Mărunțișuri, și alte datorii despre Londra

TIPĂREȘTE

În cele două articole publicate în luna februarie despre vizita mea de anul trecut la Londra, menționam câteva locuri în care nu am putut să văd tot, ocazie cu care mi-am propus ca la următoarea vizită să nu le ratez. Posibilitatea a apărut la începutul lui mai 2016, cu prilejul invitației prietenilor noștri din capitala Marii Britanii de a petrece câteva zile la ei, în drum spre excursia din Mallorca. Am avut, astfel, la dispoziție 3 zile să văd și să revăd aproape tot ce mi-am propus. Și, bineînțeles, nu am reușit 100%. Asta ca să vorbim numai de ceea ce mi-am propus, deoarece mai sunt multe, multe altele care, pentru moment, nici nu au avut loc în programul meu. Astfel că, și de aici mai rămâne ceva pentru o dată viitoare. Unele din obiectivele rămase și vizionate, au fost de mai mică amploare, ce se puteau rezolva din o singură privire, altele au fost obiective de amploare, ce necesitau o vizită de amploare, amănunțită.

Dacă este să începem cu „mărunțișurile”, primul pe listă ar fi ceea ce londonezii numesc ”The Monument”. În articolul din februarie l-am prezentat destul de în detaliu. Nu mai revin acum. Menționam atunci că nu am mai avut forța de a urca cele 311 trepte până în vârf. Acum am venit special pentru a le urca. ”Monumentul” este unul din puținele obiective la care nu se vând bilete on-line. În schimb, la casă, dacă cumperi un bilet combinat cu vizita la ”Tower Bridge Exibition”, ai parte de o reducere de circa 40%. Nu am idee dacă au evoluat prețurile, însă noi am plătit pentru cele două obiective circa 6,50 lire de persoană. Cele 311 trepte sunt destul de ușor de urcat, fiecare treaptă având mai puțin de 20 cm înălțime. În plus, din loc în loc, destul de frecvent, sunt spații de odihnă, unele chiar cu bănci. Problema este că scara, în spirală în jurul unui ax central, este destul de îngustă, astfel că atunci când se întâlnesc două șiruri de turiști ce merg în sens contrar, unii au parte de niște trepte relativ înguste. Ajunși în vârf, avem parte de un balcon circular, ce oferă imagini de la înălțime asupra tuturor lucrurilor din jur. Partea mai puțin plăcută este că balconul este închis pe tot conturul cu o plasă de sârmă destul de înaltă. Aceasta a apărut în ultimii ani, după două sau trei cazuri de sinucidere. De aici rezultă două feluri de fotografii ale aceluiași obiectiv. Mie îmi plac ambele variante. Ce remarc, însă, este diferența evidentă de înălțime în favoarea St. Paul’s Cathedral, vizitată din nou cu o zi înainte. Acum, abia depășim cota blocurilor din vecinătate. iar zgârie – norii din partea de nord chiar ne domină.

Dacă primul „mărunțiș” a reprezentat locul unde a început ”Marele Incendiu”, în 2 septembrie 1666, următorul este chiar mai mărunt, și marchează locul unde au fost stinse ultimele focare ale acestuia. Este vorba de ”The Golden Boy of Pye Corner”, amplasat la circa 1.3 km distanță, în linie dreaptă, de ”Monument”. Ajung la concluzia că ”Marele incendiu” a fost „mare” pentru etapa în care a avut loc. Mie, acum, nu mi se mai pare chiar „mare”.

Un aspect interesant întâmplat pe drumul spre acest obiectiv. Studiind harta pentru alegerea traseului, suntem acostați de un localnic de vârsta a treia. Acesta se oferă să ne conducă până acolo. De fapt. cred că avea aptitudini de ghid, și era dornic de companie. Indicațiile lui au fost foarte utile. În plus, ne-a dat o mulțime de informații despre clădirile pe lângă care treceam. Din nefericire, ritmul de deplasare era mult prea lent față de programul nostru. Ca urmare, la un moment dat, ne cerem scuze și ne despărțim. La plecare, domnul, cu un aer admirativ, ne spune: ”Nu am auzit niciodată de vreun turist care să caute acest obiectiv”.

Și poate această situație este explicabilă. Obiectivul, în sine, este o mică statuie ce înfățișează un mic băiețel, un pic cam grăsuț, la nudul gol, fixată într-o nișă, la etajul unu pe fațada unei clădiri, la intersecția a două străzi secundare (Cock Lane și Giltspur Street). Statuia are mai puțin de un metru înălțime, este din lemn și este placată cu aur (sursă en.wikipedia.org/wiki/Gol ... y_of_Pye_Corner). Curios, nu am remarcat nici un sistem de securitate a acesteia. Imediat sub statuie, o inscripție ne informează că ”Acest băiat reamintește de ultimele locuri ale incendiului Londrei, datorat păcatului lăcomiei”. Statuia este datată ca fiind din secolul al XVII-lea. Inscripția, mult mai mare, de la parterul clădirii, sub statuie, ne spune că, inițial, aceasta a fost amplasată pe fațada ”Fortune of War”, un „pub” de reputație îndoielnică, ce a dat mult de lucru, dar și material didactic, chirurgilor de la spitalul St. Bartolomeu din vecinătate. Această clădire a fost demolată în 1910, iar actuala clădire este încadrată în ”Clasa 2-a”, deci considerată monument istoric. Aceeași inscripție de la parter confirmă faptul că incendiul s-a datorat „păcatului lăcomiei” și nu „papistașilor”, așa cum prezintă o inscripție de pe Monument În necunoștință de cauză, la momentul vizitei la Monument, nu am căutat o asemenea inscripție. Cunoștințele mele privind istoria Angliei din acea perioadă, nu mă lămuresc de ce era nevoie de o asemenea clarificare. Credeam că la jumătatea secolului al XVII nu prea mai erau catolici în Anglia.

Un ultim „mărunțiș” este cel pe cale l-am identificat cu ocazia vizitei anterioare la ”Tower of London”, când am aflat că acesta a fost construit peste ruinele unei fortărețe romane, din care o parte mai este vizibilă, în stația de metrou Tower Hill. În realitate, acestea sunt la intrarea în stația de metrou și sunt împărțite în două de strada ”Tower Hill”. Spre stația de metrou este un zid de vreo 4 metri înălțime, de la baza căruia ne salută statuia împăratului Traian. Pe partea cealaltă a străzii pare a fi fundația unei clădiri, sub nivelul terenului actual. Internetul îmi spune că o parte a ruinelor romane au fost scoase la iveală de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Atunci cum a rezistat zidul de 4 metri în picioare? De fapt, se pare că zidul este parțial roman, fiind completat și întărit ca zid de apărare al Londrei medievale. Și totuși, cum a rezistat? Deși plec parțial nelămurit, rămân cu o imagine pe care nu am întâlnit-o prea des. Este vorba de ”Turnul Londrei” văzut din spate, imagine a unei adevărate cetăți medievale.

În drum spre următorul obiectiv al vizitei noastre, avem parte de un spectacol ce nu are loc zilnic. Un vapor ceva mai mare trebuia să treacă în amonte de ”Tower Bridge”. Ca urmare, acesta trebuia să se ridice, pentru a elibera calea. De un asemenea eveniment, programat cu multe luni înainte și anunțat pe internet, avem parte și noi. Dar nu suntem singurii. Probabil câteva mii de spectatori, pe ambele maluri ale Tamisei, s-au adunat, cu multe minute înainte, pentru a admira evenimentul. Fix la ora anunțată pe internet, circulația pe pod este oprită, și apoi, încet, încet, cele două părți încep să se ridice. După circa cinci minute, deschiderea este la maxim, și vasul poate să treacă. Dar eu am o surpriză, nu neapărat neplăcută. Nu trece un transatlantic cu nu știu câte punți, ci o corăbioară mică, dar cu un catarg foarte înalt. Am o dovadă de egalitate a tratamentului, indiferent de mărime. Păcat că nu am reținut numele corăbiei.

Durează alte circa cinci minute de coborâre a podului, dar și alte douăzeci de minute pentru reluarea circulației la normal. Podul, construit în perioada 1866 – 1894, asigură traversarea Tamisei atât pentru mijloacele auto, cât și pentru pietoni. În cele din urmă, avem condițiile de a ajunge la următoarea noastră destinație: ”Tower Bridge Exhibition”. Ne strecurăm cu greu printre sutele de turiști care, încă, încearcă să se alinieze în traficul normal, și ajungem la turnul nordic al podului. Aici, un lift ne duce direct la etajul 4. Pe parcurs, însoțitoarea ne face o scurtă prezentare asupra a ceea ce urmează să vedem, și a traseului pe care îl vom parcurge. La capătul drumului ne lasă să ne descurcăm singuri. Ajungem într-o sală vizibil amenajată în interiorul unei construcții metalice cu grinzi, stâlpi și zăbrele, unde, pe un ecran, rezonabil ca mărime, rulează continuu un film despre istoria podului. Aici, mă miră extrem de mult prezența lângă ecran a unei tăvi plină cu crabi și homari. Cuburile de gheață ce-i înconjoară par să spună că sunt reali, și nu de plastic. Nu sunt sigur, totuși, ce caută acolo?

Mergând mai departe pe traseul indicat, ajungem la pasarela existentă, la partea superioară, între cele două turnuri ale podului, spre aval. Aici pare a fi punctul culminant al vizitei, sau al „expoziției”. Multitudinea de postere afișate pe toată lungimea de 61 de metri a pasarelei, ce prezintă variantele de pod studiate înaintea de alegerea prezentei, sau etape ale construcției acesteia, nu par a suscita atenția vizitatorilor. Toată lumea este atrasă de zona pasarelei unde, la 42 metri peste nivelul Tamisei, podeaua este de sticlă. Îmbulzeală, așteptare, cei ce au ocupat deja un loc, se lasă greu convinși să plece de acolo. Se fac poze și „selfie-uri” din toate pozițiile, se lungește la maximum perioada de stat pe podeaua de sticlă. După ce parcurgem de mai multe ori lateralele pasarelei, studiind toate posterele de acolo, și admirând imaginile din exterior, reușim să prindem un loc pe mijloc. Trebuie să recunosc că prima senzație nu este foarte plăcută, și o senzație de teamă mă domină la primii pași pe suprafața transparentă. Dar, după un început timid apoi, totul intră în normal. Descopăr atunci că, în zona respectivă, plafonul este de sticlă, fapt ce oferă posibilitatea unor fotografii din unghiuri inedite. Profităm de această ocazie. Eliberăm zona mai repede decât alții, și ne îndreptăm spre turnul sudic al podului, din care intrăm pe pasarela din amonte, paralelă cu prima. Surpriză, aici este aceiași situație: postere pe lateral, podea de sticlă pe mijloc, plafon cu oglinzi deasupra. Poate un pic mai puțini turiști. Având o senzație de „deja vu”, mă concentrez asupra imaginilor asupra orașului văzute de la acest nivel. Revenim, apoi, la turnul de sud și coborâm la nivelul străzii. De data asta folosim scările, care sunt largi și foarte comode.

În cea de-a doua parte a ”Expoziției Turnului” sunt expuse mecanismele inițiale, din perioada Reginei Victoria, de ridicare a podului. Pentru a ajunge la aceasta, urmărim traseul cu marcaj albastru de pe trotuarele străzii, de la turnul de sud până la culeea din malul apropiat. Bineînțeles că pentru a intra la expoziție trebuie să prezentăm, din nou, biletul. Altfel, oricine de pe stradă ar putea intra. Aici, în câteva camere, înglobate în culee, sunt expuse vechile mecanisme de manevrare a podului. Acestea sunt perfect curățate, lustruite, vopsite, încât dau impresia a fi noi. În plus, în prezentarea expoziției, nu se specifica nicăieri că este vorba de vechile mecanisme. Așa că, persoanele mai puțin pe fază, puteau să creadă că sunt încă în funcțiune. Dar dacă cineva realizează care este distanța până la partea mobilă a podului, se lămurește imediat. Din nefericire, nu am beneficiat de prea multe indicații turistice. Sistemul de ridicare a funcționat hidraulic. Având o putere de circa 360 cai putere fiecare, cu un sistem de pârghii și pistoane acesta crea o presiune suficientă pentru ridicarea părților mobile ale podului. Dacă am înțeles bine, fiecare parte basculantă are o greutate de peste 1000 tone, însă o bună parte din aceasta este contrabalansată de contragreutățile de sub pilonii podului. Echipamentul pe care îl vedem a funcționat până în 1974, când a fost înlocuit de un nou sistem, electro – hidraulic. Ultima sală a expoziției adăpostește o altă sală de proiecție, unde rulează continuu un alt film ce prezentă echipamentul vizionat anterior. Și, bineînțeles, la ieșire, trebuie să trecem prin …... magazinul de suveniruri.

Părăsind ”Tower Bridge”, ne îndreptăm către The Shard, acel ”Ciob” de peste 300 m înălțime, despre care am vorbit într-un articol anterior, așa că, nu mai revin. În drum spre casă, încheiem ziua cu o plimbare pe malul sudic al Tamisei. Din multitudinea de mici detalii de interes turistic ce ne ies în cale la fiecare pas, câteva prezentate și în articolele anterioare, îmi atrag atenția două. În mijlocul unui pasaj pietonal, plin de „pub-uri” și magazine de suveniruri, ce conduce către stația ”London Bridge”, există o structură metalică ce nu mi-a fost clar ce reprezintă. Cred că cel mai aproape de imaginația mea este ”Nautilus”, submarinul Căpitanului Nemo. Dar nu prea știu ce ar căuta aici. Al doilea ocupă o suprafață respectabilă pe alea pietonală de pe malul râului. Practic este un anticariat în aer liber, cu câteva zeci de standuri și de vânzători și câteva mii de volume expuse. M-am oprit două, trei minute la unul din standuri, și rămân impresionat de varietatea domeniilor acoperite.

O altă zi a sejurului la Londra a fost dedicată zonei cunoscută sub numele ”City of Westminster. După vizita la ”London Eye”, deja descrisă de @doinafil, traversăm Tamisa pe ”Westminster Bridge”, cu un ochi la „roata mare” și un altul la celebrul ”Big Ben”. Destinația noastră este ”Westminster Abbey”, dar, despre aceasta, mi-am propus să scriu un articol separat.

Plecând de la Abație, următorul obiectiv al nostru este ”The Jewel Tower”, aflat în imediata vecinătate. Construit în 1365 – 1366, sub domnia regelui Edward al III-lea, era amplasat în colțul nord – vestic al palatului regal, ca parte a zidului de apărare. De aici provine și forma de ”L”. Turnul era apărat și de un șanț de apă, alimentat din Tamisa. Construit pe trei nivele, avea scopul de a adăposti bijuteriile personale ale regelui. Bijuteriile Coroanei, și atunci erau păstrate la ”Turnul Londrei” și în Westminster Abbey. În turnul nostru erau adăpostite veselă, tacâmuri, pocale, boluri, dar și veșminte, goblenuri, tapiserii. Toate erau inventariate și păstrate în cufere speciale. Valoarea lor era estimată prin greutatea fiecărei piese. Se cunosc cazuri în care o parte din aceste obiecte au fost scoase din depozit, pentru a însoți regele în deplasările sale.

Turnul, la fiecare nivel, are două încăperi. Accesul la nivelele superioare se face pe o scară în spirală, ce pleacă din dreptul intrării în turn. De pe scară se intră într-o cameră principală, mai mare, iar din aceasta, în partea din spate, stânga, se intră într-o a doua cameră, mai mică. La parter, în camera principală se află casa de bilete și, bineînțeles, magazinul de suveniruri. Camera secundară nu este deschisă vizitatorilor. La nivelele superioare, fiecare cameră are câte o destinație, legată de modul de folosire a Turnului de-a lungul veacurilor.

Camera principală de la primul nivel prezintă, în tot felul de documente, schițe și fotografii, istoria turnului de la construirea sa, până în prezent. Cred că este camera aferentă prezentei perioade de funcționare a turnului.

În 1512, Palatul Regal Westminster este distrus de un incendiu, iar Henry al VIII-lea mută curtea regală la Whitehall. ”Turnul Bijuteriilor intră într-o perioadă de uitare până la sfârșitul secolului, când este preluat de Parlament și transformat în arhiva Camerei Lorzilor. În camera laterală de la etajul unu, în spatele unei uși considerată originală, din secolul al XIV-lea, o vitrină adăpostește mai multe suluri cu ”Hotărâri” ale respectivului legislativ. Pe o masă în mijlocul camerei, câteva asemenea documente sunt expuse pentru consultare. Cel mai important pare a fi ”The Bill of Rights”, din 16 decembrie 1689, care rezolvă o serie de probleme constituționale și stabilește anumite drepturi civile de bază. ”Legea drepturilor” stabilește limite ale puterilor monarhului precum și drepturile Parlamentului, inclusiv cerința parlamentelor regulate, alegeri libere, și libertatea de exprimare în Parlament. Presupun însă că ceea ce vedem sunt, însă, niște copii reușite.

În această perioadă Turnul suferă mai multe lucrări de reabilitare, în special de îmbunătățire a rezistenței la incendiu. În consecință, este una din cele patru clădiri care scapă fără avarii la incendiul ce distruge din nou zona, în 1834. Dar, parlamentul consideră că este mai sigur să-și mute arhiva în ”Victoria Tower”, proaspăt construit, deși acesta este peste drum, la mai puțin de 60 m distanță.

După aceea Turnul este preluat de ”Standard Weights and Measures Department”, proaspăt înființat în 1869, un fel de ”Institutul de Metrologie” de la noi. Aici au fost create, depozitate, și s-au făcut verificări asupra unităților standard de măsură anglo – saxone, ”imperiale” denumite în muzeu, pentru volum, greutate și lungime. Acestei etape îi este dedicată camera principală de la al doilea etaj. Rețin de aici vitrina cu unitățile standard de măsura a volumului. Și asta cu toate că majoritatea unităților de măsură îmi sunt necunoscute ca nume și capacitate. Dar recunosc între ele ”Pint”, circa 568 ml, ca unitate de măsură atunci când cer o bere la „pub-uri”. Departamentul rezistă aici până în 1938 când, datorită intensificării traficului în zonă, ce transmitea vibrații până la Turn, amplasamentul nu mai este considerat corespunzător.

În aceiași încăpere, pe o masă în mijlocul camerei, sunt două machete. Una este macheta zonei Palatului Regal Westminster, la data construirii ”The Jewel Tower”. Clădirile palatului sunt mai închise la culoare. O a doua machetă prezintă construcțiile de azi din zonă. Două dintre ele sunt închise la culoare, și sunt singurele care au rezistat din vechiul palat până azi. Este vorba de turnul nostru și de ”Westminster Hall”. Aceasta, construită în 1097, a fost multă vreme cea mai mare din Europa (20 x 73 m). În prezent este integrată între clădirile Parlamentului și este folosită pentru diverse ceremonii regale sau parlamentare. Două doamne ce erau în Turn odată cu noi ne-au spus că poate fi și vizitată de turiști, dar ne-au trimis la Parlament pentru informații. O a treia clădire existentă în ambele machete, deci a supraviețuit veacurilor, este ”Westminster Abbey”.

Camera laterală de la etajul doi este dedicată bijuteriilor regale menționate anterior.

În 1948 Turnul intră în grija ”Minisrty of Works”, care se ocupă de restaurarea lui după avariile datorate războiului. Totodată, o serie de clădiri din vecinătate sunt demolate, pentru a se reface o parte a grădinilor Palatului Regal, și se sapă din nou șanțul de protecție. Turnul a fost deschis pentru turiști în 1956, ajungând azi la circa 30000 de vizitatori anual. Pentru noi cred că cele circa 4 lire de persoană plătite pe biletul de intrare au fost compensate de informațiile primite.

În drum spre următorul obiectiv, ne alegem ca traseul să treacă prin ”Trafalgar Square”. Asta, numai pentru a-l saluta pe Amiralul Nelson. Ca urmare, parcurgem pe jos ”Whitehall Street”, cu tot șirul său de palate și monumente. Remarc faptul că ”Downing Street” este închis acum în capătul străzii, și nu se mai poate ajunge până în dreptul porții de la nr. 10, așa cum am reușit în urmă cu 20 de ani. Apoi, mă gândesc, cu părere de rău, că ”Horse Guards Parade” nu a mai avut loc în programul nostru. Ajungând în piață am surpriza neplăcută de a da peste o aglomerație teribilă, și un trafic infernal. Și nici urmă de porumbeii de acum 20 de ani. Așa că, îl salutăm pe Amiral de pe trotuarul opus și ne îndreptăm spre stația de metrou.

Coborâm la stația ”Tottenham Court Road”, pentru a ajunge la ultimul obiectiv al zilei, ”British Museum”. Știam că a-l vedea în totalitate este, practic, imposibil. Așa că rezervasem numai trei ore acestei vizite, cu gândul de a ne concentra pe zona de istorie antică. Această alegere avea un substrat. Doina, vizitând cu ceva timp în urmă Acropole, a aflat că una din cariatidele originale se află în acest muzeu. Deci, dacă tot eram la Londra, trebuia neapărat văzută.

După vreo două întrebări și câteva străzi în zigzag, ajungem la intrarea în muzeu. Sub coloanele din fațadă, ce dau muzeului un aspect de templu grec, două mici cozi sunt formate în dreptul a două puncte de verificare. Controlul nu este deosebit de riguros, dar nu sunt admise bagajele de dimensiuni mari. (vizitarea muzeului este gratuită, un motiv în plus de a nu-l ocoli). Trecând de control, ajungem într-o curte interioară, acoperită cu un plafon de sticlă albastră. Pare a fi un loc de formare a grupurilor și de pornire către secțiunile alese. În centru este o construcție rotundă, despre care înțeleg că este un fel de bibliotecă, cu săli de lectură. Curtea este plină de spații comerciale de diverse profiluri, inclusiv tonete cu broșuri și suveniruri, și tot de aici se pot închiria ghiduri audio.

Secțiunea pe care ne-am ales-o are intrarea în partea stângă a curții. Și nu intrăm bine, că dăm de ”Rosetta Stone”. Eu, mare amator de tot ce ţine de Egiptul antic, rămân plăcut impresionat. Chiar dacă este în spatele unei carcase de sticlă, este emoționant să fii în preajma unui „monument al istoriei” (clasificarea îmi aparține). Cu atât mai mult, cu cât este mai mare decât mi-o imaginam, după pozele din cartea de istorie. Pentru cine nu știe, aceasta este o „stelă” din rocă vulcanică, datată circa 159 după Hristos, din timpul faraonului Ptolomeu al V-lea. Pe o suprafață de circa 114 x 72 cm, un același text este scris în două limbi: hieroglifele egiptene și limba greacă (veche). Piatra a fost găsită de soldații lui Napoleon, în zona Memphis în, 1799, în timpul campaniei din Egipt. După asediul de la Alexandria din 1801, piatra intră în posesia britanicilor, iar din 1802 este expusă în British Museum. Se consideră că este cel mai vizitat obiect din acest muzeu. În 1803 apar primele traduceri ale textului grec, dar mai sunt necesari încă aproape 20 de ani, până în 1822, când Champollion reușește să traducă și hieroglifele.

În stânga și în dreapta intrării în clădire, o încăpere foarte lungă adăpostește artefacte egiptene. După experiența din 2008 cu Muzeul de Egiptologie din Cairo, foarte bine organizat cronologic, am impresia că aici lucrurile sunt cam „aruncate cu lopata”. Sunt, însă, lucruri remarcabile și, presupun, originale. Îmi atrag atenția imaginea, deja familiară, a lui Ramses al II-lea, sau renumitul scarabeu, de la Karnak. Acesta din urmă îmi aduce aminte de faptul că atunci când l-am întâlnit prima data în templul egiptean, nu mi-am dat seama cum vine, și i-am fotografiat spatele Abia seara, la spectacolul de sunet și lumină am remarcat greșeala. Apoi, o mulțime de sarcofage de piatră, coloane, stele, statuete de persoane, și chiar o ușă de piatră completează exponatele. Pe imaginile mele au rămas o mult venerată pisică și un sfinx, puțin diferit de cei pe care i-am întâlnit la Karnak și Luxor.

Paralel cu galeria egipteană, un șir de trei încăperi adăpostesc artefacte asiriene. Primele care ies în cale sunt două statui imense, pe care ghidul ce îl am la dispoziție le numește ”Uriașii lei înaripați”. Acestea au străjuit ușa de la camera tronului din palatul regelui Sargon al II-lea, din secolul al VIII-lea, înainte de Hristos. Palatul era localizat în apropierea orașului antic Nineveh, din Irak-ul de azi. Ambele statui au capete umane, ce par a reprezenta războinici asirieni. După părerea mea, dacă una din statui poate fi considerată că reprezintă un leu, cealaltă, cel puțin după copite, forma corpului și coada, reprezintă un cal. Partea ce mă amuză cel mai mult este faptul că ambele animale au cinci picioare. Ghidul îmi atrage atenția că, pe placa de bază a statuilor, se pot observa niște semne ciudate, ce sunt prezentate drept scrierea cuneiformă asiriană, considerată drept cea mai veche scriere de pe Pământ. (Se pare că autorii nu au auzit de Tăblițele de la Tărtăria.) Celelalte exponate sunt basoreliefuri de mari dimensiuni, cu scene de vânătoare sau de luptă. Încerc să fac o fotografie panoramică a uneia din ele, dar nu reușesc. Dau vina pe lățimea destul de mică a galeriei în care sunt expuse.

Trecem, apoi, în ”Sala sculpturilor greco – romane”. Locul din mijloc este ocupat de o frumoasă Venus ghemuită. Dar, de jur împrejur sunt și câțiva Apollo și surori de-ale celei dintâi.

Urmează sala ”Monumentul Nereidelor”. Acesta este, de fapt, un mormânt al unui rege lycian, din zona Xanthos, datat 380 înainte de Hristos. Atribuit unui sculptor grec, într-o zonă aflată sub o puternică influență a culturii elene, monumentul este imaginea perfectă a unui templu ionic. Numele îi vine de la statuile dintre coloanele fațadei, fiice ale lui Nereus, nimfe ale mării, membre ale cortegiului lui Poseidon. Soclul templului, organizat pe trei nivele, este decorat cu scene de luptă. Ghidul îmi atrage atenția că armele luptătorilor nu sunt grecești, ci de origine persană. Concluzia este că respectivul rege defunct era un vasal al persanilor. Fragmente de basoreliefuri, probabil aparținând templului, sunt expuse pe pereții sălii. În capătul opus al sălii față de Monument, statuile altor trei Nereide încântă privirile.

Mergând în continuare spre interiorul clădirii, ajungem într-un ansamblu de cinci încăperi dedicate, în totalitate, ”Parthenonului”. Una din încăperi, cea mai mare și lungă, comunică la capete cu alte două, cu câteva trepte mai sus. Alte două, în fața lor, relativ înguste față de lungime, sunt simetrice față de intrarea în acest ansamblu. În acestea sunt prezentate date despre acest templu, despre execuția lui și evenimente din istoria acestuia. Într-una din încăperi, pe un capăt original de coloană, este reconstruită, în mărime naturală, partea superioară a unui colț al templului. În celelalte încăperi sunt expuse fragmente, mai mult sau mai puțin întregi, de fresce decupate din diverse părți ale templului. Remarc numerotarea cu cifre arabe a personajelor din fresce, și cu numere romane a fragmentelor.

Dar nu vedem nicăieri cariatida pentru care venisem aici. Cerem ajutorul unor supraveghetori, și aceștia ne conduc într-o încăpere din spatele Monumentului Nereidelor. Și, într-adevăr. este aici, în stânga intrării. Înaltă, suplă, sprijină pe capul său o porțiune de tavan. Nu este foarte multă lume care să-i acorde atenție. Oare nu s-o fi simțind singură aici, departe de suratele sale?

Continuând drumul, ajungem în sala destinată ”Mausoleului din Halicarnas”, una din cele șapte minuni ale lumii antice. Nu mai detaliez aici, întrucât am mai scris odată despre acesta. Nouă nu ne rămâne decât să admirăm statuile celor doi soți/frați, respectiv Mausol și Artemisa a II-a, unul din caii cvadrigei ce împodobeau vârful construcției sau frescele de pe pereții mausoleului.

Ultima sală a circuitului nostru este ”Lumea lui Alexandru”. Dar deja suntem obosiți după o zi plină, și gradul de receptare a informațiilor este mult diminuat. Rețin, totuși, o foarte frumoasă diademă din frunze de aur, pe care cred că nu o poate rata cineva, precum și statuia unui câine ce pare destul de fioros. Înțeleg că este una din puținele statui ale unui asemenea animal, rămasă intactă din antichitate, dar și că este o statuie de proveniență romană. Ce caută atunci în ”Lumea lui Alexandru”?

Între timp se anunță ora închiderii, și trebuie să părăsim muzeul. Dar mai avem ceva timp până la trenul spre casă, așa că ne putem relaxa la o înghețată și o bere.

---

VIZUALIZĂRI: 3070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI