O (scurtă) zi de iarnă în Luxemburg

TIPĂREȘTE

Luxemburg n-a fost inițial pe lista noastră, nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru am crezut că nu avem timp. Dar când am realizat că în Dinant se ajunge în numai juma’ de oră, că merge vizitat basic în câteva ore și că-l putem strecura în dimineața plecării noastre spre Brugge (oricum trebuia să așteptăm să se termine programul de lucru al Milenei), am văzut lucrurile din altă perspectivă. Deci l-am întâmpinat pe Tati în gara din Namur (vă reamintesc că el venea din Spania și ni s-a alăturat doar pentru a doua parte a excursiei noastre) cu vestea că a doua zi avea să fie dedicată Luxemburgului! Știam că asta o să facă să-i sclipească ochișorii, mă înnebunise de cap acasă că „vezi cum faci, poate ajungem și în Luxemburg! ”. Iaca, făcui!

Din Namur în Luxemburg ne-am deplasat cu trenul. Sunt garnituri cam din oră în oră, iar distanța, ca timp, reprezintă fix 2 ore (mai socotiți încă una dacă plecați din Bruxelles). Totuși, datorită faptului că se depășesc granițele Belgiei, biletele nu se pot lua de la automatele din gară, ci musai de la ghișee. Am cerut bilete dus-întors în aceeași zi pentru 2 adulți și un student (6-26 ani), iar doamna ne-a calculat repejor mai multe variante și a ieșit că a’ mai ieftină era ceva gen family ticket, la 101 euro. Am plătit cu cardul, am primit biletele și ne-am îndreptat spre peronul respectiv.

Direcția este sud-est, zona străbătută de calea ferată e drăguță, cu ceva peisaje rurale, păduri și ape curgătoare – dar nimic să te dea pe spate. Ultimul oraș belgian în care oprește trenul este Arles/Arlon, apoi până la destinația finală se mai fac 20-30 de minute (depinde dacă trenul mai oprește sau nu în micile gări de pe parcurs; la dus n-a oprit, la întors da). La întoarcere parcă zic că am și schimbat trenul în Arles, nu mai știu exact.

N-am avut stare să admirăm prea mult gara din Luxemburg, ne-am precipitat spre ieșire, dornici să „cucerim” frumoasa capitală a micului stat, despre care aflasem că deține cel mai mare PIB pe cap de locuitor din Europa. Deocamdată, vremea părea să ne fie aliat în acest demers, soarele strălucea pe cerul rece și în mare parte albastru, mâinile nu aveau nevoie de mânuși.

Am setat pe GoogleMaps centrul orașului și am străbătut Avenue de la Gare, o arteră largă, străjuită de frumoase clădiri cu aspect imperial, cu magazine și cafenele la parter. După vreo 10-15 minute de mers, aceasta se prelungește cu Le Viaduct, care este exact ceea ce pare – un viaduct peste o râpă uriașă, despre care aveam să aflăm ulterior că se numește Vallée de la Pétrusse, în realitate un parc străbătut de râulețul omonim. Le Viaduct este numit de localnici și Podul Vechi, asta cu referire la vârsta sa respectabilă. A fost ridicat între 1859 și 1861, cele 24 de arce de piatră se înalță la 45 m deasupra văii și totalizează 290 m în lungime. Se făceau ceva lucrări de amenajare pe pod, zona era atent marcată și împrejmuită, niciun fir de praf nu răzbătea de acolo, doar zgomotul înfundat al utilajelor. Am făcut câteva mici halte în diverse puncte pentru fotografii, deja eram impresionată de peisaj; dar habar n-aveam că asta nu era nimic pe lângă ce avea să urmeze! ????

Tot înainte am ajuns mintenaș în Orașul-de-Sus; ați înțeles probabil (sau dacă nu, vă zic eu acum): Luxemburgul se desfășoară pe două niveluri, cel de sus, care cuprinde zona gării și centrul vechi și cel de jos, cu cartierele Grund și Pfaffenthal și cu Valea Pétrusse. Asta din cauza celor două cursuri de apă, micul Pétrusse și sora sa mai mare Alzette, care șerpuiesc pe fundul unor adevărate canioane înalte de câteva zeci de metri. Ceva gen Veliko Tîrnovo, dar la o scară un pic mai mare – pentru cunoscători... Evident că peste aceste „râpe” s-au construit numeroase poduri și viaducte, ba și vreo două ascensoare fac legătura între orașul de sus și cel de jos și reprezintă în prezent adevărate atracții turistice. Dar să nu anticipăm...

Le Viaduct se continuă cu Boulevard F. D. Roosevelt, ce urmărește curba nordică a Văii Pétrusse, până la Podul Adolphe. Centrul vechi al orașului se desfășoară în dreapta. Primul obiectiv care te întâmpină pe o ridicătură de pământ (Dealul Tunurilor; mult spus „deal”!) este Monumentul Național al Solidarității Luxemburgheze, închinat eroilor celui de-al doilea război mondial. Imediat în spatele lui se află Cité Judiciaire, unde aveam să ajungem mai târziu.

Am mai mers puțin și... am recunoscut-o, chiar și așa, din spate: Cathédrale Notre-Dame, cu siguranță unul dintre simbolurile orașului. Edificiul este alipit Bibliotecii Naționale, împreună delimitează o piațetă. Piatra de temelie a fost așezată în 1613, fiind la început biserică iezuită, iar ca stil arhitectural, îl îmbină pe cel gotic târziu cu influențele artei renascentiste. În 1870, Papa Pius al IX-lea a închinat catedrala Fecioarei Maria. Precum în multe edificii de cult belgiene, în holul de la intrare am găsit informații detaliate despre istoria bisericii, dar și a statului luxemburghez. Interiorul mi s-a părut sobru și maiestuos. M-au impresionat imensele coloane decorate cu un model sculptat în granit, bolta parțial pictată, orga, tapiseriile, statuia Fecioarei, uriașul vitraliu din zona corului. Biserica se vizitează gratuit.

Am înaintat încă puțin și am traversat bulevardul, în direcția Place de la Constitution. Aici se află o parcare măricică, dar nouă altceva ne-a atras atenția: un obelisc imens de piatră, pe vârful căruia se înalță o statuie aurie, reprezentând o femeie ce întinde cerului o cunună. Previzibil, chiar așa se cheamă: Memorialul Gelle Fra, Doamna de Aur în limba luxemburgheză și a fost ridicat în 1923 pentru a comemora victimele primului război mondial. În octombrie 1940, naziștii au pus la pământ monumentul, care și-a reluat vechea înfățișare abia în 1984. La Expo World de la Shanghai, 2010, o copie a Doamnei de Aur a fost amplasată în fața pavilionului luxemburghez. Tot de aici, din apropierea monumentului, se poate admira în jos, peste balustrada de protecție, valea Pétrusse, iar dincolo de ea, clădirile din partea nouă a centrului. Podul Adolphe tot de aici se poate vedea în deplinătatea lui; ne-am minunat de el și l-am tot pozat.

Podul Adolphe este numit și Podul Nou. A fost ridicat între 1900 și 1903, sub domnia Marelui Duce Adolphe, la vremea respectivă deținând recordul de cel mai mare arc de piatră din lume – 85 m. În total, podul măsoară 153 m și are o înălțime de 42 m. E făcut din materiale autohtone, iar inaugurarea sa a fost un cadou pentru a 86-a aniversare a Marelui Duce. Odată cu construcția podului Adolphe, orașul a început a se extinde dincolo de valea Pétrusse, pe așa-numitul Platou Bourbon, unde azi găsim largi bulevarde mărginite de clădiri monumentale.

Din acest punct am hotărât să traversăm bulevardul Roosevelt și să ne afundăm în centrul vechi. Zis și făcut. Străzile din orașul vechi sunt frumos pietruite, iar de ambele părți se înalță clădiri impozante, având la parter magazine, restaurante și cafenele. Din loc în loc se delimitează piațete, iar cerul este străpuns de câte o turlă de biserică. Ca peste tot în țările civilizate, și în Luxemburg centrul vechi e rezervat aproape în întregime pietonilor; ba, să zic că am văzut câteva autobuze micuțe, ca de jucărie, pentru maxim 10-12 pasageri.

Primul loc de care îmi amintesc este Place d’Armes, cu un monument într-un capăt, cu un soi de bănci lungi de piatră pe margini și cu Cercle Cité (Palatul Orașului) în capătul opus. Aceasta e o construcție foarte frumoasă, chiar aduce cu un mic palat, are o intrare cu colonade și deasupra 3 ferestre arcuite, un bovindou terminat cu un turn asimetric și o friză sculptată în marmură pe frontispiciu. Clădirea are rol administrativ, găzduind întâlniri ale autorităților din domeniul cărbunelui și oțelului, precum și ale Curții Europene de Justiție.

Pe urmă am dat de vechea mânăstire a capucinilor, transformată în prezent în... teatru. Chiar așa se și cheamă, Teatrul Capucinilor și beneficiază și de o cafenea; parcă-parcă ne-ar fi tentat... Ne-a distras însă prezența vecinei biserici, pe care am găsit-o deschisă. Mi-a plăcut în mod deosebit superbul mozaic colorat cu care este acoperită podeaua!...

Între timp se cam înnorase și începuse să se lase frig. După o pauză de cafea – nu la capucini, ci într-altă cafenea din vecinătate – ne-am continuat plimbarea, care ne-a scos în curând în Piața Teatrului. Aici, pe lângă un sugestiv ansamblu statuar din bronz, plasat chiar în mijloc, am întâlnit ceva ce ne-a lăsat cu gurile căscate: o bibliotecă ambulantă. Dincolo de peretele transparent, cărțile stăteau frumos aranjate, iar procedura afișată părea simplă: 1. Alege! 2. Citește! 3. Returnează! O idee bună și pentru parcurile și piațetele noastre! Sau, mai bine... mă abțin a comenta.

Încă 2-3 străduțe, o fântână cu o sculptură amuzantă (o procesiune muzicală – un trompetist, un acordeonist și câteva oițe) și iată-ne în piața cea mai importantă a orașului, kilometrul 0 cum ar veni: Place Guillaume II. Din păcate, noi am prins-o plină de tarabe și căsuțe care tocmai se instalau; din câte mi-am dat seama, avea să aibă loc un târg de produse agricole. Mi-ar fi plăcut să-i surprind perspectiva și grandoarea... Ne-am mulțumit să-i dăm ocol, descoperind la început câteva restaurante cu terase drăguțe, mai apoi... însuși Centrul de Informații Turistice! O, ne-am bucurat că ne-a ieșit acesta în cale, am zis hai să vedem ce ne poate oferi! Ne-am aprovizionat cu o sumedenie de broșuri și pliante, cu o hartă gratuită (destul de bună) a orașului și cu un mini-ghid (excepțional) pe care l-am cumpărat pentru doar 2 euro.

Am continuat ocolul pieții, descoperind alte și alte lucruri interesante. De exemplu, pe latura sa sudică, o fântână de piatră, de unde am văzut că lumea se aproviziona cu apă proaspătă. Este de fapt un monument dedicat lui Michel Rodange (1827-1876), cel mai cunoscut poet luxemburghez, creatorul personajului numit „vulpoiul Rénert”. Dealtfel, în vârful monumentului se află chiar o vulpe de piatră (o copie totuși; cea originală a fost furată în 1979).

Tot pe latura sudică a pieții Guilaume II este și Primăria orașului, ridicată la începutul sec. 19 în stil neoclasic, utilizându-se masiv la construcția sa cărămizile rezultate din demolarea vechii mânăstiri franciscane. Doi lei de bronz flanchează treptele ce conduc spre intrarea în edificiu. Am admirat în piață și statuia ecvestră a fostului Rege și Mare Duce Guilaume II de Nassau-Orange, ce a domnit peste Luxemburg între 1840 și 1849, timp suficient pentru a oferi ducatului prima sa Constituție, una dintre cele mai liberale din Europa acelor timpuri. Am citit în ghidul proaspăt achiziționat că în Haga se găsește o copie a acestei statui.

Ca să găsim Marele Palat Ducal ne-am învârtit un pic pe străduțe, am întrebat până la urmă pe cineva și l-am dibuit. O construcție superbă, discret decorată cu mici briz-brizuri și balcoane de fier forjat. Ba, am prins și ultima parte din schimbarea gărzilor. Inițial, pe locul pe care se află acum palatul, a fost vechea primărie a orașului, distrusă de o explozie în 1554. A fost reconstruită 20 de ani mai târziu, modelată de-a lungul secolelor prin adăugarea altor corpuri, iar din 1890 clădirea principală funcționează drept reședință a ducilor de Luxemburg.

În imediata apropiere se găsește ceea ce cândva a fost Piața de Pește, un loc deosebit de romantic, cu case vechi și portaluri arcuite. Este probabil cel mai vechi loc din oraș, aflat la intersecția a două foste drumuri romane. Vara trebuie să fie o minunăție, căci am identificat restaurante, cafenele și chiar și acum, iarna, câteva și-au întins mesele și scaunele afară, pe mici terase.

Am trecut apoi pe lângă biserica Sf. Mihail (norocul nostru s-o cam gătat, o găsirăm închisă), cel mai vechi edificiu de cult din oraș, ridicat în 987 spre a înlocui vechea capelă a castelului conților de Luxemburg. Desigur, ceea ce vedem noi azi n-are nicio legătură cu prima biserică, aceasta a fost distrusă și refăcută de nenumărate ori, de fiecare dată cu ajustările de rigoare. Totuși, se pare că aspectul său actual datează din 1688, îmbinând elemente ale mai multor stiluri arhitectonice: gotic, baroc, romanesc.

Am ajuns deci în capătul estic al platoului pe care se înalță centrul vechi, așa-numitul promontoriu Bock, practic locul de naștere a Luxemburgului. În anul 963, Siegfrid, Conte de Ardenne, a cumpărat acest loc strategic, înconjurat din trei părți de râpe adânci. Castelul ridicat pe promontoriu l-a numit Lucilinburhuc (micul castel), de unde a derivat numele actual al orașului.

Priveliștile ce se desfășoară privirilor din acest punct îți taie efectiv răsuflarea! Sub noi, în stânga și în dreapta se întindea marea de acoperișuri ale caselor din cartierele orașului-de-jos, Grund în dreapta, Clausen în față și Pfaffenthal și Kirchberg în stânga. Strada ce iese din orașul vechi continuă tot înainte pe un viaduct, care se pierde în zare sub arcadele altui viaduct! Probabil una dintre cele mai frumoase priveliști din lume!

Câteva panouri informative ne dau recomandări despre circuitele tematice pe care le putem face la pas, cu pornire din acest punct: cel numit Wenzel (după numele unuia din ducii de Luxemburg, cu rol important în fortificarea orașului) sau Vauban (după cel al celebrului constructor francez de fortărețe, ce a trăit sub domnia lui Ludovic al XIV-lea). Fiecare durează în jur de 4 ore, de care noi nu prea dispuneam, așa că am ales însă să străbatem doar Cornișa, despre care domnul de la oficiul turistic ne spusese că nu trebuie sub nicio formă s-o ratăm!

Dar mai întâi ne-am mai foit un pic prin zonă, am înaintat pe pod câteva zeci de metri, pe stânga se urcă la un punct de belvedere de unde se văd foarte frumos Pfaffenthal și Kirchberg, până departe, la Podul Marii Ducese Charlotte (Podul Roșu). Am traversat, acolo sunt rămășițele vechilor cazemate Beck, ridicate prima dată pe timpul stăpânirii spaniole, în 1644, precum și Cripta Arheologică, unde se păstrează vestigii ale primului castel al Ducilor de Luxemburg și al fortificațiilor ulterioare. Cazematele și cripta sunt incluse în patrimoniul UNESCO. Nu se puteau vizita, probabil din cauză de sezon. Nu ne-am necăjit prea tare, ne-am consolat cu superbele priveliști către Grund, având în prim-plan monumentala clădire numită Neimenster, fosta mânăstire benedictină, devenită ulterior spital de campanie, apoi închisoare, iar în prezent centru cultural.

Aveam să ne lansăm în curând pe Cornișă, un drum pietonal de o frumusețe greu de descris în cuvinte, ce urmărește linia fostelor fortificații ale orașului-de-sus, oferind pe tot parcursul său imagini incredibile cu valea Alzettei, mărginită de casele vechi din Grund. Nu degeaba toată această zonă a fost considerată de scriitorul luxemburghez Batty Weber „cel mai frumos balcon al Europei” și inclusă în rândul vedetelor UNESCO! O să înțelegeți mai bine din fotografiile pe care le voi atașa la final.

Cornișa se termină pe platoul Saint-Esprit, unde este amplasat Cité Judiciaire, un ansamblu de clădiri ce găzduiesc organisme naționale și europene. În apropierea acestuia se găsește ascensorul care te conduce (gratuit; program 6:30-2) în numai câteva secunde în districtul Grund. Ni se cam făcuse foame și speram să găsim în Grund o cârciumioară drăguță și romantică, dar din păcate toate erau închise (cred că tot din motiv de sezon, ora încă era ok). Ne-am preumblat puțin prin cartier, ne-am bucurat de pacea locului, de reflexia caselor colorate în oglinda Alzettei și de joaca rățuștelor. Am dat de Muzeul de Istorie Naturală și de biserica Sf. Ioan, hibernând și ea.

Ne-am întors în orașul-de-sus și de-acum obiectivul nostru principal era să găsim o mâncătorie valabilă. Doar că... știți cum se întâmplă – când ai nevoie, atunci nu găsești! ???? Am ieșit prin Cité Judiciaire, ne-am lansat pe Viaduct, la capătul căruia am traversat și am cotit-o dreapta, spre platoul Bourbon (că pe-acolo nu fuseserăm ????). Paul ne tot troncănea la cap, că iar ne-a uitat Dumnezeu căscând gurile în stânga și în dreapta și am ratat masa de prânz!... Nu vreți să știți cum face băiatul meu când e flămând! Seamănă cu mama lui...

Ne-a ieșit în cale Maria. Cel puțin așa scria pe frontispiciu: Chez Maria Café Brasserie. N-am fi încercat ușa dacă n-am fi zărit un tip care fuma afară, pe terasă, în fața unei cești de cafea. Am avut noroc, era deschis. Oferta nu cuprindea prea multe, doar niște chestii fast food, dar în situații din astea cine mai face mofturi?! (Paul.) În fine, ne-am păcălit foamea cu câte o bucată de baghetă mâzgălită cu sos de roșii, brânză și salam (un fel de pizza improvizată), iar setea cu câte o bere mică. În timp ce mâncam, am auzit dinspre bar dulcele grai autohton; Maria e româncă! Normal; cine ar ține braseria deschisă atunci când toți luxemburghezii își fac siesta?! Săru’ mâna pentru masă, Maria!

Am mai făcut ceva pași înainte, pe Boulevard de la Pétrousse, admirând clădirile înalte și frumoase – adevărate palate. Am depășit 19 Liberté (chiar așa o cheamă pe casa asta), ridicată la începutul sec. 20 pentru ARBED, compania de oțel și fier a Luxemburgului, pentru ca ulterior să devină sediu al multinaționalei ArcelorMittal. Un pic mai încolo ne-a impresionat și Banque et Caisse d’Epargne de l’Etat (un fel de CEC, dacă înțeleg eu bine).

Și iată-ne ajunși în dreptul Podului Adolphe, pe care nu l-am mai traversat, că n-avea rost, era destul de târziu (zilele de iarnă sunt scurte, din păcate). Pe GoogleMaps găsisem marcată în apropiere Villa Pauly, vechiul sediu al Gestapo-ului luxemburghez și am ținut cu tot dinadinsul s-o vedem. Și bine am făcut, căci e chiar frumușică și fotogenică. Pe urmă am urmat drumul cel mai scurt spre gară, pe Avenue de la Liberté. Am ajuns după vreo jumătate de oră, la timp pentru a… afla că trenul nostru taman se anulase! ???? De, se mai întâmplă și la case mari!... Ne-am înarmat cu răbdare și l-am așteptat pe următorul...

---

VIZUALIZĂRI: 4655 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI