O altă zi la Londra, sau prin Marea Britanie, după ”BREXIT” – Partea IV-a

TIPĂREȘTE

După clipele de relaxare petrecute pe terasa din vârful dealului din Parcul Greenwich, pe care le-am descris în episodul anterior, ne îndreptăm către obiectivele pe care le aveam propuse în această destinație.

Pe zidul complexului Observatorului Regal, înainte de intrare este montat un ceas mai deosebit, având cadranul cu 24 de ore, marcate în cifre romane. Cunoscut sub numele de Shepherd Gate Clock, instalat de Charles Shepherd în 1852 și controlat prin impulsuri electrice de ceasul principial din interior, este primul ceas ce a arătat publicului ora oficială GMT (”Greenwich Mean Time”). Noi ajungând acolo în iulie, în timpul BST (”British Summer Time”), ceasul era cu o oră în urmă.

Intrând în incinta observatorului, am o oarecare surpriză. Pe cât de multă lume era pe terasa exterioară să admire panorama Londrei, pe atât de puțini vizitatori sunt în interior. Ca urmare, accesul la clasicele fotografii peste linia ”Prime Meridian”, cu câte un picior în fiecare emisferă, este deosebit de facil. Bineînțeles că ne folosim imediat de el. Dar, în documentările de acasă, aveam să am parte de o mare nelămurire. Linia marcată ca ”Meridianul 0” în curtea observatorului, a fost determinată de Sir George Airy în 1851, în urma unor complicate calcule, pentru mine, legate de poziția soarelui, ora oficială și nu știu încă câte alte date. Aceasta a fost recunoscută internațional în 1884. Realizarea venea după ce, pe parcursul a cel puțin două secole înainte, au existat mai multe calcule și mai multe propuneri de separare a celor două emisfere. Totuși, se pare că Sir George Airy nu a ținut cont chiar de toate elementele, cum ar fi forma reală a pământului, ușor turtit la poli, sau repartiția masei uscatului, respectiv centrul de greutate al acestuia (zău că nu pricep nimic, eu credeam că amplasamentul acestei linii este aleatoriu, și putea fi oriunde în lumea asta) . La acestea se mai adaugă deplasările plăcilor tectonice, care în zonă sunt estimate la circa 2.50 cm/an. Cert este că astăzi „meridianul 0 GPS” și coordonata de longitudine ”0” pe Google Earth sunt cu 102.50 m mai spre est decât acest Prim Meridian.

Prima clădire în care intrăm este ”Flamsteed House”. Construită în 1675, odată cu înființarea ”Observatorului Regal” de către regele Charles al II-lea, și purtând numele primului astronom al acestuia, John Flamsteed, a constituit de-a lungul secolelor reședința și locul de muncă a mai multor savanți astronomi aflați în slujba regalității. Începând cu John Flamsteed, până azi au fost 15 purtători ai titlului ”Astronomer Royal”. Din aceștia, 9 au locuit la ”Flamsteed House”. Pentru mine, cel mai cunoscut este Edmond Halley, cel cu cometa, care a fost al doilea ”Astronom Regal”, în perioada 1720 – 1742. Tot aici a locuit și, probabil, a calculat poziția Meridianului 0 și Sir George Airy, care a fost ”Astronom Regal” în perioada 1835 – 1881. Ca urmare, primele spații vizitate sunt apartamentele în care au locuit astronomii. Aici sunt expuse portretele astronomilor ce au trăit aici.

Am impresia că cea mai importantă încăpere pare a fi Octagon Room. Amplasată la etaj, are o formă după cum îi este și numele, cu ferestre în toate direcțiile. A fost gândită așa pentru a facilita urmărirea tuturor evenimentelor astronomice posibile. Cârcotașii îi găsesc, însă, un defect: nu are nici o fereastră pe direcția Meridianului 0. Încăperea adăpostește mai multe aparate de observare și cercetare astronomică și două ceasuri istorice. Unul din ele este impresionant. Realizat de Thomas Tompion, cel mai mare realizator de ceasuri al perioadei, este datat 1676 și a fost primul ceas folosit de John Flamsteed în cercetările sale. Eu am rămas cu gândul la o copie a telescopului folosit aici până în 1765. Este, practic, un tub lung de câțiva metri, cu o secțiune rectangulară la exterior de circa 10 x 10 cm, montat înclinat cam la 45 grade, sprijinit de un rastel în dreptul unei ferestre. Ocularul este amplasat destul de aproape de podea, parcă a fi la îndemâna unui copil mic. Pentru un adult este cam dificil să se uite prin el. După o coadă de câteva persoane, ajung și eu la rând. Văd cam o treime din discul lui Saturn și porțiunile de rigoare din discurile aferente. Aproape imediat mă gândesc la rotația pământului, și la faptul că în maxim 5 minute planeta va dispare din raza de acțiune a telescopului. Oare la ce se vor uita vizitatorii ce urmează după mine? Nu cumva m-am uitat la o poză?

Charles al II-lea a adoptat imediat ideea înființării unui Observator Regal, în scopul de a se realiza o hartă cât mai precisă a cerului înstelat, care să ajute navigatorii la orientarea în mijlocul apelor. De aici până la ideea de timp și coordonate nu a mai fost decât un pas. În consecință, cercetările ulterioare ale astronomilor au fost orientate către perfecționarea metodelor și echipamentelor de determinare a poziției unei nave funcție de dată, oră și poziția stelelor. Apoi, necesitatea introducerii unei ore universale a condus la apariția Meridianului ”0”. Ca urmare, cea mai mare parte a ”Flamsteed House” este o expoziție dedicată instrumentelor de măsurare a timpului și a instrumentelor de navigație. Trebuie să recunosc că după câteva asemenea exponate, mi-am cam pierdut șirul atenției a ceea ce vedeam.

Părăsind clădirea, avem posibilitatea petrecerii a câtorva momente în ”Curtea Meridianului”. Aici avem posibilitatea de a observa acea bilă roșie, ”The Time Ball”, instalată pe acoperișul ”Flamsteed House”. Instalată în 1883, este și astăzi în funcțiune. În timpul prânzului este ridicată pe catargul pe care este montată și, fix la ora 13.00 este lăsată să cadă la loc. Scopul este de a da ora exactă marinarilor de pe Tamisa. Cred eu, însă, că de această facilitate beneficiază mai multă lume. Tot în curte întâlnim un ceas solar mai puțin obișnuit, ”The Dolphin Sundial”. Comandat în 1977, cu ocazia Jubileului de Argint al Reginei Elisabeta a II-a, a fost pus în funcțiune la 5 iunie 1978 la Muzeul Maritim Național. În iunie 2009 a fost mutat la noul amplasament. Este o sculptură în bronz, reprezentând doi delfini ce țin în boturi o placă curbă gradată. Gradațiile, niște linii ce se apropie de forma literei ”S” foarte alungită, marchează orele și intervalele de 10 minute. Ora este citită pe gradații, la jumătatea distanței între umbrele cozilor celor doi delfini. Există două plăci curbe, una pentru orarul de vară, iar a doua pentru orarul de iarnă.

Intrăm, apoi, în ceea ce ghidul denumește ”Meridian Observatory”. După părerea mea, din afară, seamănă a orice, numai a „observator”, nu. Este o clădire rectangulară, relativ joasă, cu latura lungă perpendiculară pe linia Meridianului ”0”. Pe aceiași fațadă, la circa 6 m mai spre vest, o placă marchează poziția ”Meridianului Bradley”, cel calculat și folosit ca prim meridian până la calculele lui George Airy. James Bradley a fost ”Astronom Regal” în perioada 1742 – 1762.

Deși nu pare, totuși, în interior sunt trei telescoape. Două din ele sunt pe linia Meridianului ”0”. Unul este orientat spre nord, blocat în poziție orizontală și privește prin fereastra din dreptul liniei meridianului. De fapt, cred că este puțin exagerat în a-l numi telescop. Al doilea, în spatele primului, mult mai mare, este un telescop orientat pe planul vertical al meridianului, presupun funcțional, și care dispune și de o porțiune de acoperiș rabatabil. Al treilea telescop este o piesă istorică care, în 1816, a înlocuit telescopul vechi al lui Bradley, dar cu care, s-a confirmat poziția meridianului acestuia.

Bineînțeles că ieșirea din incinta ”Observatorului Regal” se face prin magazinul de suveniruri. Normal că nu pot să nu cheltuiesc câteva lire.

Plimbarea noastră prin zonă continuă spre sud, acolo unde este amplasat ”Astronomy Centre”, și la care intrarea este liberă. Centrul este amplasat în două pavilioane. Primul, relativ mic ca dimensiuni, de formă circulară, este cunoscut sub numele de ”Altazimuth Pavilion”. Aici, o serie întreagă de postere ne prezintă evoluția soarelui până în prezent, și estimarea viitorului său. O altă serie de afișe ne prezintă ciclul activității solare.

Imediat la sud de acest pavilion întâlnim cupola de la ”Peter Harrison Planetarium”. Aceasta are forma unui trunchi de con, la care generatoarea nordică este perpendiculară pe teren (orientată spre azimut), iar generatoarea sudică este înclinată cu circa 51 grade față de orizontală. Valoarea exactă este egală cu latitudinea nordică a amplasamentului ”Observatorului Regal”, respectiv orientarea generatoarei este către Steaua Polară. Conul astfel obținut este secționat cu un plan paralel cu ecuatorul ceresc. Dar asta este ceea ce se vede la suprafață. Dedesubt este un gen de sală de cinematograf de tip IMAX, mai deosebit, cu 120 de locuri și un sistem sofisticat de proiecție. Aici au loc acele spectacole pentru care trebuie cumpărate biletele speciale.

Ceva mai la sud, o clădire ceva mai impozantă adăpostește ”The Weller Astronomy Galleries”. Denumită inițial ”Clădirea de Sud”, aceasta a fost reabilitată în 2007 și dispune de două nivele. Sub nivelul intrării se găsesc accesul spre planetariu, un alt magazin de suveniruri și o cafenea. Relieful zonei permite ca această cafenea să aibă o terasă exterioară numită ”Terasa Gagarin”. La nivelul solului sunt trei săli de expoziție cu un puternic caracter educațional. Practic, o mulțime de console sunt interactive, permițând vizitatorilor să ceară și să obțină informații suplimentare. Sunt prezentate echipamente de cercetare astronomică, este indicată metodologia de utilizare a lor, se dau explicații in cele mai mici detalii. Dar nu lipsesc nici aspecte de istorie a cercetărilor și ipotetice călătorii prin spațiu.

Totuși, după părerea mea, piesa de rezistență este prezentată chiar de la intrare. Este vorba de obiectul de pe pământ cu cea mai mare vechime. Este la îndemâna noastră să fim lângă, și să atingem un meteorit determinat a avea 4.500.000.000 ani.

Din nefericire, cam la jumătatea vizitei noastre, suntem anunțați să ne grăbim, căci se apropie ora închiderii. În tot programul stabilit de mine am neglijat faptul că la Londra principalele muzee închid la ora 17.00. Nici măcar magazinul de suveniruri, de unde mai vroiam ceva, nu a mai rămas deschis după această oră.

În aceste condiții este limpede că vizita noastră la Muzeul Maritim Național se amână pentru „o dată ce se va stabili ulterior”. Nu ne rămâne decât să admirăm intrarea, și macheta corăbiei lui Nelson, închisă într-o sticlă de mărime impresionantă. Ceva mai departe este și statuia lui William al IV-lea, care a trăit între 1765 și 1837. Presupun că este vorba de unul din regii Regatului Unit. Documentarea de acasă îmi confirmă supoziția, precizând că în cei 7 ani de domnie, nu s-a remarcat prin oarece fapte deosebite, cu excepția a 10 copii nelegitimi.

Având la dispoziție încă aproape două ore până la trenul de întoarcere, decidem să mai pierdem timpul prin zonă. Atunci, hai să-i facem o vizită, bineînțeles prin exterior, lui ”Cutty Sark”. Aceasta este o navă tip ”cliper” (navă rapidă, cu pânze, de mari dimensiuni, cu cel puțin trei catarge și cu puntea superioară mult ridicată la proră și la pupă – definiție conform dex-online) , din secolul al XIX-lea, considerată cea mai rapidă la vremea ei. Adusă astăzi pe uscat și amenajată ca muzeu, oferă vizitatorilor o imagine asupra vieții la bordul unei asemenea nave. Noi o trecem lângă viitoarea vizită programată la ”Muzeul Maritim”.

Având încă ceva timp la dispoziție, în cursul plimbării pe malul Tamisei, ajungem lângă un obiectiv pe care nu îl aveam în plan: ”Greenwich Foot Tunnel”. Acesta este un tunel pietonal, pe sub Tamisa, care leagă ”Grădina Cutty Shark” din Greenwich cu ”Isle of Dogs”, din zona de docuri de lângă ”Canary Warf”. Tunelul, cu o lungime de circa 370 m, a fost realizat în perioada 1899 – 1902, ca o alternativă la traversatul Tamisei cu ferry-boat-uri lente, dependente de vreme și de toanele proprietarilor, ce cauzau semnificative probleme lucrătorilor din zonă. Amplasat la circa 15 m sub albia Tamisei, tunelul a fost săpat manual într-un strat de calcar. Are un diametru de circa 4 metri, cu o grosime a căptușelii din beton de 32 cm. Un tronson aproape de malul nordic, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial, a fost refăcut cu un perete de fontă. Accesul în tunel, pe ambele maluri, se face prin două puțuri verticale de mare diametru care, la suprafață, sunt închise de un cilindru de cărămidă și un dom de sticlă. Coborârea la cota tunelului se face pe o scară în spirală foarte largă și comodă, sau cu un lift axial puțului. Primul lift a fost instalat în 1904. Actualele lifturi datează din 2012. Traseul în lung al tunelului coboară ușor câțiva metri până la mijlocul râului, urcând apoi, simetric, spre malul opus.

Ne facem rapid socoteala că avem destul timp, și apreciind că vom găsi o stație a DLR pe malul opus, decidem să traversăm Tamisa pe dedesubt. Tunelul este o surpriză plăcută pentru mine. Este bine luminat, foarte curat, cu o umiditate rezonabilă, și fără mirosuri deosebite. La coborâre avem noroc de lift dar, pe malul nordic liftul este în revizie. Așa că urcăm pe scări. Spre surprinderea mea, tunelul este intens folosit. Totuși, deși este declarat pietonal, 90% din cei ce trec prin el sunt bicicliști. Aflu că aceasta este datorită faptului că în trenurile DLR sunt interzise bicicletele. Ca un aspect neplăcut apare faptul că și la Londra regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. Deși din circa 20 în 20 m, pe pardoseala tunelului era înscris faptul că circulația în tunel se face pe lângă bicicletă, nu cred că am întâlnit trei persoane care să respecte regula. Iar viteza, în linie dreaptă, pe lângă noi ca pietoni, era apreciabilă. Deși sensul de deplasare era stabilit, prin săgeți pe pardoseală, pe partea stângă, am simțit nevoia să mă dau în lateral când trecea câte unul.

Ieșind cu bine din tunel, la mai puțin de 200 m, găsim stația DLR ”Garden Island”, și ajungem în circa un sfert de oră la ”Liverpool Street”, stația de unde trebuia să luăm trenul spre Norwich. Încă cu ceva timp la dispoziție, decidem să căutăm un „pub” în zonă pentru o binemeritată bere, după o zi așa de lungă și de obositoare. Problema se rezolvă aproape de la sine, așa că, peste o jumătate de oră suntem în tren. Mai avem două ore și suntem acasă.

---

VIZUALIZĂRI: 2704 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI