intrăm în mica şi cocheta bisericuţă care mai păstra încă la fiecare rând de bănci lacrămioarele care au mărginit drumului spre altar al tinerilor Jose Antonio şi Elisabete Gouveia ce şi-au pus pirostriile ceva mai devreme în această dimineaţă.

În urma lor mai găsim şi un pliculeţ de orez – mai mult ca sigur că face parte din tradiţiile lor - pe care îl luăm drept suvenir de la plăcutul lor eveniment.

După încă 8 km parcurşi tot pe malul oceanului ajungem în Ponta Delgada, unde de asemenea e amenajată o piscină naturală cu toată infrastructura turistică necesară şi cu aceleaşi privelişti superbe.

Dacă tot ne-am deplasat pe o şosea sculptată în munte, de ce să nu ne plimbăm şi pe un caminho, adică pe o potecă luată doar la pas, undeva la o înălţime destul de mare deasupra Atlanticului?

Întrebarea îşi găseşte răspunsul când în faţa unui restaurant dăm peste indicatorul spre Caminho da Entrosa şi păşim hotărâţi pe aici, oarecum asiguraţi de balustrada firavă de lemn care are darul de a reduce riscul căderii noastre în gol. Vreme de aproximativ o oră facem mişcare de dus – întors pe respectivul traseu şi nu prea întâlnim turişti, semn că în confortul autoturismului e casa celor mai mulţi...

Aşezat strategic în curba urcătoare a şoselei urmate de noi şi la marginea unui miradouro din care casele satului situat la nivelul mării par minuscule, un vânzător ambulant de fructe locale are trecere mare printre călători. Alimentăm şi noi sacoşa şi ne oprim să-i gustăm conţinutul la Cabo Aereo, locaţie care permite o privire panoramică spre întreaga zonă a coastei nordice madeireze.

Tot privire panoramică avem ocazia să aruncăm şi din farul Sao Jorge, construcţie menită a ghida după anul 1959, prin lumina aşezată în vârful său de 14 metri, vasele ce trec prin zonă.

Farul se vizitează gratuit iar cel aflat de serviciu la ora sosirii noastre se arată chiar bucuros să ne primească şi să ne ofere explicaţii şi detalii ale construcţiei.

Ajunşi în Santana, unul din locurile mediatizate ale insulei datorită păstrării caselor tradiţionale, intrăm şi noi pe aleile micului parc ce guzduieşte aceste construcţii.

Ţuguiate, acoperite cu stuf, zugrăvite în alb, cu uşi roşii şi rame albastre sunt doar trei. Însă, prin promovare deşteaptă, suficiente căt să aducă grămadă de turişti.

Într-una din acestea, sub flash-urile turiştilor occidentali miraţi că mai există asemenea meşteri, o bunicuţă torcea lână. Dar imaginea şi meşteşugul nu erau întrutotul autentice, furca de tors fiind acţionată cu ajutorul unui motoraş şi nu manual cum mai vezi pe la noi. Însă la noi asemenea aspecte ale vieţii trecute nu se promovează...

Când să ieşim din sat, pe cine să vezi! Nos amis de ieri, francezii! Iarăşi la ocazie. Şi iarăşi îi luăm până la Ponta de Sao Lourenco. Şi iarăşi primim mulţumiri pentru gestul nostru, capătul extrem estic al insulei primindu-ne cu un superb curcubeu!

Dar şi cu un vânt de îţi zboară basca de pe cap! Vai de mine, dar ce trage pe acolo!

Asta nu ne împiedică să urmăm poteca derulată în faţa noastră prin zona foarte aridă, că doar nu ne doboară la pamânt...

Peisajele cu deschidere la ocean sunt destul de asemănătoare celor care ne-au trecut prin faţa ochilor în cursul zilei, atâta doar că până aici vegetaţia a fost mai bogată. Iar aici nicio plantă crescută mai mult de câţiva centimetri nu se încumetă a sta în calea rafalelor.

Lăsăm în urmă traseul urmat de la vest la est pe drumurile din partea nordică a insulei, urcăm pe VR1 şi venim în sud, la Funchal. Asta ca să scriu toate punctele cardinale...

La finalul zilei constatăm că itinerariul plănuit încă de acasă a fost unul perfect abordabil la faţa locului. L-am parcurs în tihnă, ne-am plimbat şi pe jos, am oprit în locuri frumoase, am circulat pe şosele foarte bune şi nu am resimţit oboseală.

Ce mai, eram în vacanţă!

---

VIZUALIZĂRI: 1411 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI