Pe marginea lumii. Cascada Victoria între Zambia și Zimbabwe

TIPĂREȘTE

După unii se pare că cele șapte minuni naturale ale lumii sunt Cascada Victoria, Aurora Boreală, Portul Rio de Janeiro, Marele Canion, Marea Barieră de Corali, Muntele Everest și Parícutin un Vulcan din Mexic.

Acest articol este dedicat tot cascadei Victoria, doar că văzută dintr-o altă persepectivă. În sezonul uscat, Cascada Victoria nu mai este un zid continuu de apă, ci o succesiune de căderi adânci, separate, care lasă să se vadă stânca neagră, sculptată de milioane de ani de Zambezi. Este perioada în care nu ești copleșit de ceață, ci de dimensiune, de geometrie și de tăcerea relativă care face vuietul apei să pară mai grav, mai adânc.

Marea majoritate a turiștilor care ajung aici, se limitează la perspectiva admirării cascade de pe partea zambiană, din două mari considerente. Primul că Zimbabwe nu este o țară atât de sigură ca Zambia și al doilea considerent, poate la fel de important și anume costul ridicat. Pentru a ajunge în Zimbabwe trebuie musai viză pentru europeni, iar asta nu este ieftină plus taxa de acces la cascadă, care nici ea nu este modestă.

Eu m-am învățat minte și nu mai las nimic important pe altădată, deoarece altădată se transformă foarte lesne și foarte des în niciodată și nu mai vreau regrete.

Ei bine, probabil din acest motiv că marea majoritate a turiștilor văd cascada doar de pe partea zambiană, s- a creat un curent că aceasta este și cea mai frumoasă perspectivă a ei. Aici intervin eu și spun că din punctul meu de vedere nu este adevărat.

Apropo, 75% din cascadă poate fi văzut din Zimbabwe, în timp ce restul de 25% este vizibilă din Zambia. Mai mult, cascada Victoria este de fapt compusă din cinci cascade individuale, dintre care patru sunt situate pe partea Zimbabwe a graniței. Acestea includ Cataracta Diavolului, Cascada Principală, Cascada Curcubeu și Cascada Potcoavă. A cincea, Cataracta de Est este situată pe partea Zambiei a graniței. Evident cel mai bine se văd exact în această perioadă în sezonul secetos.

În plus pe partea din Zimbabwe a cascadei, descoperim pădurea tropicală Victoria Falls, care este singurul loc de pe pământ în care plouă în fiecare zi a anului. Ploile binecuvântează zona cu verdeață luxuriantă în pădure.

După toate acestea mai puteam rata eu această scurtă incursiune în Zimbabwe? Dar să o iau cu începutul. Cum am spus deja anterior în primul articol la întoarcerea spre casă aveam o escală tehnică în Harare, capitala Zimbabwe. Știind acest lucru coroborat cu dorința mea de a vizita cascada Victoria și de pe partea cu Zimbabwe, am aplicată de acasă pentru viza online. Sincer nu am avut destule date dacă îmi trebuie viză și la escala tehnică, așa că nu am vrut să risc și am aplicat pentru o viză cu două intrări, pentru care am achitat în jur de 60 usd. Aceasta am primit-o pe mail destul de repede.

După ce am vizitat cascada Victoria din Zambia am luat-o per-pedes spre Zimbabwe. Formalitățile vamale din Zambia au decurs destul de rapid și am primit ștampilă de ieșire din țară. A urmat zona așa numită no men’s land, dintre cele două țări, cumva un teritoriu al nimănui.

Traseul nostru a continuat cu traversarea podului Victoria Falls Bridge, iar prima impresie este surprinzătoare, nu pare masiv. Podul nu intimidează prin volum, ci prin poziție. Este suspendat la aproximativ 128 de metri deasupra defileului Zambezi, exact în punctul unde râul a săpat una dintre cele mai înguste și adânci tăieturi din bazalt.

Construit în 1905, podul este realizat din oțel nituit, într-un singur arc elegant, cu o deschidere de aproximativ 156 de metri. A fost proiectat astfel încât trenurile să treacă suficient de aproape de cascadă încât pasagerii să fie stropiți de apă, un detaliu romantic, tipic epocii coloniale. Astăzi, linia ferată există încă, alături de carosabil și o pasarelă pietonală. Chiar există și un tren turistic, un tren care pleacă din Livingstone și ajunge la Harare, dar biletul este destul de scump, cam 200 usd de persoană.

Podul a fost proiectat de inginerul britanic George Andrew Hobson, în cadrul ambițiosului proiect colonial al lui Cecil Rhodes. Podul a fost fabricat integral în Marea Britanie, numerotat piesă cu piesă, transportat pe mare până în Africa de Sud și apoi pe calea ferată și cu carele cu boi până la marginea defileului. Asamblarea s-a făcut fără macarale moderne, folosind schele suspendate și cabluri ancorate de stâncă.

Un detaliu esențial este faptul că cele două jumătăți ale arcului au fost construite simultan, din ambele maluri. Ultima piesă a fost montată cu o precizie remarcabilă pentru epocă, diferența fiind de doar câțiva milimetri, un mic miracol ingineresc în condiții africane extreme.

Cecil John Rhodes nu a fost nici inginer, nici explorator clasic. A fost un vizionar imperial, un om de afaceri și politician britanic, care a dominat Africa Australă la sfârșitul secolului XIX.

Visul lui era grandios și controversat, să realizeze o linie ferată continuă de la Cape Town la Cairo, care să lege întreg continentul african sub control britanic. Podul Victoria Falls trebuia să fie o piesă simbolică în acest proiect, nu doar o necesitate logistică, ci o declarație de putere și ambiție.

Rhodes a cerut explicit ca podul„să fie suficient de aproape de cascadă încât trenurile să fie stropite de apa ei” . Deși nu a trăit să vadă linia Cape Town–Cairo realizată, podul a devenit una dintre cele mai clare materializări ale visului său. El a murit în 1902, cu trei ani înainte de inaugurare, dar proiectul a fost dus mai departe de British South Africa Company.

Am trecut acest pod istoric, o adevărată minune inginerească, foarte fericiți de această nouă experiență. Jos, Zambezi curgea întunecat, îngust, concentrat. Fiind în sezonul uscat l-am văzut clar, traiectoria, pereții abrupți ai defileului și felul în care apa dispare în canion, fără ceață, fără mister, dar cu o forță controlată, aproape tehnică.

Pe pod, vântul bate constant. Podul nu vibrează vizibil, dar simți că este viu, ancorat într-o istorie de peste un secol. De pe pod se poate experimenta una dintre cele mai tari senzații și anume bungee jumping. Erau destui doritori să se arunce în gol, pentru mine e prea târziu, poate la tinerețe m-aș fi riscat, acu sincer nu mai am curaj. Mai era o atracție faină pe-acolo, nu era ieftină, ba din contră și anume zborul cu elicopterul! Se putea accesa de pe ambele părți, doar că amicul cu care eram nu era interesat și timpul ne cam presa, așa că am zis pas.

După trecerea de zona no mans land, a urmat granița de intrare în Zimbabwe. Aici pentru mine formalitățile au decurs foarte rapid, eu având deja viza online. Amicul cu care eram a trebuit să stea la coadă vreo juma de oră, să completeze niște formulare și să plătească cash vreo 40 usd pentru viza cu o singură intrare. Și eu a trebuit să stau după el că nu aveam ce face. Peter, ca și localnic, a fost scutit de viză.

Și așa am ajuns în fine în orașul Victoria Falls din Zimbabwe. Primul șoc au fost banii locali, care au extrem de multe zerouri. Am cumpărat câteva bacnote special pentru colecție și m-am simțit și io multimilionar.

Ca primă impresie am observat că orașul Victoria Falls este mai compact, mai organizat, iar drumul spre parc e scurt. Am plătit taxa de intrare în parc care acum nu mai era 20 usd ca-n Zambia, ci 50 usd de persoană. Am plătit evident și pentru Peter, norocul nostru că pentru el era la jumătate.

Prima impresie despre parc a fost că aici totul era mai bine organizat, mai frumos amenajat, iar mărimea parcului este impresionantă. Chiar de la intrare am fost întâmpinați de babuini care au reședință permanentă aici și stau pe lângă turiști în speranța că le mai pica ceva! Au dexteritate să deschidă un pachet de biscuiți, dar și o apă ori un suc. Sunt adaptați vremurilor moderne.

 Avantajul nostru acum în sezonul uscat a fost că am putut ajunge aproape de fiecare punct de belvedere fără să fim orbiți de ceață. Potecile din parc ne-au condus printr-o pădure mai puțin luxuriantă decât în sezonul ploios, dar tot verde, alimentată constant de vapori. Aerul este răcoros, iar sunetul cascadei nu te lovește brusc, ci crește gradual, ca un motor îndepărtat.

Primul punct de belvedere îți arată adevărul sezonului uscat și anume că apa cade în șuvoaie distincte, iar între ele se vede stânca. Nu e mai puțin impresionant, părerea mea, dimpotrivă. Vezi structura cascadei, vezi cum râul este fragmentat de praguri geologice, cum fiecare deschidere are propria personalitate. Cu toate astea mi-aș dori să o văd și la final de sezon ploios.

Aici în Zimbabwe, în sezonul uscat, am avut parte de cea mai clară lectură a peisajului am putut vedea și admira adâncimea reală a defileului de peste 100 de metri, dar am și putut observa structurile de bazalt, dar și curgerea râului. Apropo se poate coborî la baza râului pentru o sesiune de rafting și nu erau puțini care o făceau.

Celebru tunet al cascadei nu mai exista. Zgomotul este mai puțin asurzitor, dar mai grav. Nu e o explozie continuă, ci o rezonanță profundă, amplificată de pereții canionului. Poți sta mult timp într-un punct, fără grabă, fără să-ți ștergi obiectivul camerei, fără să te lupți cu ploaia artificială.

Lumina cade direct pe căderile de apă. Fotografiile sunt clare, contrastante. Curcubeiele sunt mai rare, dar atunci când apar sunt precise, aproape desenate. Evident am făcut și noi o mulțime de poze atât cascadei, cât și nouă cu onor cascada, dar și cu mulți localnici dornici de o poză cu marele alb.

De aici din Zimbabwe se vede și o mare atracție din Zambia și anume devils pool, în traducere liberă piscina diavolului. Am uitat să vorbesc despre ea în primul articol, dar remediez acum. Devil’s Pool nu este o piscină în sensul clasic al cuvântului, ci o formă naturală de stâncă, sculptată în bazalt, chiar pe buza Cascadei Victoria. În sezonul uscat, când debitul râului Zambezi scade considerabil, apa se adună într-o adâncitură aparent liniștită, înainte de a cădea în golul de peste 100 de metri. Este unul dintre foarte puținele locuri de pe glob unde poți ajunge, legal și controlat, chiar la marginea unei cascade uriașe. Devil’s Pool se află pe partea zambiană, pe Livingstone Island, o insulă stâncoasă situată exact pe linia de ruptură a cascadei. Accesul se face exclusiv cu ghizi autorizați, prin operatori locali acreditați, iar taxa de acces depăsește 100 usd de persoană. Este o experință incredibilă de care nu am avut parte. Ai voie doar în sezonul secetos din august până în ianuarie, altfel apa te aruncă dincolo. Adrenalină pură, dar și o zonă unde poți face niște poze deosebite. Ca un mic secret când debitul este prea mare ești pur și simplu legat de un picior, ca să nu cazi de-acolo.

Cam asta este povestea mea despre scurta incursiune din Zimbabwe pentru a vedea Victoria Falls dintr-o altă perspectivă. Mie personal mi-a plăcut mult mai mult această perspectivă, dar este doar părerea mea și pot fi subiectiv.

---

VIZUALIZĂRI: 140 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI