Kefalonia - la mare (țărmul sudic) și la munte

TIPĂREȘTE

Dacă vă mai amintiți, am rămas cu peregrinările noastre în sud-estul insulei Kefalonia, respectiv zona Argostoli-Lassi. Vă povesteam că pe urmă vine aeroportul, „înghesuit” între 2 plaje (desigur): Spasmata la nord și Ammes la sud. După aeroport, tooot țărmul sudic, extrem de franjurat, plajă lângă plajă, mai mici sau mai întinse, majoritatea nisipoase, unele propice cuiburilor de țestoase Caretta-Caretta. La doar câțiva kilometri în spatele acestora se înalță cel mai important lanț muntos al insulei, Ainos Oros (altitudine maximă 1628 m).

Cu nivelul nutrienților restabilit (grație măiestrelor noastre gazde de la Milos Taverna), am zis să mai explorăm un pic în drumul spre cea de-a doua cazare din Moussata, mai ales că Alex ne liniștise că putem ajunge la orice oră, căsuța noastră ne va aștepta pregătită. Am traversat Svoronata, un sat mai măricel, înspre nord se fac drumuri spre Byron’s Rock (cică pe bolovanul ăsta stătea poetul și admira împrejurimile, în căutare de inspirație), dar și spre ruinele fortăreței venețiene St. George (din câte am înțeles, destul de bine conservate, iar cafeneaua de la intrare cică ar servi niște prăjituri fenomenale). Noi n-am ajuns nici la una, nici la cealaltă (și n-am ajuns nici în zilele următoare, deși ne-am propus), ci am virat spre sud, cap-compas plaja Ammes.

Ammes e o plajă micuță, dar foarte frumoasă, cu un nisip auriu în care ți se afundă picioarele dincolo de glezne. N-am rezistat să nu ne bălăcim un pic, pur și simplu ne-am lepădat textila pe nisip și ne-am avântat în marea limpede și călduță; de aceea pot să garantez că intrarea în apă e destul de lină, nisipul se continuă și pe fundul mării – o bucurie să te scalzi! Pe urmă ne-am hidratat la micul bar din spatele șezlongurilor, ne-am curățat picioarele la dușul amenajat la ieșirea de pe plajă și-am plecat mai departe.

Se cuvine să vă mai spun despre Ammes că este deservită de o parcare destul de spațioasă și, la câteva sute de metri, de o tavernă. Se poate coborî pe plajă din ambele capete, fie din parcare, fie din dreptul tavernei, pe niște podețe de lemn în pantă.

Următoarea oprire a fost Agia Pelagia Marina, un mic port pescăresc. L-am pozat de sus și ne-am continuat drumul, urmărind pe cât posibil linia țărmului, strecurându-ne printre studiouri cochete și taverne îmbietoare.

Setasem pe gps plaja Ai Helis, citisem despre ea că-i faină și că-i unul din locurile preferate de simpaticele broaște țestoase. Drumul a început să urce ușor, apoi s-a terminat brusc (de fapt părea că se prelungește încă, dar nu pentru mașini, era acolo un indicator clar în acest sens), plaja nu se zărea, ne aflam la câțiva metri buni deasupra nivelului mării.

Am pornit per pedes; trecând pe lângă o casă de vacanță ce părea nelocuită, nu ne-am putut abține să nu tragem și noi câteva ocheade, curioși, spre piscina generoasă. Dincolo de această proprietate am descoperit o breșă în vegetație prin care se putea zări plaja; când a văzut cât mai aveam de coborât, Tati s-a burzuluit și n-a mai vrut să meargă. Adevărul e că, în ciuda cerului semi-înnorat (sau poate tocmai din cauza acestui fapt), aerul era mai înăbușitor decât de obicei, efectul de seră mai pronunțat... Ne-am mulțumit așadar să admirăm și să fotografiem de sus.

Mie mi-a plăcut Ai Helis, cu siguranță ar merita să-i dedicăm mai multă atenție dacă om ajunge din nou în Kefalonia! De formă triunghiulară, mărișoară, are o zonă organizată, cu 4 rânduri de șezlonguri, dar și o generoasă zonă liberă. Am zărit chiar și post de salvamar și un beach-bar. Singurul dezavantaj ar fi distanța de coborât (și mai ales de urcat, la plecare).

După alte câteva minute de condus, am ajuns la următoarea destinație a zilei: plaja Avithos. În parcarea dedicată n-am găsit locuri, în schimb am reușit să ne strecurăm în parcarea tavernei din apropiere (care mi-a plăcut mult, cu mesele ei înșirate pe mai multe terase, parțial la umbra copacilor; un moment mi-a părut rău că mâncaserăm deja). Ca să ajungem pe plajă nu era nevoie să coborâm decât un podeț de lemn, așa că am hotărât ca aici să poposim ceva mai mult timp.

Avithos este una din plajele decorate cu Blue Flag și-i bine organizată, din câte mi-am dat seama. E destul de îngustă, cât să încapă 2 rânduri de șezlonguri (8 euro setul), dar lunguță bine; n-aș putea aprecia cam cât, pentru că se continuă cu Paliolinos Beach, împreună să fie mai bine de-un kilometru...

În fine, noi am depășit zona organizată (plină-ochi, de altfel) și ne-am așezat în cea liberă (chiar foarte liberă). Nisipul e auriu și fin, apa se adâncește blând, e limpede și caldă... Ne-am bălăcit în voie, ne-am prăjit un pic pe prosop (între timp, norii se risipiseră aproape în totalitate), am lenevit așa vreo oră și ceva, apoi am luat-o iar din loc.

De-acum drumul urcă accentuat, țărmul devine prăpăstios, deja pe hartă se ivesc plăjuțe accesibile doar de pe mare. În capătul promontoriului (Capo Liakas) , pin-uisem Amandakis Beach; din poze, nu pare chiar o plajă în accepțiunea obișnuită, ci niște uriașe stânci relativ netede, ce înaintează în mare. Ba, într-una din fotografii apar câteva șezlonguri și umbrele înfipte în piatră (?!); deci... mă rog, eu nu m-aș însoleia chiar aici, dar te pui cu gustul omului?!... Nu asta mă atrăgea, ci peisajul absolut dramatic: podul de lemn ce traversează crevasa adâncă dintre 2 stânci, fosilele marine încrustate în piatră, micile peșteri de la bază.

N-am reușit să ajungem, ne-am rătăcit prin labirintul de străzi și străduțe, ne-am înfundat în incinta unui resort și în final am renunțat. Speram la o ultimă băiță în mare pe ziua în curs, așa că ne-am grăbit spre următoarea destinație: plaja Spartia (Klimatsias) ... sau Xatzokli. ... care-o fi, că-s una lângă alta pe hartă. „Grăbit” e un fel a spune... Relieful fiind destul de accentuat, urci-cobori, urci-cobori. Ba, mai sunt și drumuri-capcană, altele pur și simplu blocate, GoogleMaps nu pare să fie la curent cu toate, căci la un moment dat ne-am înfundat în serele unui nene. Cum scurtătura n-a funcționat, ne-am întors în șoseaua principală, am mai mers puțin și am cotit-o din nou spre mare. Într-un final apoteotic, am parcat în dreptul micului debarcader ce desparte cele 2 plaje.

2 plaje-surori, dar total, total diferite între ele! Cea din dreapta micuță și îngustă, adăpostită sub un perete striat de calcar gălbui, scunduț, plină încă de familii cu copii, probabil datorită intrării în mare, care pare să fie lină și nisipoasă. Cealaltă – wow! Impresionant! O dungă de nisip auriu lungă de câteva sute de metri așternută la baza unui maiestuos versant cenușiu! Soarele se ascunsese deja în spatele acestui perete, umbra cam strângea de-acum, nu ne-a mai venit să ne dezbrăcăm și să încercăm marea... Am admirat, am pozat și-am plecat, să ne recuperăm noua căsuță, totuși. Ziua se apropia de sfârșit...

Ne-am continuat explorarea a doua zi dimineață, cu forțe proaspete. Ne mai rămăseseră câteva plaje la vest de locația noastră, am decis să le abordăm pe rând, începând cu cea mai apropiată: Trapezaki Beach. Așa că după mai puțin de 5 minute de condus, parcam deja la umbra pinilor, în locul special amenajat. Am început cu un mic tur de recunoaștere: taverna Denis (unde aveam să mâncăm de prânz), un portuleț cu câteva bărci pescărești, dincolo de el o plajă pietroasă, neprimitoare. E și stație de autobuz aici (a propos; n-am văzut niciun autobuz public în tot sejurul nostru în Kefalonia! ; nu zic să n-or exista, dar noi n-am văzut).

În partea dreaptă se coboară însă spre adevărata plajă Trapezaki, cea apreciată de localnici, dar și de mii și mii de turiști, în fiecare sezon. Nu prea mare (vreo 2-300 m să aibă), dar cochetă și intimă. În prima ei parte este zona liberă, în capăt am zărit câteva șezlonguri, deservite de un beach-bar. Inițial am vrut să închiriem și noi un set de șezlonguri, pentru că era înnorat, iar nisipul un pic jilav. Am așternut totuși rogojina de plajă, prosoapele peste ea și am constatat că-i ok; în plus, indiferent dacă avea să înceapă ploaia sau nu, noi oricum n-aveam să facem prea mulți purici pe-aici...

În final, ne-a plăcut, ne-am relaxat maxim. Apa era caldă, numai bună de bălăceală, nici când ieșeai afară nu te strângea prea tare... Era puțină lume, liniște, am citit și ne-am scăldat, ne-am scăldat și am citit și nici n-am simțit când a trecut timpul. În plus, nu doar că ne-a iertat ploaia, dar chiar s-au destrămat norii până n-a mai rămas nimic din ei pe cerul albastru! Precum v-am zis, am prânzit la Denis (voi povesti), apoi am plecat mai departe.

De data asta, am găsit permeabil drumul de legătură din imediata apropiere a țărmului și după câteva minute am parcat la plaja Agios Thomas. Ca peste tot prin zonă, locul e plin de studiouri și chiar în apropierea plajei sunt 2 taverne drăguțe; m-a amuzat numele uneia din ele: Tratamento. Din parcare se coboară câteva trepte, plaja de nisip se află în stânga, o semilună micuță de nisip deschis la culoare îmbrățișată de un versant înalt, parțial chelit. Foarte faină! Mi-ar fi plăcut să rămânem un pic acolo, dar... noi mai lipseam!... În dreapta poți să mergi câteva sute de metri pe un teren pietros, pe alocuri alunecos; poți să faci plajă pe pietre și din loc în loc sunt amenajate scărițe pe care poți cobori în mare.

Mult de tot mi-a plăcut Agios Thomas, locul are un aer exotic, parțial datorat culorilor splendide ale mării (nuanțe deschise de turcoaz), parțial peisajului lunar... Aș lua cu bucurie o cazare în imediata apropiere... dacă va mai fi o dată viitoare!

Călătorului îi stă bine cu drumul, mai ales că între timp vremea se făcuse exact ce trebuia. Următoarea destinație n-a fost departe nici ea: plaja Pessada; oh, văzusem niște poze splendide cu ea și abia așteptam s-o întâlnesc!

Drumul străbate satul Pessada și se termină deasupra portului omonim, de unde se ia ferry spre Zakynthos. Chiar era un vas ancorat, am zis că dacă tot am ajuns aici să ne interesăm de program, căci parcă-parcă ne bătea un gând... N-am găsit niciun program, până la urmă tot prietenul Google ne-a lămurit. În fine. Dar unde-i plaja?! Am cercetat mai cu atenție harta și ne-am lămurit că-i musai să ne întoarcem, apoi prima la stânga, încă puțin și gata. Zis și făcut. Eram pe o străduță liniștită, înconjurați de pensiuni înecate în flori multicolore – o splendoare! Ok, dar plaja unde e?! Aha, bingo, am descoperit scările umbrite de o boltă de vegetație; hai, Tati, să coborâm! Tati – nu, că genunchiu’, nu, că de-abia am mâncat... Ei, bine, mă duc singură!

Și m-am dus. Plaja a stat ascunsă încă vreo câteva secunde, apoi a început a mi se dezvălui, pe măsură ce înaintam. Wow!... Oare cum să v-o descriu în cuvinte?! Una dintre cele mai faine plaje pe care le-am văzut vreodată – mică, nisipoasă, ape de cleștar turcoaz, câteva stânci aruncate ici-colo, o peșteră în versantul stratificat, de culoarea mierii... Am coborât, m-am preumblat în sus și-n jos, mi-am lăsat răgaz să privesc, să mă îmbăt de culori și parfum... Ar fi meritat să stăm un pic mai mult acolo, nu era aglomerată deloc. Am numărat treptele la urcare: cam 100.

... Și totuși, noi nu ne mai bălăcim deloc pe ziua de azi?! Am luat calea invers, direcția est. După Trapezaki urmează Kanali Beach. Am citit că trebuie să lași mașina nu-știu-unde și apoi să mergi printr-un tunel vegetal; no way, a zis Tati când a auzit. Am mai citit că poate fi accesată și din capătul opus, dinspre Lourdata; hai să vedem despre ce-i vorba, a mai zis Tati.

Da, așa e, străbați satul Lourdata și, imediat ce-ai ajuns la mare, urci un pic în dreapta, pe lângă mâncătoria Lithero, imediat după aceea dai de un mic port și imediat după el începe plaja Kanali. Fix așa am făcut, am găsit-o aproape pustie și imediat am înțeles de ce: e mai puțin primitoare decât vecinele ei, fiind acoperită cu pietricele, pe alocuri cu un nisip grosier. Și în apă par să fie pietre, așa că am făcut 2-3 poze și-apoi stânga-mprejur.

Lourdata însă... o minunăție de plajă! Imaginați-vă vreo 2 km de nisip fin și auriu, mângâiat de o mare ușor năbădăioasă, îmbrăcată în culori splendide! Zone amenajate alternând cu zone libere, taverne și pensiuni pe partea cealaltă a drumului. Și munții împăduriți nu departe, cu nori albicioși adăstând pe frunțile lor. Fain tablou, nu?! Am stat pe plajă vreo 2 ore, poate mai mult și ne-am bucurat la final de un apus de soare de zile mari!

... Altă dimineață, alte plaje de explorat!... Koroni pare foarte drăguță în poze, dar am citit că practic turiștii nu mai pot ajunge la ea după ce singurul drum de acces a fost blocat de un nene care pretinde că acesta îi tranzitează proprietatea.

Așa că am setat pe gps direct Katelios; din șoseaua principală coboară un drum de 2-3 km până la sat și plaja aferentă. Fiind destul de dimineață (și din nou un pic înnorat), am găsit satul adormit, iar plaja nu ne-a inspirat defel cu nisipul ei sărac și bătătorit. Am făcut totuși o plimbare dintr-un capăt în celălalt, am admirat terasele înșirate pe plajă, primitoare și cochete. Am remarcat că majoritatea turiștilor păreau să fie pensionari vest-europeni, Katelios pare să fie o destinație foarte iubită de aceștia și faptul mi s-a confirmat mai târziu, din altă sursă.

Pe cai și mai departe! Mai departe drumul urcă un deal, am oprit de vreo 2 ori să pozăm Katelios de sus, dar și următoarea plajă „de după colț” , Kaminia-Mounda, ce se întinde până departe, unde se termină insula. În satul Ratzakli iar am cotit-o dreapta și-am prins a coborî. Am parcat, am urcat mici dune de nisip și... wow, ce minunăție! La picioarele noastre se așterneau, cât cuprindeam cu privirea, pâlcuri de crini de nisip, atât de delicați și de frumoși! Toată „valea” era plină de flori, nu-mi venea să cred! Am mai întâlnit crini de nisip pe o plajă din Paros (cred), dar 2-3 cuiburi, nu sute, ca aici! Absolut splendid!

Plaja Kaminia se continuă cu plaja Mounda, nu pare să existe o demarcație clară între ele. Datorită crinilor de nisip și cuiburilor de Caretta-Caretta (și nu numai), zona este declarată parc național protejat, iar plaja deține distincția Blue Flag. În capătul vestic se află singura zonă organizată, aici sunt și câteva studiouri și o tavernă ce le deservește; în rest, doar natură sălbatică și frumoasă, cât cuprinde! Nisipul e din cel mai fin, iar apa se adâncește extrem de lent.

Am lipăit cu picioarele prin apă până la capăt, vreo 2 km și ceva, acolo am dat de o stâncă uriașă găurită ca un șvaițer, după ea țărmul o cotește în direcția nord, schimbându-se radical: pietre, vânt, valuri mari. Țineți cont că în această arie, mai depărtată de... civilizație, puteți întâlni nudiști; pe noi nu ne-a deranjat aspectul, decât în măsura în care trebuia să am grijă în ce direcție pozez.

Plaja Kaminia a devenit rapid preferata noastră. Ca atare, am petrecut ceva timp pe ea, la întoarcerea din plimbare ne-am întins prosoapele și ne-am bălăcit în repetate rânduri. Mai mult decât atât, am revenit în aceeași după-amiază, după ce am dat o fugă la Skala și Poros. Și a fost penultimul nostru popas de relaxare, în ultima zi petrecută în Kefalonia.

Despre această zi n-o să spun prea multe, doar că am dedicat-o muntelui și... spiritualității. Mă rog, în ordine inversă. Sfântul protector al Kefaloniei este Sf. Gherasim, iar mânăstirea dedicată este, desigur, cel mai important lăcaș de cult de pe insulă, deci era musai să ajungem și noi acolo, mai ales că nu era departe de pensiunea noastră. Am descoperit un adevărat complex ecleziastic, cu o superbă clopotniță din piatră sculptată la intrare, o biserică veche (sec. 17) ce adăpostește moaștele sfântului ce a sihăstrit printr-o grotă din apropiere și o impunătoare biserică nouă, minunat decorată.

Citisem că printre măicuțe sunt și câteva de origine română și chiar am întâlnit una chiar la intrarea în biserica veche, ea veghea ca toată lumea să fie corect îmbrăcată, vindea lumânări și tot felul de mărunțișuri bisericești (am cumpărat și noi o carte despre viața sfântului). Tot ea ne-a spus că din când în când racla cu moaște se deschide și putem să ne rugăm (nemijlocit, cum ar veni); nu suntem noi prea bisericoși, dar eram tare curioși în această privință, așa că ne-am mai foit un pic prin incintă, am vizitat biserica nouă și ne-am întors la timp ca să asistăm la acest mic ceremonial. Ca idee, la început un preot rostește ceva rugăciuni (cred; că totul s-a desfășurat în grecește, desigur), apoi apare o măicuță extrem de bătrână și deschide racla. Apoi fiecare mirean trece prin fața acesteia și se roagă (presupun). Asta a fost.

Citisem că-i drum asfaltat până aproape de culmea muntelui Ainos Oros, altfel nu ne-am fi aventurat. Și-am vrut să vedem cum e și la munte, în Kefalonia... Păi, cum să fie?! Interesant. În primul rând, sunt faine priveliștile de sus, de pe șosea, asupra văii plină de sate, pe care tocmai ai părăsit-o. Pe urmă, peisajul se schimbă dramatic, urmează o zonă pietroasă, parcă ești pe Marte. Noroc cu turmele de capre care mai pasc ici-colo (oare ce?!!), ele te aduc cumva în lumea reală...

Există și un observator abandonat; în curând, o barieră dată în lături și un panou care te anunță că ai intrat în parc național. Alte panouri învecinate prezintă flora și fauna zonei. Încep să apară brazii, nici nu-ți vine să crezi că ești în Grecia, la mare! :) Am urcat și-am tot urcat, asfaltul e impecabil, singurul lucru îngrijorător era temperatura exterioară, care tot scădea. Și norii. Sus, în dreptul releului de televiziune, asfaltul se termină, aici opresc majoritatea mașinilor, care pe unde apucă. Drumul continuă încă, da-i un amestec de pământ și pietre.

Când am coborât din mașină, erau vreo 11-12°C, eu aveam un plovăraș mai mult găuri, Tati o geacă-foiță, le-am pus pe noi (decât nimic?!) și-am pornit (căutam tabloul ăla cu țărmul văzut de sus, din pozele de pe internet!) „Lasă, că mergând, ne încălzim, nu-i bai!” M-aș fi așteptat ca fiind atât de sus, să avem vedere panoramică asupra întregii insule, dar nu-i chiar așa; din cauza vegetației dese, nu se vede mare lucru. După vreo 2-300 m însă, e un loc cu câteva pietre, un pic mai descoperit. Oh, iată imaginea căutată!... Toată valea și bună parte din țărmul dantelat al insulei! Super-fain! M-a frapat faptul că, deși aici, sus, ne aflam în plină toamnă târzie, jos era soare (și probabil la fel de vară ca acum 3 ore, când plecaserăm de acasă). Un pic mai încolo se află o aglomerare de stânci uriașe și câteva băncuțe; de aici se vede frumos zona Lourdata-Katelios-Kaminia.

A început să picure, la început nu ne-a impresionat. Nu cred că am mai fi avut mult până la capătul drumului, vreo 500 m, poate un pic mai mult, dar în câteva minute treaba s-a îngroșat în așa hal, că am fost nevoiți să renunțăm. Ploua cu găleata, o ploaie rece ca gheața, eram din ce în ce mai congelați; și, în plus, începea să se lase ceața, valea deja se estompase, oricum n-am mai fi văzut nimic... oriunde am fi ajuns! Drumul înapoi, până la mașină, mi s-a părut fără sfârșit!... Când am ajuns, ne-am schimbat tricourile ude (noroc că aveam rezerve) și sandalele cu papucii de plajă (măcar erau uscați) și am dat drumul la termostat pe căldură la maxim, inclusiv la încălzirea din scaune! Încet-încet ne-am revenit și, din fericire, întâmplarea asta n-avea să se soldeze cu vreo răceală sau ceva... Ați reținut ideea: muntele e munte chiar și-n Grecia la mare, nu-l subestimați! :)

Am coborât pe partea cealaltă a muntelui, numai bine cât să ne iasă în cale un loc de vis, despre care îmi spusese o amică și unde ne-am oprit să prânzim (dezbatem altădată). Pe urmă, drum întins până la Kaminia Beach. Am avut dreptate, aici erau 27°C... Pe umerii munților din spate încă se sprijineau niște nori grei...

---

VIZUALIZĂRI: 11740 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI