GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Un program așa gândit de la început a făcut ca la sfârșitul sejurului la Norwich, descris anterior, să petrec și două zile la Londra. Sau, pentru a fi mai exact, o zi și două jumătăți. Sau, pentru o și mai mare exactitate, trebuie renunțat la o jumătate de zi, petrecută pe aeroportul Heathrow, așteptând terminarea și efectele grevei controlorilor de trafic de la Otopeni. Ca urmare, această jumătate de zi nu va face parte din bilanțul excursiei.
Drumul de la Norwich la Londra l-am făcut, de această dată, cu trenul. La fel de confortabil ca și cel cu autocarul, dar este cu mult mai rapid. Durează ceva puțin peste o oră și jumătate, iar punctul final este în centrul Londrei, stația Liverpool Street.
Scopul principal al primei jumătăți de zi a fost întâlnirea cu un grup de prieteni londonezi. Pentru a fi cât de cât avantajos tuturor, stabilisem de la început un loc de întâlnire la îndemâna ambelor părți. Acesta a fost Somerset House. Pentru a ajunge aici, noi am mai luat un metrou câteva stații, până la stația Temple.
Somerset House este o clădire cu adevărat impunătoare, ce ocupă o suprafață de peste 130 x 160 m, între râul Tamisa, respectiv Victoria Embankment, și str. Strand, imediat la est de Waterloo Bridge. Istoria clădirii începe la jumătatea secolului al XVI-lea, când Edward Seymour, primul duce de Hertford, primește în dar acest teren de la nepotul său, regele Edward al IV-lea. Devenit duce de Somerset și Lord Protector, acesta demolează clădirile existente, inclusiv unele aparținând de Catedrala St. Paul's, pentru a-și construi propriul palat rezidențial. Dezvoltată succesiv în secolele următoare, construcția este parțial avariată de bombardamentele celui de-al doilea război mondial. Refăcut în totalitate în anii '50, astăzi palatul este un adevărat ”Centru Cultural”. Având tot atâtea „aripi” cât și punctele cardinale, și încă ceva în plus, (”New Wing” – undeva la est de „aripa estică”, ca să nu mai pomenesc și de curtea interioară, în perioada iunie – iulie 2015 a găzduit peste 20 de expoziții și evenimente, exclusiv concertele. Iar curtea interioară, cu o scenă deja amenajată, a găzduit în fiecare seară un alt concert. Din nefericire pentru mine, numele soliștilor (10 iulie – Gary Clark Jr, 11 iulie – Passenger, 12 iulie – Chronixx, 13 iulie – George Erza, etc. ), nu îmi spuneau nimic. În afară de acestea, palatul mai adăpostește 7 cafenele și restaurante, o librărie, un magazin de suveniruri și, probabil, alte spații comerciale, pe care nu le-am identificat.
În afara întâlnirii cu prietenii londonezi, deplasarea noastră la Somerset House mai avea un scop, vizitarea expoziției ”The Inmoov Robots For Good Projects”. Nu am reținut motivul, dar exact în ziua vizitei noastre, respectiva expoziție era închisă. În compensare, cu totul întâmplător, am ajuns la o altă expoziție, ”Unseen Waterloo – The Conflict Revisited”. La momentul comemorării a 200 de ani de la celebra bătălie, un fotograf, Sam Faulkner, născut, și cu copilăria petrecută în Norwich, plecând de la faptul că nu există imagini din perioada evenimentelor, a încercat să ilustreze o altă fațetă a luptelor ce l-au doborât pe marele împărat. Ca urmare, a realizat o colecție de fotografii, majoritatea, în aprecierea mea, la scara 1:1, și peste, cu posibili participanți la bătălie. Trei săli din „aripa sudică” au avut pereții acoperiți cu asemenea fotografii. Fotografiile au fost făcute cu ocazia comemorărilor anuale ale bătăliei, începând cu 2008. Este remarcabil că pe fiecare perete al expoziției este un panou ce indică armata, arma și naționalitatea luptătorilor expuși pe peretele respectiv. Nu am găsit nici o logică a acestor aranjamente, pe același perete fiind luptători din ambele armate, de toate gradele militare, și chiar de diverse naționalități. Totuși, a fost o expoziție interesantă, chiar dacă uniformele expuse, era clar că, nu participaseră la nici o luptă.
Părăsind expoziția, ne despărțim de prietenii londonezi, după ce parcurgem curtea interioară a palatului. Aceasta a fost locul filmării a numeroase pelicule de succes, între care cele mai cunoscute, pentru noi, par a fi ”Tomorrow Never Dies” sau ”GoldenEye”. Aici îmi atrage atenția scena pregătită pentru concertul din seara respectivă (13 iulie 2015). Bineînțeles că, la asemenea concerte nu se stă pe scaune.
Pentru a ajunge la locul unde urma să fim cazați, parcurgem o porțiune din strada Strand, spre est. Aceasta este o stradă tipică a Londrei vechi, cu clădiri în diverse stiluri arhitectonice, ce atrag atenție, deși nu sunt foarte impozante. Cred că majoritatea datează din primele decade ale secolului al XX-lea, dar fiind și câteva mai vechi. Îmi atrage atenția ”The Royal Court of Justice”, clădire în stil gotic cu adevărat impresionantă. Din o documentare ulterioară, aveam să aflu că este una din cele mai mari din Europa, și a fost inaugurată de Regina Victoria în 1882, suferind însă câteva extinderi până prin 1962.
Pentru a ajunge la destinația noastră, urma să luăm un tren din stația Blackfriars. Am folosit termenul de ”tren”, întrucât acest mijloc de transport este de suprafață. De altfel, aceste linii, deși urbane, nu apar și în harta pentru ”underground”. Ca urmare, stația de metrou Blackfriars este diferită ca amplasament de cea de tren. Și aici am o surpriză, stația de tren Blackfriars este, practic, un pod peste Tamisa. Este drept că este o construcție cu geamuri de sticlă și acoperiș, dar tot pod este. În plus, am bănuiala că actuala stație este de dată relativ recentă, imediat în amonte de ea rămânând vizibili încă pilonii unui pod ce parcă a dispărut între timp.
A doua zi descoperim o cale mai ușoară de a ajunge în centru, cu un tren direct din stația ”East Dulwich” la stația ”London Bridge”. Urmează, apoi, o plimbare spre amonte pe cheul sudic al Tamisei și, fără a le avea în program, ne ies în cale câteva obiective turistice.
Primul este oarecum ascuns într-un, să-i zic „golf” al fluviului, bine înghesuit între două clădiri destul de înalte. Este vorba de nava ”Golden Hinde II”, copie identică a galionului ”Golden Hind”, cu care, în perioada 1577 – 1580, Sir Francis Drake a făcut înconjurul lumii. Golden Hinde II a fost lansată la apă în 1973 și, până în 1992 a parcurs peste 225000 km pe mările si oceanele lumii. De atunci, însă, a fost transformată în muzeu, și este un loc frecventat cu predilecție de elevi. La momentul trecerii noastre prin zonă era deja prezent un grup masiv de copii ce ascultau cu atenție explicațiile unui ghid.
În imediata vecinătate a celebrei corăbii, trecem pe lângă ruinele a ceea ce a mai rămas din ”Palatul Episcopilor de Winchester”. Este, practic, o mică porțiune din o fostă mare sală, cu un perete frontal decorat cu o frumoasă „fereastră – trandafir” (Rose Window). Palatul a fost construit în secolul al XII-lea, ca reședință londoneză a episcopilor de Winchester, care aveau și rangul de Chancellor of the Exchequer, cam al treilea rang în regat, care îi obliga de a fi în permanență în preajma regelui și a parlamentului. Se crede că marea sală a fost construită în 1136, iar „fereastra – trandafir” a fost realizată cândva în secolul al XIV-lea. Palatul a rămas în funcțiune până în secolul al XVII-lea, dar a fost complet distrus de un incendiu din 1814.
Continuându-ne drumul spre vest, după mai puțin de jumătate de kilometru, ajungem în dreptul unei construcții circulare, ce pare a fi o structură din lemn, vopsită în alb. Cunoscută sub numele de ”Shakespeare's Globe”, aceasta este o reconstrucție a celebrului teatru ”The Globe”, unde ”Marele Will”, împreună cu trupa sa de actori, ”The Lord Chamberlain's Men, a pus în scenă majoritatea pieselor sale. Noua construcție, inaugurată în 1997, se află la circa 230 m de amplasamentul teatrului original.
După circa 100 m ajungem la cel mai nou și mai modern pod peste Tamisa, ”Millennium Bridge”. Podul este exclusiv pietonal, cu o lungime totală de 325 m, iar cablurile ce susțin cele trei deschideri ale sale sunt capabile să suporte sarcina a 5000 de persoane simultan. Inaugurat și deschis pentru public în 12 iunie 2000 (cu două luni întârziere față de termen), a fost închis după numai două zile, datorită unor vibrații periculoase. După lungi perioade de cercetări și calcule, și introducerea a multor amortizoare în plan vertical și orizontal, podul este redeschis în 22 februarie 2002. De atunci nu au mai fost semnalate probleme în exploatare. Fenomenul a fost preluat, integrat și amplificat în subiectul unuia din filmele serialului cu Harry Potter.
Traversând Tamisa pe Podul Mileniului, ajungem la primul obiectiv principal propus pentru această zi, ”St. Paul’s Cathedral”. Aceasta este unul din simbolurile Londrei, fiind atât un obiectiv turistic de prim rang, cât și un important locaș de cult, și sediul Episcopiei Londoneze.
Biserica, închinată Sfântului Apostol Pavel, a fost construită și reconstruită de câteva ori, de fiecare dată fiind distrusă de câte un incendiu. Prima biserică a fost construită în anul 604, iar până la cucerirea normandă (1066) au mai fost încă alte două. Prima biserică mai impozantă este construită de normanzi după incendiul din 1087, fiind sfințită în 1240. Cunoscută sub numele de ”Old St. Paul’s”, a fost extinsă în mai multe etape până în 1314. Surse istorice susțin că la acea dată biserica avea 178 m lungime, 30 m lățime, și o fleșă de 149 m înălțime. Biserica este în o oarecare măsură afectată de ”Reforma Protestantă” a lui Henry al VIII-lea, iar în 1561 fleșa este distrusă de un trăsnet. Mai mari distrugeri suferă în timpul Războaielor Civile (1642–1651), ajungându-se ca în timpul Commonwealth-ului slujbele să se țină în aer liber. În final, biserica este complet distrusă în timpul Marelui Incendiu din 1666 și integral demolată în 1670. Reconstrucția începe aproape imediat, iar noua biserică este sfințită în 2 decembrie 1697, chiar dacă aceasta nu era finalizată. ”Cheia de boltă” a cupolei este amplasată în 26 octombrie 1708, iar parlamentul declară finalizarea lucrărilor în 25 decembrie 1711. Cu toate astea, lucrări de finisare și decorare au continuat până în 1720. Ceea ce a rezultat este actuala catedrală.
Venind de pe ”Podul Mileniului”, noi ne-am apropiat de catedrală din spre sud. Am, de aici, ocazia de a prinde în fotografie întreaga biserică. În urmă cu circa 5 ani, venind din față, am fost obligat să lipesc 2 fotografii pentru a avea fațada completă. Totuși, aici o săgeată ne îndrumă spre intrare, care este tot prin fațada principală, pe latura vestică. Ca o paranteză, valabilă pentru majoritatea obiectivelor turistice cu care am avut contact în Marea Britanie, este mai ieftin cu câteva lire dacă cumperi biletele on-line, și cu încă alte câteva lire dacă ai „ghinionul” de a fi depășit vârsta de 60 de ani.
Bineînțeles, în interior este interzis fotografiatul și filmatul. Nu îmi dau seama dacă aceasta este în scop comercial, sau de protecție a elementelor din interior. Mi-ar place să cred că este numai în semn de respect pentru acea parte, deloc de neglijat, a istoriei Regatului Unit, care își petrece odihna veșnică în acest locaș. Pentru că, cel puțin eu, cu această impresie am rămas. Dacă pui cap la cap toate numele de pe toate plăcile comemorative din toate zonele edificiului, poți scrie o bună parte a istoriei acestei țări. Ca o completare, ultimul eveniment monden de amploare care a avut loc aici a fost căsătoria Prințului Charles cu Prințesa Diana.
După părerea mea, vizita la ”St. Paul’s” trebuie să acopere trei zone: biserica propriu-zisă, domul și cripta. Recomand această ordine. Am mai avut ocazia de a vizita catedrala de două ori. Prima dată, în 1996, eram puțin depășit de eveniment. A doua oară, în 2010, eram în criză de timp. În nici una din situații nu am urcat în dom. Scopul vizitei descrise aici a fost clar definit în a vedea Londra din vârful catedralei. Asta nu înseamnă că nu am acordat atenție și celorlalte două etape.
Intrarea vizitatorilor se face, după urcarea a unui număr apreciabil de trepte, prin o ușă în lateralul fațadei principale. Fațada are și o ușă centrală, de mari dimensiuni, care se deschide numai în fața membrilor familiei regale. Odată intrați în interior, impresionează dimensiunile. În fapt, St. Paul’s este a doua catedrală ca mărime din Marea Britanie, după cea din Liverpool. După cum spuneam anterior, în primul moment ești depășit de situație. Mărimea navei și a culoarelor laterale, cu multitudinea de plăci comemorative, statui și monumente închinate diverselor personalități par să te copleșească. Apoi începi să descoperi câte un nume cunoscut din cărțile de istorie, sau din alte surse cu care ai avut de-a face. Dar, la sfârșit, după asemenea cantitate de informații, nu mai reții nimic din ceea ce ai văzut. Măcar dacă ai fi avut posibilitatea a câtorva fotografii.
Deasupra intersecției navei cu transeptul se află „domul”. Estimez să aibă un diametru de circa 30 m. Privit de jos, arată deosebit de spectaculos. Apoi, pe ambele laterale ale navei, undeva destul de sus, sunt cele două părți ale orgăi. Ea datează în această formă din 1870, când a fost împărțită în două orga inițială, instalată în 1694. Modificări și reconstrucții ulterioare au fost făcute și în 1930,1970 și 2000. Astăzi există două console de operare, și conform stpauls.co.uk/worship-mus ... rgans-and-bells, acestea utilizează tehnologie NASA pentru a lucra simultan. Sub cele două părți ale orgăi, și în continuare, pe o bună porțiune a navei, sunt băncile corului. În final, în capătul estic, este altarul. Acesta este surprinzător de nou (1958), înlocuind altarul victorian precedent, distrus de bombardamentele din al doilea război mondial. Dacă nu este nici o ceremonie în desfășurare, se poate vizita orice colțișor al bisericii.
Accesul în dom, și apoi mai sus, se face pe o scară din limita dreaptă a navei, înainte de transept. Pentru a ajunge în cel mai înalt punct, se parcurg trei etape. Prima este un fel de plimbare pe „bulevard”. Casa scării, în spirală, este extrem de lată, și are niște trepte de foarte mică înălțime. Nu pune nici un fel de problemă nici unui turist, indiferent de vârstă, greutate, antrenament sau alte aptitudini. După un urcuș de circa 30 m se ajunge la un balcon circular, la baza domului, în interiorul acestuia, cunoscut sub numele de ”Whispering Gallery”. Numele derivă din calitatea acusticii la acest nivel, unde, orice șoaptă se poate auzi pe tot balconul. Acesta se poate parcurge pe toată lungimea lui, oferind posibilitatea de a admira de sus aproape întreaga biserică. Deși nu cred să fi fost și pe aici supraveghetorii ce i-am văzut la parter, mi-a fost jenă să fac fotografii. Pe peretele balconului sunt mai multe uși. Majoritatea sunt închise. Una singură este deschisă, iar un anunț în lateralul ei ne informează că pe aici se poate urca mai sus. Există, însă, și o atenționare, cum că acest drum este în „sens unic”, odată pornit pe el nu mai există cale de întoarcere. Într-adevăr, scara este foarte îngustă, cu niște trepte destul de incomode (20 – 25 cm înălțime). Noroc că există două sau trei locuri mai largi, cu băncuțe de odihnă, care permit depășirea celor ce au nevoie de un popas. Se mai urcă încă circa 25 m, pentru a se ajunge la un alt balcon, în exteriorul clădirii, numit ”Stone Gallery”. Fiind în exterior, chiar sub ochii supraveghetorilor, pot să fac primele fotografii, deși oarecum blocate de o balustradă destul de mare, cu coloane. Balconul nu permite un tur complet al construcției, imediat în stânga ieșirii existând un zid ce închide posibilitatea unui întreg circuit. Ca urmare, este necesar un drum dus – întors în lungul balconului, întrucât urcușul mai departe începe de lângă finalul etapei a doua. Mă abțin deocamdată în a face comentarii asupra perspectivei, mă rezerv pentru etapa următoare. Pentru a treia etapă urmează o nouă atenționare de „sens unic” și o scară mult mai dificilă. Este o scară metalică, ceva de genul care, în literatura de specialitate, se numește „tip vapor”, cu o înclinare la circa 75 grade și trepte de 20 – 25 cm înălțime. Este drept că din loc în loc sunt niște platforme metalice pentru odihnă, dar destul de mici. Într-un moment de aglomerație, acestea pot conduce la blocaje în ascensiune. Se urcă așa încă circa 30 m, cota finală a ultimului punct de acces pentru vizitatori, ”Golden Gallery”, fiind la 85 m peste cota pardoselii bisericii. Saitul oficial al catedralei (stpauls.co.uk/visits/visi ... e-the-cathedral) ne informează că sunt 528 de trepte în total din biserică până sus de tot. Numărătoarea mea, făcută în necunoștință de cauză, dar la coborâre, a dat o valoare ceva mai mare. La asemenea număr, este posibil ca eu să fi greșit undeva.
Balconul este destul de îngust, și îmi aduce aminte cumva de balconul Turnului Galata, din Istanbul. Doar că acela este în jurul unei structuri circulare și, parcă, ceva mai lung. Ca urmare, pe ”Golden Gallery” este destul mare aglomerație, și, din când în când, este nevoie de intervenția supraveghetorilor pentru fluidizarea circulației. Cu toate acestea, avem suficient timp de a admira priveliștea oferită. Se vede cea mai mare parte a zonei centrale a Londrei. cu toate construcțiile importante și impozante ale acesteia. Spre sud se vede o parte a râului Tamisa, cu Millenium Bridge, Blackfriars Bridge și stația de cale ferată paralelă cu acesta, precum și Waterloo Bridge. Pe direcția ”Millenium Bridge” atrage atenția un zgârie-nori pe care fiica mea l-a numit ”Bufnița cu trei ochi”. Într-adevăr, seamănă cu o asemenea creatură, dar, în realitate se numește ”London's Strata Tower, iar cei trei ochi sunt turbine eoliene ce asigură o parte din energia necesară clădirii. Undeva pe fundal, în centru se vede ”Big Ben”, iar ceva mai în dreapta celebrul ”London Eye”. O imagine spre nord –est evidențiază spre stânga cartierul ”Barbicane Center”, o zonă exclusivistă rezidențială și de birouri. Denumirea cartierului mi-a adus aminte de termenul „barbacană”, prin care ghidul meu din Cracovia a definit în 2012 (vezi impresii) un avanpost, punct de apărare înaintea porților cetății. Mai mult ca sigur, zona aceasta era în afara zidurilor orașului, în evul mediu. În hidrotehnica ce mi-a ocupat atâția ani din viață, „ barbacană” înseamnă altceva. Spre vest iese în evidență un ansamblu de zgârie – nori, între care cel mai interesant este ceea ce localnicii numesc ”The Gherkin” – Castravetele. După părerea mea, forma aduce mai curând a obuz. Dar, probabil, asta nu este o denumire foarte plăcută. În fața acestuia, depășindu-l la înălțime, este o construcție oarecum triunghiulară, care îmi este necunoscută din vizitele anterioare. Este ”Leadenhall Building”, o clădire de birouri de 225 m înălțime, dată în funcțiune în 2014. Un pic mai la sud, o altă clădire ce este o noutate pentru mine. Este cunoscută sub numele ”The Walkie-Talkie”, datorită formei caracteristice. Aceasta are 160 m înălțime, și este dată în funcțiune în primăvara lui 2014, având în principal un caracter comercial. Folclorul local susține că nu este recomandabil ca, pe timp de vară, să parchezi mașina la baza clădirii, razele soarelui fiind concentrate de ferestrele acesteia, într-o formă ușor curbată, direct pe locul de parcare. Ceva mai la sud iese în evidență ”The Shrad” – Ciobul, cea care, la data construcției, a fost cea mai înaltă clădire din Europa (309.6 m), rămânând și în prezent cea mai înaltă din Londra.
Parcă nu mă satur să admir priveliștea, dar, un supraveghetor ne solicită să grăbim deplasarea, spre a permite și altor vizitatori să parcurgă balconul. Revenind la nivelul pardoselii bisericii, ne îndreptăm spre „criptă”. Accesul se face atât din transeptul nordic, cât și din cel sudic, imediat înainte de amplasamentul orgăi din navă. Scara, foarte lată și comodă, coboară la ceea ce este aproximativ nivelul străzii în vecinătate. Așa cum îi spune numele, este o zonă cu mai multe locuri de odihnă veșnică. Cele mai importante două morminte sunt amplasate central, exact sub cupola domului, fiecare cu, să-i zic, cripta sa, deși ele comunică în zona centrală.
Primul este ”Mormântul Amiralului Nelson”. Căzut la datorie în bătălia de la Trafalgar, în 1805, a fost înmormântat cu funeralii naționale. Cosciugul în care se află corpul amiralului a fost făcut din cherestea preluată de la corăbiile franceze capturate în timpul bătăliei. Sarcofagul de marmură neagră care adăpostește sicriul are o istorie interesantă. Pregătit inițial pentru Cardinalul Thomas Wosley, Lord Cancelar al Regelui Henry al VIII-lea, după căderea acestuia în dizgrație, a fost pus „la păstrare” pentru aproape 300 de ani, până i s-a găsit un „ocupant de rang corespunzător”,
Al doilea este ”Mormântul Ducelui de Wellington”, învingătorul din bătălia de la Waterloo. Deși mai puțin apreciat ca eroul național, Amiralul Nelson, părerea mea este că acest mormânt este mai grandios, chiar dacă sarcofagul este făcut din granit, și nu din marmură. În plus, întregul monument de deasupra sarcofagului este deosebit de impresionant.
Spre rușinea mea, nu am reținut alte monumente importante în criptă. Totuși, am în amintire un rest de statuie, probabil din bronz, pe jumătate topită, care, înaintea Marelui Incendiu din 1666, a împodobit mormântul unei personalități a timpului.
Un alt obiectiv important din criptă este cunoscut sub numele de ”Oculus”. O încăpere pe laterala nordică, probabil fost loc de depozitare a tezaurului catedralei, adăpostește acum un ecran cu lungimea unui arc de cerc de 270 grade, și un aparat de proiecție care prezintă, în mod continuu, un film cu întreaga istorie a catedralei, de la primele începuturi până în prezent.
La nivelul criptei mai există și o cafenea, căreia eu nu prea îi văd locul aici. În fond suntem într-un fel de cimitir, iar dacă interzici fotografiatul, cred că nu ar trebui să creezi un loc de posibilă distracție. Poate ar fi trebuit să fie undeva în afara clădirii. Sau, poate în catolicismul anglican lucrurile se văd altfel. Ieșirea vizitatorilor din catedrală se face de la nivelul criptei, direct în stradă.
Într-un banc din tinerețea mea se punea întrebarea: De ce are elefantul coadă?
Răspunsul era: Ca să nu se termine brusc.
Azi nu am inspirație să pun o coadă elefantului pe care l-am creat până acum. Dar promit că va urma și partea doua.
Trimis de msnd in 15.02.16 21:14:23
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în MAREA BRITANIE. A mai fost în/la: Norwich
3 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (msnd); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
3 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Împreună cu continuările sale, articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Aug.2023 Londra pentru prima oara — scris în 23.08.23 de Ddanagh din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Mar.2022 Londra altfel. Partea I — scris în 28.04.22 de robert din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Mar.2022 Londra mea — scris în 30.03.22 de robert din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Sep.2021 Londra, Londra si iar Londra! — scris în 26.12.22 de HelloAlex din NORWICH - RECOMANDĂ
- Jun.2019 Londra, in iunie, pe ploaie — scris în 24.10.19 de Adela3107 din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Jun.2019 Londra in 5 zile — scris în 11.07.19 de mariana07 din BRăILA - RECOMANDĂ
- May.2019 Londra 7 zile — scris în 16.06.19 de scoty din RO - RECOMANDĂ