Lanzarote - locul unde natura se împletește cu arta (3)

TIPĂREȘTE

Museo LagOmar

Se află în Nazaret, la scurtă distanță de Teguise, fosta capitală a insulei, pe care o vizitaserăm cu o zi în urmă. Nu știu de ce nu apare pe harta turistică oficială; nu are nici măcar adresă web, doar pagină de Instagram. Noi știam de el de la prietenii din Canada: „Nu cumva să-l ratați!” I se mai spune și Casa Omar Shariff, după cel mai celebru dintre proprietarii săi.  

Funcționează după același program precum majoritatea obiectivelor de pe insulă: 10-18, iar prețul de intrare diferă în funcție de vârstă și rezidență. Noi am ajuns cu vreo 5 minute înainte de deschidere, așa că am fost printre primii, ceea ce recomand; e de preferat să vizitați un asemenea loc în liniște, fără să vă intersectați cu prea multă lume. 10 euro de căciulă am plătit.

Proprietatea a fost comisionată de către Sam Benady, un dezvoltator imobiliar britanic – cui credeți?! – vechiului nostru amic, artistul local multilateral specializat, Cesar Manrique. Care l-a luat drept „mână dreaptă” pe amicul său, Jesus Soto. Împreună au avut viziunea de a realiza un spațiu locuibil, „completând” rămășițele unei vechi cariere de piatră vulcanică (grote, excavații, tuneluri), cu ajutorul materialelor naturale locale (inclusiv lemn recuperat de pe nave naufragiate!). Ce a rezultat... întrece imaginația obișnuită!... Nici fotografiile nu pot reda pe deplin măreția locului. Singura soluție este a vedea cu propriii ochi, a te lăsa uimit și încântat. De aceea nici n-o să mă agit prea mult cu descrierea; mă depășește și oricum ar fi mult prea puțin...

Proprietatea a servit, printre altele, drept decor pentru numeroase producții cinematografice, printre care „Insula misterioasă” , realizată după celebra narațiune SF a celebrului Jules Verne, avându-l în distribuție pe nu mai puțin celebrul Omar Shariff. Se pare că imediat ce l-a zărit, actorul s-a îndrăgostit de acest loc și după numai câteva zile l-a cumpărat. Ulterior, același Sam Benady, cunoscând pasiunea lui Omar pentru jocul de cărți, i-a întins acestuia o cursă, astfel că Shariff avea să piardă casa la jocul de bridge fără să știe că oponentul său era fix campionul european în domeniu! Lovitură sub centură, dacă mă-ntrebați pe mine... În fine, locul a avut ulterior mai mulți proprietari, pentru ca în 1997 să-și deschidă porțile publicului larg.

Intrarea e un pic tricky – o alee pietruită, o clădire scundă în față (magazinul de suveniruri în dreapta, toaletele în stânga) și când ieși din ea – zbang! , te lovește fix în mijlocul retinei! Frumusețea, cum ce?! Un lăcușor turcoaz înconjurat de un șir de pietre negre, dincolo de el versantul roșcat de tuf vulcanic, ici-colo scobit, ici-colo „completat” cu ziduri și arcade văruite în alb. Și un pic de vegetație locală – cactuși-pomișori și alți pomișori. Bine, e și o cafenea undeva, în stânga-spate, dar pe asta chiar n-am băgat-o în seamă, doar am luat act de prezență.  

Cumva, circuitul de vizitare este intuitiv. Am pătruns în tunelul din dreapta, la capătul căruia ne aștepta un mic bazin cu o minusculă cascadă curgând pe pietre bazaltice. De aici, „drumul” trece prin alt tunel inundat, practic pășești pe niște trepte de lemn așezate la distanțe egale, deasupra apei. Ajungi iar sub cerul liber. În jur – numai forme curbe, create de natură sau de mâna omului, împletindu-se atât de armonios între ele! Și plante – o simfonie de culori completând atât de firesc peisajul! Ok, am zis că nu mă dau peste cap, am făcut peste 150 de poze, am selectat (cu greu) vreo 30, deci luați și vă uitați. Pe scurt: urci în „bucătărie” (în prezent cu rol de bar „scobit” în stânca din spatele lacului turcoaz), cobori și ieși „în grădină” , de unde urci din nou către casa-propriu zisă. Care se înalță și ea pe 2 sau 3 niveluri, nici nu mai știu. O cameră-living, un dormitor, baia și – la ultimul etaj – cămăruța unde jucau băieții cărți, cea cu ghinion pentru băiatul Omar. Că așa-i în viață, ba câștigi, ba pierzi... De prisos să pomenesc despre priveliști și alte astea.

Surpriza a venit la final, când, din capătul stâng al îngustei terase ce înconjoară o parte din casă, am văzut, undeva cu vreo 2-3 niveluri sub noi, o mică piscină cu zona de relaxare aferentă. Wow! Și mai există un mic foișor scobit în tuf; una, maxim două persoane încap acolo. Dacă ar fi casa mea, ăla ar fi locul meu preferat, în care aș sta din zori și până în seară cu o carte în mână. Aș coborî doar din când în când la piscină, jur, nu mi-ar mai trebui altceva!...  

La final ne-am întors pe unde am venit și am observat, aproape de intrare/ieșire, niște scări și un indicator: „Cueva” . Le-am urmat, curioși, am ajuns pe un fel de terasă, de unde am pătruns într-o incintă organizată ca un mic muzeu etnografic. La fel, „săpată” în munte. Cu o „fereastră” uriașă cu vedere la zona cu lac. Absolut minunată priveliște!

Deci da. Nu cumva să ratați Casa Omar Shariff!  

Fundația Cesar Manrique

Se află în Tahiche (cam la jumătatea distanței dintre Teguise și Arrecife). Același orar de vizitare (10-18), prețuri diferențiate etc. Există o parcare nu foarte spațioasă, noi cu greu am găsit un loc un pic în afara ei, lângă gardul unei proprietăți. Am prins și un pic de coadă la casa de bilete, am plătit 10 euro de căciulă și am purces a vizita. Reamintesc că se poate cumpăra bilet combinat Fundația + Casa-muzeu Cesar Manrique = 17 euro (altfel, 10 euro fiecare). Noi nu ne-am prins, sau nu ne-a deschis nimeni ochii – nu mai contează.

Fundația a fost creată de Manrique și un grup de amici în 1982, însă oficial funcționează abia din 1992. Este o organizație non-profit, autofinanțată, scopul principal fiind armonizarea creației artistice cu cea a naturii și promovarea acestui tip de activitate. Se prezintă nu doar ca un centru expozițional, ci și unul pentru studiu și dezbatere. Pe noi ne interesa prima opțiune, desigur.

Manrique a locuit aici până în 1988, când s-a mutat în Haria, unde și-a trăit ultimii 4 ani de viață. Inițial au fost niște „bule de lavă” (cu o suprafață totală de 3000 mp) peste care artistul, la finele anilor 1960, a „brodat” o locuință cu 2 niveluri, terase și grădini, anexe. Etajul superior al casei respectă arhitectura tradițională canareză, încorporând însă elemente moderne, precum ferestre uriașe și spații deschise. El cuprindea un hol central, bucătăria, livingul, dormitorul artistului, cel de oaspeți și o baie spațioasă. Nivelul inferior încorporează 5 „bule” de lavă, între care Manrique a săpat tuneluri înguste și a construit trepte acolo unde a fost cazul. Una dintre ele are „tavanul” prăbușit și acolo a fost instalată piscina, grătarul și o zonă de relaxare. În alta s-a amenajat o fântână. După ce n-a mai locuit aici, Manrique a făcut mici modificări, astfel încât spațiul să devină pretabil noului său scop, iar cu puțin înainte să moară, în 1992, l-a donat fundației.  

Vizita începe cu cea a grădinii, în care sunt expuse câteva din sculpturile artistului, între care una emblematică, aparținând seriei „Jucăriile Vântului” , compusă din elemente asemănătoare cu „zdrăngănelele” bebelușilor. Pe urmă, după ce străbați o curte uriașă, pătrunzi în clădire; de afară acesta are un aspect absolut banal, nimic nu anunță splendoarea ce te așteaptă!

Practic, intri pe la nivelul superior, apoi cobori spre zona „bulelor” . Se vizitează, pe rând, toate încăperile. Pereții sunt acoperiți cu lucrări de grafică și schițe ale lui Manrique, cu fotografii, extrase din ziare și reviste și alte asemenea. Peste tot sunt decorațiuni cu care deja ne-am obișnuit – pietre vulcanice și plante verzi. Există și câteva obiecte personale; am reținut carnețelul lui de însemnări. Sunt și dovezi ale luptei sale împotriva turismului de masă în Lanzarote și pro-conservarea insulei într-o stare cât mai naturală.  

Pe urmă se coboară la nivelul inferior, pe o scară săpată în roca bazaltică. Admirăm pe rând” bula” cu fântână, „bula” albă, pe cea roșie și ieșim în „bula” piscinei. Minunat loc! Apoi continuăm spre „bula” galbenă (toate aceste „bule” colorate sunt mici zone de relaxare), iar la final dăm în fostul studio al artistului, care în prezent expune câteva din picturile lui.  

Ieșirea se face printr-o altă curte, delimitată de un zid cu formă neregulată, realizat în anii 1991-92 tot de Manrique, din piatră vulcanică acoperită cu bucățele de faianță colorată. În mijloc se află un iaz înconjurat de aranjamente florale autohtone. Cafeneaua și magazinul de suveniruri ocupă fostele garaje.

Monumento al Campesino & Casa del Campesino („campesino” = fermier)

Sunt în apropierea localității Mozaga, aproximativ în centrul geografic al insulei. Desigur, Cesar Manrique deține drepturile de autor 😊. Ambele reprezintă un omagiu dedicat muncitorilor agricoli și o „rugă” pentru spor și fertilitate.  

Monumentul este o sculptură uriașă (15 m înălțime) alcătuită din rezervoare recuperate de pe nave, asamblate sub forma (abstractă a) unui om călărind un animal de tracțiune. De fapt, a fost realizat de Jesus Soto după un desen al lui Cesar Manrique. Din păcate, se afla în curs de reabilitare la data vizitei noastre, înconjurat de schele.

În imediata apropiere se găsește Casa Fermierului, un ansamblu de mai multe clădiri tradiționale, unele găzduind ateliere meșteșugărești & magazine de produse locale, un restaurant canarez și o cafenea. Totul deservit de o parcare încăpătoare. A, există și o mică secțiune exterioară, ce expune obiecte agricole și mici culturi autohtone.  

Arrecife

Este capitala insulei Lanzarote, situată pe țărmul său sud-estic, cam pe la jumătate. O adevărată metropolă, cu tot ce implică ea. Pe noi ne interesa însă partea sa turistică.  

Am parcat mașina în capătul vestic al falezei, care pe Google Maps chiar așa apare: Parking Arrecife. Un lot imens, fără costuri suplimentare. Am străbătut Parque Tematico, la capătul căruia este expusă carcasa unei vechi corăbii; sau, mă rog, ce a mai rămas din ea. Am urmat în permanență linia țărmului, ocolind Playa del Reducto (plaja orașului; în mare parte nisipoasă, dar bazaltică pe ultima sa porțiune, spre ocean, ca un șvaițer dur plin cu ochiuri de apă la reflux; am avut ocazia s-o vedem și, și).  

Faleza (Av. Fred Olsen) este mărginită de clădiri cu câteva etaje (nu multe), de forme și culori diferite, multe găzduind spații de cazare sau având la parter restaurante, baruri și magazine. Numitorul comun, „ținta” ce-ți apare mereu la orizont, îl reprezintă Arrecife Gran Hotel, probabil singura (sau printre puținele) construcție cu peste 15 etaje. Din dreptul ei pleacă un pod pietonal de lemn ce leagă mainland-ul cu Islote de Fermina, o insuliță pe care se află o cafenea, o piscină și un părculeț. Inițial am intenționat să ne păstrăm pentru Islote, dar n-a fost chip; oboseala și setea ne-au dovedit cu puțin înainte de a ajunge, așa că am poposit la o terasă de pe faleză. Ceea ce nu ne-a împiedicat ca mai apoi să vizităm insulița cu simț de răspundere. Recomand; măcar pentru priveliștea pe care o oferă către oraș... Și, dacă mai ajungem vreodată, mi-ar plăcea să mă răsfăț în minunata piscină în care se reflectau norii...

Ne-am continuat plimbarea, tot pe lângă linia țărmului. Curând am dat în Parque Jose Ramirez Cerda, din capătul căruia se face altă punte pieonală (Punta de la Lagarta) către altă insuliță pe care se află Castillo de San Gabriel, fortificație medievală ce găzduiește în prezent Muzeul de Arheologie. N-am avut stare pentru el. Doar ne-am dus până acolo, am remarcat că podul pietonal se prelungește până la altă insuliță, dar noi nu l-am mai urmat, ci ne-am întors către oraș pe celălalt pod pietonal (așa-i că v-am amețit?!), Puente de las Bolas.  

Cam din zona asta, dincolo de șosea, începe orașul vechi Arrecife. Înainte de a ne imersa în el, am mai avut un singur dor, acela de a saluta – nu departe, tot pe faleză – La Mirada de Cesar Manrique, un monument-omagiu adus de municipalitate celui mai patriot dintre fiii insulei, în 2019, la 100 de ani de la nașterea sa.

În orașul vechi n-am făcut mulți purici, asta pentru că de-acum ne doborâseră oboseala și foamea. Încă regret faptul că nu m-am mai uitat pe hartă, am fi fost la câteva zeci de metri de frumoasa lagună a orașului... Data viitoare... Am reușit să identificăm doar Parroquia de San Gines, pe care însă am găsit-o închisă, precum și primăria și biblioteca, ambele găzduite de frumoase clădiri istorice canareze. Ne-am consolat într-un restaurant cu specific uruguaian; și, Doamne, ce bine a fost! Pe urmă ne-am întors, agale, spre parcare, urmând, în mare, același drum. Care s-a dovedit a fi mult mai scurt decât la venire; păi da, fără o mie de pauze...

---

VIZUALIZĂRI: 294 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI