Lanzarote - locul unde natura se împletește cu arta (4)

TIPĂREȘTE

Parcul Național Timanfaya

Citisem că, de fapt, e bine să te oprești mai întâi la Centrul de Vizitare din Mancha Blanca și așa am făcut și noi, mai ales că oricum ne era în drum. E deschis zilnic între 9-16, iar intrarea este gratuită. Deține o parcare uriașă și un magazin de suveniruri.  

A fost bine că ne-am oprit aici, am căpătat o hartă a parcului cu explicații în limba engleză, ce avea să ne fie de folos ulterior. Și multe, multe informații interesante despre vulcani, vulcanism și, în general, despre zona geografică în care ne aflam. Locul e organizat ca un muzeu modern, destul de interactiv, explicațiile de pe planșe, fotografii și schițe fiind în spaniolă, engleză și germană. La final, împreună cu un ghid, am coborât într-o încăpere sub nivelul solului, în care am asistat la o simulare de erupție vulcanică urmată de cutremur. N-a fost chiar atât de înspăimântător pe cât am fost de avertizați! 😊 Există și toalete perfect echipate.  

Altfel, ce să zic, dacă sunteți în pană de timp sau dacă deja știți o grămadă de lucruri pe această temă, puteți sări Centrul de Vizitare și merge direct către parc.

Am continuat pe șosea încă 7-8 km, printre „câmpuri” de piatră vulcanică punctate, în depărtare, cu conuri vulcanice mai scunde sau mai înalte, până am ajuns la intrarea în parc, marcată de o clădire scundă; pe hartă o veți găsi sub numele de Montanas del Fuego Timanfaya. Aici a trebuit să oprim din nou, era un nene ce trecea pe la fiecare mașină și încasa contravaloarea biletelor de vizitare (22 euro de adult, 11 pentru copii). Tot aici era o pancartă pe care scria timpul petrecut la coadă până la zona turistică. În cazul nostru, 30 de minute, însă în realitate a fost aproape dublu. În fine, citisem că e bine să vii cât mai de dimineață sau după-amiaza, când mai trece puhoiul, însă nu știu cum am făcut că n-am reușit. Eram setați pe modul „răbdare” , așa că timpul a trecut și am înaintat încet-încet până ne-am trezit în parcarea încăpătoare, aparent plină-ochi, însă sunt angajați din loc în loc care te direcționează spre locurile libere.

Am admirat mult modul de organizare, cred că altfel ar fi ieșit un balamuc groaznic. Biletul de vizitare îți asigură îmbarcarea într-un autobuz turistic (sunt multe, pleacă unul după altul, la intervale de câteva minute, pe măsură ce se încarcă) ce te plimbă, timp de 45-50 de minute, pe un traseu circular, prin acel fantastic peisaj lunar. În același timp, șoferul joacă rol de ghid, furnizând explicații în spaniolă și engleză. În punctele emblematice autobuzul staționează 2-3 minute, spre a permite turiștilor să admire și să pozeze, însă nu ți se permite să cobori.  

A fost foarte interesant, chiar magic! Am aflat că Parcul Național Timafaya reprezintă cea mai recentă activitate vulcanică din Insulele Canare, fiind rezultatul erupțiilor din sec. 18-19. Cel mai lung episod a început la 1 sep 1730 și a rămas activ până în 1736, remodelând în permanență peisajul, iar ultimul a avut loc în 1824 și a ținut 3 luni. În prezent, parcul ocupă o suprafață de aproximativ 51 kmp, fiind inclus în rețeaua parcurilor naționale spaniole în aug 1974. Pe lângă activitatea turistică și de conștientizare privind protejarea mediului, există și o vastă activitate de cercetare științifică a zonei. De-a lungul micii noastre călătorii, am putut admira flora săracă, mediul nefiind unul foarte prielnic dezvoltării plantelor, de aceea vedetele sunt lichenii. Fauna nu, n-am avut ocazia, dar am aflat că este formată din câteva specii de mamifere (arici, iepuri), reptile, păsări, insecte și alte nevertebrate.

Autobuzul ne-a lăsat de unde ne-a luat, adică lângă magazinul de suveniruri, căruia i-am dat skip. În schimb, am ținut morțiș să vizităm restaurantul El Diablo (normal; cum altfel să-l cheme?! 😊), un loc amenajat, desigur, de mai vechea noastră cunoștință, Cesar Manrique. Spre deosebire de alte creații ale artistului, aceasta arată destul de normal pentru o mâncătorie, deosebit ar fi doar peretele semicircular cu ferestre uriașe ce oferă o splendidă vedere la împrejurimi.  

Nu ne era neapărat foame, însă eram curioși să încercăm ceva preparat la... căldura emanată de vulcan! Pentru că da, El Diablo e mai mult decât un restaurant oarecare, e unul ce se folosește de resursele pe care natura, în marea sa generozitate, i le-a pus la îndemână. (O dovadă în plus că zona încă prezintă activitate vulcanică...) Am ocupat o masă cu view, n-a fost greu deloc, căci prânzul era încă tânăr și locul nu foarte aglomerat. Pe urmă ne-am dus rând pe rând să ne spălăm mâinile, drumul spre toalete trecând pe lângă celebrul grătar așezat peste o „gaură” adâncă de câțiva metri; temperatura ce ajunge la nivelul solului, de aproximativ 300°C, pare să fie fix ce trebuie pentru a frige pulpele de pui și cârnații.

Întorși la masă, am prins a studia meniul, însă ne-a deturnat un angajat ce trecea printre mese cu o tavă plină cu produse finite, dintre care am ales 2 copănele rumene, însoțite de câțiva cartofi și o mână de salată. Plus câte o băutură, plus o cafea pentru șofer, toată afacerea a costat aproape 25 de euro. Unde mai pui că am avut parte și de spectacol; chiar în fața noastră, afară, se afla un mic platou cu găuri scobite. Din când în când cineva turna câte o găleată de apă în câte o gaură, din care, peste câteva secunde, țâșnea un mic „gheizer” . Altă groapă, un pic mai departe, emana ceva gaze ce întrețineau o flacără.

De reținut că se pot desfășura și alte activități în Parcul Național Timafaya: există 2 trasee de drumeție ghidate, unul printre vulcani (3,5 km), altul de coastă (2,5 km; e necesară rezervare prealabilă pentru ambele), se pot face și plimbări cu cămila. Mai există un traseu de trekking pe coastă, neghidat (10 km), îl poate parcurge oricine are chef.

El Golfo

Am continuat pe șosea, direcția vest. Am parcat unde parca toată lumea, un pic mai sus de ceva restaurant. De aici e un mic traseu până la Mirador El Golfo, cu vederi spectaculoase asupra țărmului franjurat, apoi te întorci și urmezi alt traseu, un pic mai lung, cu alte vederi spectaculoase la țărmul franjurat, la plajele cu nisip negru și la valurile înspumate. După vreo 2-300 m cărarea se înfundă în Mirador del Charco (=baltă) Verde. Care chiar e ceea ce îi spune numele, o mică lagună de un verde-smarald extrem de frumos, contrastând cu negrul nisipului vulcanic. Un loc plin de farmec și poezie care chiar merită o mică abatere! Și nu vă ia decât maxim jumătate de ceas. Asta dacă nu vreți să coborâți pe cele 2 plaje, căci se poate, dar trebuie să alocați un timp suplimentar.

Drumul continuă în dreapta pe lângă țărm, spre localitatea vecină El Golfo, dar noi am făcut cale întoarsă, îndreptându-ne spre următorul obiectiv.

Los Hervideros (= „oalele care fierb” )

A fost una dintre cele mai frumoase amintiri de pe insulă, mai ales că de data asta locul este creat 100% de natură! E greu de descris în cuvinte, chiar și în fotografii; voi încerca să încarc unul sau două filmulețe. Este un conglomerat de stânci, mici grote, tuneluri și hornuri, toate rezultate în urma solidificării lavei în drumul ei spre mare, în care se sparg valurile furioase, înspumate, într-un zbucium necontenit. Sigur, cu cât e oceanul mai năbădăios, cu atât spectacolul e mai mare; noi l-am prins așa și așa, să zic.  

Se vizitează gratuit și există un traseu oarecum amenajat. Are și parcare destul de spațioasă în apropiere. Merită cu prisosință, recomand cu 7 guri!

Salinas de Janubio

Se află un pic mai la sud de Los Hervideros, țin minte însă că am prins drumul blocat, a trebuit să ocolim puțin. Este o lagună cu o suprafață apreciabilă între localitatea La Hoya și plaja del Janubio, o parte din ea fiind exploatată în vederea obținerii sării. E interesant de privit, sunt vreo 2 locuri de unde se vede frumos: lângă restaurantul Mirador de las Salinas, în nord și pe partea opusă, la Mirador de Trivino.  

Playa Blanca

Ei, și din nou a venit vremea pentru relaxare și răsfăț! Și ce loc mai potrivit vedeți decât o plajă, mai ales când o ai la îndemână și mai ales când e una dintre cele mai frumoase de pe insulă?!  

Am lăsat mașina într-o parcare cu plată, nu departe. Playa Blanca este de fapt o stațiune care ocupă bună parte din sudul extrem al insulei, întinzându-se pe mai mulți kilometri, plină de hoteluri de tote categoriile, restaurante și magazine. Există un water park în apropiere și câteva plaje foarte bune, între care cele din Parcul Natural Los Ajaches. (Acestea reprezintă motivul principal pentru care data viitoare voi alege o cazare prin preajmă. Acestea și cele 2-3°C în plus față de Costa Teguise, unde stăteam noi.)

Plaja centrală din Playa Blanca (numită fix la fel) e micuță, dar foarte cochetă, are așa, un aer intim... Ne-a plăcut mult acolo. În spatele ei sunt baruri și restaurante, unul lângă altul. Ne-am odihnit vreo oră, pe urmă am zis să ne plimbăm un pic pe faleză, direcția est. Un pic s-a făcut un pic mai mult, căci ne-a luat „valul” , plăcându-ne mult ce-am întâlnit în cale: plaja Dorada, Marina Rubicon și, dacă tot am ajuns până aici, am făcut un ultim efort și ne-am abătut și spre Castillo de San Marcian de Rubicon, rămășițele de formă tronconică ale unui castel medieval, așezate pe un promontoriu cu vederi frumoase la împrejurimi.  

... Efortul avea să de fie răsplătit cu un superb apus de soare ce ne-a însoțit pe tot drumul de întoarcere...

---

VIZUALIZĂRI: 163 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI