Kefalonia de la est la... sud-est

TIPĂREȘTE

***

În zona Argostoli-Lassi am ajuns chiar în prima zi de hălăduială (deși ne programaserăm cu totul alt traseu), din cauza problemei cu plăcuțele de frână ce necesita urgentă rezolvare. Cum singurele service-uri auto se găsesc în capitală, n-am avut încotro și, imediat după prânz, a trebuit să tăiem insula de la est la vest. Primiserăm un pont de la o bătrânică din Ag. Efimia, am telefonat, cei de la Michalatos Athanassios ne așteptau deja. Întrucât treaba avea să dureze vreo oră, poate mai mult, Tati s-a gândit să mă depună pe o plăjuță-ceva și să se ducă singur, urmând a mi se alătura la final.

Kefalonia are un țărm extrem de anfractuos. Pe partea de vest, un pic mai jos de peninsula Paliki (despre care făcurăm vorbire în articolul precedent, aia care aduce a nas de vrăjitoare), se desprinde de corpul insulei-mamă o peninsulă mai mică, orientată invers, spre nord; Fanari îi zice. În capătul său găsim celebrul far Ag. Teodoros, bondoc și rotund, înconjurat de un portic cu coloane (minunat loc de privit apusul de soare!), iar la câțiva kilometri mai jos există Argostoli, etalat pe țărmul estic și Lassi pe cel vestic. Lassi este probabil cea mai turistică zonă din Kefalonia, practic o aglomerare uriașă de taverne, spații de cazare, centre de închiriat tot felul de chestii, supermarketuri etc, dispuse de-a lungul șoselei ce urmează linia țărmului. Motivul principal?! Simplu: o salbă de superbe plaje cu nisip, scăldate de ape limpezi și abia vălurite! Adică de-alea de-i plac lui Tati, „de bălăceală” .

Cum-necum, drumul ne-a condus în dreptul unei plăjuțe ca de jucărie, nu cred să fi avut mai mult de 50 m, m-am uitat pe hartă, o cheamă – cum altfel?! – Small Beach (o avea și-n grecește un nume, dar prietenaru’ Google atâta a putut...). Câte un pinten de rocă scorburoasă o îmbrățișează din ambele părți, nisipul e fin și are o ciudată culoare gri-aurie, iar marea este... absolut fabuloasă! Tati a zis să ne mai foim un pic, poate găsim altceva și mai și, mie nu mi-a mai trebuit nimic: „Aici rămân!”

Se coboară printr-o parte, cineva a amenajat o scăriță. Umbră naturală este doar în cele 2 mici grote, pe care evident că le-am găsit deja ocupate. Nu mă interesa aspectul, abia așteptam să mă lansez în apă, moment pe care-l visam febril încă de dimineață; și să rămân acolo cât mai mult! Ceea ce am și executat, după ce mi-am găsit loc de lăsat bulendrele la baza unei stânci. Wow, ce amintiri!... Simt și acum îmbrățișarea mării călduțe, valurile ce mă legănau ușurel, atingerea nisipului fin de pe fundul apei, din când în când câte o mângâiere discretă pe-un picior (un peștișor)...

Pentru cei pragmatici, câteva aspecte tehnice. Apa se adâncește lent, dar nu enervant de lent, nisipul este din cel mai fin, atât pe uscat, cât și pe fundul mării. Evident, e o plăjuță sălbatică, nici vorbă de șezlonguri sau alte alea, pur și simplu nu-i loc. Dar în imediata apropiere se află o tavernă, iar la câteva sute de metri plaja Gradakia, pe care aveam s-o vizităm și noi în trecere mai târziu, dotată cu tot ce trebuie, inclusiv cabină de schimb, dușuri și un beach-bar.

Un pic mai la nord de Small Beach am identificat plaja Kalamia, la care se coboară pe niște lungi trepte ce se fac din șosea; i-am admirat arcul frumos de la înălțime, micile peșteri marine din plan îndepărtat și am zis că poate om reveni în altă zi; am revenit, dar numai ca să mâncăm la niște studiouri din vecinătate. În continuare, tot mai la nord, am văzut pe hartă c-ar mai fi câteva plaje micuțe, cred că zona e frumoasă, noi n-am reușit s-o aprofundăm, doar am străbătut-o rapid cu mașina într-o după-amiază târziu, grăbiți să prindem apusul de soare la far.

În capătul peninsulei Fanari ar mai fi plaja omonimă, mi s-a părut cam pietroasă, tot în trecere am bifat-o. Merită însă o oprire de măcar câteva minute în punctul nord-estic extrem, unde poate fi admirat (oarecum) un fenomen geologic unic pe glob: dolinele (katavothres) din Argostoli. Ne-am abătut și noi după faza cu apusul, tot eram prin zonă, dar n-am priceput mare lucru; am văzut doar niște mici iazuri, niște șanțuri pline cu apă și o roată mare cu zbaturi, precum cele de la vechile mori. Și o mâncătorie, foarte drăguță dealtfel... Am citit mai apoi (și chestia asta avea s-o amintească și gondolierul de la Melissani) că apa mării se infiltrează în aceste doline adânci (create în urma repetatelor cutremure), formează apoi adevărate râuri subterane și reapare la suprafață la 17 kilometri depărtare, pe țărmul opus al insulei, alimentând lacurile Melissani și Karavomilos! Geologii au calculat și au aflat că 14 zile îi ia apei să facă această călătorie fantastică! Nu-i tare?!!

Tot în apropiere ar mai fi Monumentul Diviziei Acqui (zis și al Italienilor), dedicat celor peste 11000 de soldați italieni ce și-au pierdut viața pe insulă în timpul celui de-al doilea război mondial. N-am ajuns la el.

La sud de Small Beach, după Gradakia, ar fi plaja Paliostafida; nici aici n-am ajuns, dar am văzut poze care mi-au plăcut. Urmează Makris Gialos Beach (Blue Flag), lungă de peste 500 m, echipată cu tot ce trebuie, din câte mi-am dat seama după scurta incursiune pe care am făcut-o; are inclusiv centru de închiriat chestii pentru sporturi de apă, o tavernă și un beach-bar. În apropiere am remarcat multe studiouri frumoase.

În continuare, Platis Gialos Beach, aici chiar am adăstat într-o după-amiază câteva ore; absolut minunată! Deși mult mai mică decât vecina ei, are o secțiune organizată cu șezlonguri și un teren de volei pe plajă. Nisipul e auriu și fin, apa cristalină și caldă.

Urmează Tourkopodaro Beach, am fi vrut să ajungem, văzusem poze cu niște stânci spectaculoase, dar am găsit-o nedisponibilă publicului larg, se pare că a devenit plaja privată a hotelului White Rocks. Și cam atât; în continuare, faleza se înalță considerabil, prăbușindu-se în mare, închizând la bază mici plaje cu pietricele albe, accesibile însă doar pe calea apei. Un pic mai la sud, șoseaua duce la aeroport.

Încă o mențiune aș vrea să fac: nu există legături directe între plajele descrise mai sus (mai puțin între Makris Gialos și Platis Gialos, care practic sunt despărțite de un șir de bolovani); spre fiecare se desprind drumuri (destul de scurte) din șoseaua principală, terminate cu parcări mai mult sau mai puțin amenajate, gratuite toate.

***

... Și acum să ne îndreptăm spre Argostoli, capitala Kefaloniei, un oraș în adevăratul sens al cuvântului, cu zonă turistică, dar și cu largi spații dedicate localnicilor. Aveam să-l vizităm (parțial) într-o dimineață însorită, dar vântoasă, mai puțin propice plajei și băilor de mare. Împreună cu trupul insulei, Argostoli aproape că închide un ochi imens de mare, atât de pașnic, că i-au zis „lagună” : laguna Koutavos. De jur împrejur pădurile de pini coboară până-n buza apei, te poți plimba pe „lac” cu barca sau hidrobicicleta, iar celebrul pod De Bosset scurtează considerabil drumul până în inima capitalei, dar numai pentru pietoni (și bicicliști). Deoarece ne-a fost lene să căutăm parcări în oraș, am decis să abordăm Argostoli din sens invers. Adică am lăsat mașina în parcarea amenajată din capătul podului, pe care aveam să-l străbatem deci dus-întors (asta nu ne-a deranjat defel, din contră).

Podul De Bosset, lung de aproape 1km, a fost construit pe la înc. sec. 19, inițial din lemn, apoi din piatră, iar cutremurul din 1956 se pare că n-a avut tupeul să-l distrugă în totalitate. Este un minunat loc de promenadă, seara cred că-i și mai fain, luminat de desele felinare retro. Nouă ne-a plăcut mult și ziua, căci pe măsură ce mergi, priveliștea aglomerării de acoperișuri cărămizii devine tot mai limpede și mai copleșitoare. Dincolo de marginile parapeților, prin apa incredibil de transparentă, poți admira câte ceva din misterioasa lume subacvatică: alge, pești mai mici sau mai mari și, dacă ai noroc, celebrele broaște țestoase marine Caretta-Caretta (dealtfel, întreaga zonă a fost declarată zonă protejată datorită lor).

Cam pe la jumătatea podului, se înalță direct din mare, nu departe, pe o mică platformă, un obelisc de piatră. Am citit că datează din 1813, fiind ridicat în semn de recunoștință pentru poporul englez (asupritor, dar oarecum) prieten. Inițial avea câte o inscripție pe fiecare din cele 4 laturi, fiecare în altă limbă: greacă, engleză, italiană și latină. În 1865, când grecii au preluat controlul insulei, aceste plăcuțe au fost înlăturate. Se pare că existau și căi de legătură între pod și mica platformă, care între timp s-au distrus și n-au mai fost refăcute, așa că monumentul stă acum solitar în mijlocul mării...

15-20 de minute durează traversarea podului, depinde câte poze faci și cât te oprești pentru căscat gura. La capăt, în stânga se află o tavernă și un bar, ambele cu terase generoase amplasate deasupra apei; pentru noi era însă prea devreme să le vizităm. În față, o biserică destul de nouă după aspect, iar în dreapta începe faleza ce ocolește uriașul port (cu numeroase secțiuni).

Faleza din Argostoli e foarte frumoasă, o știam deja din fotografii: lătuță, mărginită de un șir de palmieri pitici printre care au fost intercalate bănci, pavată cu pietricele albe și negre ce alcătuiesc un desen șerpuitor, amintind valurile mării. Citisem pe undeva că aici, în portul din Argostoli sunt cele mai mari șanse să vezi Caretta-Caretta și într-adevăr așa a fost! Doar că trebuie să ai un pic de răbdare și să privești atent luciul apei, broscalinele înoată agale și-și scot din când în când căpșoarele afară să ia aer – doar 2-3 secunde, apoi se scufundă din nou. Mirific!

Am mers pe lângă mare o bucată bună de timp, admirând bărcile ancorate în golf pe o parte, drăguțele studiouri și taverne pe partea opusă, dincolo de șosea; când am socotit noi c-am ajuns în dreptul centrului urbei, am traversat și ne-am îndreptat într-acolo. Pe hartă centrul ăsta apare ca „parc orășenesc” , dar nu-i deloc parc, ci o piață uriașă, încadrată de clădiri mai mult sau mai puțin oficiale și de multe mâncătorii, desigur. Am făcut un scurt popas de refreșuire la umbra unei terase, apoi ne-am continuat plimbarea, de data asta în sens invers, lansându-ne pe celebra pietonală Lithostroto.

N-am avut mult spor, că ne-a atras atenția o frumoasă clădire... nu mai știu exact ce ne-a făcut să intrăm!... Un muzeu! În principiu, era vacanța de relaxare, nu de culturalizare, dar nah, o mică excepție putem să facem din când în când... Așa că am decis să-l vizităm, mai ales că părea că nu ne va răpi prea mult timp. Am plătit câte 5 euro și a fost un bilet combinat, valabil nu mai știu câte zile, ce includea și vizitarea Grădinii Botanice din Argostoli (la care n-am mai apucat să ajungem).

Micul muzeu își datorează existența unei fundații, pe numele ei Focas Cosmetatos (aparține unei familii originare din Argostoli, care a dăruit Greciei multe minți luminate – economiști, avocați, ingineri, unii remarcându-se și în politica externă). Clădirea a aparținut familiei, dar nu în forma actuală; cea originală fiind distrusă de cutremurul din 1953, cea actuală a fost reconstruită 3 ani mai târziu, la scară un pic redusă. Cele câteva încăperi de la parter cuprind expoziția permanentă (mobilier de epocă, stampe și picturi, portrete, monede etc – toate cu referire la istoria Kefaloniei și, în general, a Insulelor Ionice), la demisol se află arhiva (nevizitabilă), iar la etaj spații administrative.

Micuța curte a imobilului găzduiește expoziții temporare; noi am prins o impresionantă colecție de fotografii, însoțită de explicații largi despre ravagiile pe care le-a produs în zonă cutremurul din 1953. De fapt (cu ocazia asta am aflat), n-a fost doar unul, ci 3 seisme, toate de intensitate mare (în jur de 6 grade Richter) venind unul după altul la intervale de câteva ore/zile. Primul a survenit în dimineața zilei de 9 august și a avut epicentrul în strâmtul „canal” marin dintre Kefalonia și Itaca, aceasta din urmă fiind cea mai afectată. Peste 2 zile, la 5 dimineața, a venit rândul Zakynthos-ului să fie teribil zguduit, iar a doua zi, aproape de prânz, Kefaloniei. Practic, aproape tot ce fusese lucrare umană a fost făcută una cu pământul în doar câteva zeci de secunde (x3) !

Sub un mic umbrar erau amplasate câteva scaune, iar pe un ecran rula în buclă un film documentar despre acest eveniment, pe care am fost invitați să-l vizualizăm și noi. Și am înțeles că acea teribilă vară a reprezentat un moment de cotitură pentru cele 3 insule, nimic n-a mai fost ca înainte din niciun punct de vedere! După ce s-au trezit din șoc, oamenii au început să-și reconstruiască viețile – unii pe alte meleaguri, departe de locurile natale; cei mai mulți și-au suflecat mânecile, au adunat molozul și s-au pus pe treabă. Normele și materialele de construcție au fost modificate total după cutremur, clădirile noi s-au ridicat solide și elastice, spre a putea înfrunta cu succes o astfel de încercare, cu altă ocazie...

Un pic mai la vale am dat apoi de Muzeul de Istorie și Cultură; cu siguranță foarte interesant, dar deja era destul pentru noi!... Poate cu altă ocazie... Ne-am prelins în continuare pe lângă ziduri, unde bătea umbra, căscând ochii pe la vitrine, adumecând aromele, admirând detaliile arhitectonice ale caselor. Până am ieșit în spatele bisericii de mai devreme și de-acolo iar pe pod, spre parcarea unde ne lăsasem mașina... Se cam făcuse de prânz și aveam în cap un loc în Lassi, despre care citisem, să-l încercăm. După care să ne relaxăm pe una din plaje, că merităm :)... (va urma).

---

VIZUALIZĂRI: 3688 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI