Kefalonia vestică (de la Assos la Paliki)

TIPĂREȘTE

Coasta vestică (de la nord la sud) (1)

Ne vom începe călătoria pornind din idilicul Assos, despre care n-o să vă mai zic niciun cuvințel, am tot făcut-o de-a lungul a 3 review-uri, în care sper că am atins bună parte din punctele de interes. Ne mutăm așadar un pic mai la sud, nu mult, doar câțiva km, până la (probabil) cel mai mediatizat loc din Kefalonia (și pe bună dreptate) – Plaja Mirtos.

Plaja Mirtos este un adevărat fenomen al naturii, atât de spectaculos, că nu se poate să nu-ți taie răsuflarea atunci când o zărești întâiași dată (în fotografii sau de-adevăratelea) ! Imaginați-vă un imens arc alburiu așternându-se la baza unui masiv calcaros aproape dezgolit de vegetație, în care se sparg valurile unei mări colorate în incredibile nuanțe de turcoaz, așa cum doar în vestul Ionicelor poți întâlni!... Mirtos s-a ales de-a lungul anilor în nu știu câte clasamente, a fost declarată în mod repetat cea mai frumoasă plajă din insulă și chiar din întreaga Grecie, e maxim de celebră, nimeni nu vine în Kefalonia să nu ajungă la Mirtos măcar o dată!

Vă reamintesc clasificarea plajelor by Tati: plaje de privit și plaje de bălăcit. Mirtos e de privit oricând, pe orice vreme, iar câteodată, când nu bate vântul și valurile-s potolite, poate fi și de bălăcit. Timp de 3 zile am tot trecut pe lângă Mirtos și a fost destul de frustrant, că a trebuit să ne mulțumim doar cu privitul, vremea nefiind deloc propice îmbăierii.

Sus, pe șosea, sunt 2 puncte de belvedere de unde poate fi admirată plaja Mirtos, pot fi identificate ușor pe harta Google, unul mai în nord și altul mai în sud. În linie dreaptă nu le-ar separa mai mult de 2 km; totuși, șoseaua ce urmărește terenul destul de accidentat este atât de intens șerpuitoare, drumul se lungește considerabil, astfel că durează cel puțin 15-20 de minute să ajungi de la unul la celălalt. Noi am tot foit drumul ăsta de coastă și de fiecare dată ne-am oprit în puntele de view și mereu culorile au fost diferite. De asemenea, sunt locuri excelente pentru admirat apusul de soare.

Abia în ultima dimineață (ultima când aveam să trecem pe acolo, urmând a ne muta la a doua cazare, mai în sud) am prins vreme suficient de bună cât să sperăm și la o repriză de bălăceală. Cam la mijlocul distanței dintre cele 2 puncte de belvedere se află satul Divarata, de unde coboară până la plajă un drum lung și serpentinos de vreo 2 km, ce se termină în parcarea spațioasă (practic, lungă cât toată plaja; și gratuită). Era destul de devreme când am ajuns și n-am prins deloc aglomerat; nici pe departe balamucul de la Porto Katsiki!

Plaja mi s-a părut echipată cu tot ce trebuie, nu cred că lipsește vreo facilitate: chioșc-cantină, dușuri, cabine de schimb, toalete, inclusiv rampă pentru cărucioare. Chiar pe mijloc, acolo unde lățimea e maximă, erau amplasate 2 secțiuni cu șezlonguri, între ele tronând postul de salvamar. N-am reținut cu cât se închiriau, oricum nu ne înteresa aspectul, căci nu aveam de gând să poposim prea mult. Așa că ne-am dus cumva în stânga plajei și ne-am întins prosoapele la 2-3 metri de țărm.

Plaja este acoperită cu pietre de dimensiuni diferite, în zona unde am adăstat noi erau destul de mari, recomand sub prosop o chestie mai rigidă, altfel e incomod. Unde mai pui că uitaserăm la mașină și pantofii de apă! Nu ne-am mai dus după ei, era un pic de drum de făcut, ne-am descurcat fără ei. Apa era caldă și limpede, dar se adâncește brusc; intratu’ ca intratu’, dar ieșitu’ e o adevărată aventură, te trag înapoi valurile, mai ales că nu te poți echilibra bine din cauza pietrelor! Dacă acum, când abia vălurea marea, era așa, îmi imaginez că în zilele „furioase” nici vorbă de scaldă la Mirtos!... Cel puțin în ceea ce ne privește...

Ne-am bălăcit puțin, apoi am făcut o plimbare pe plajă, întâi spre capătul din stânga, unde se află o mică peșteră inundată, apoi spre dreapta. Dincolo de zona cu șezlonguri am constatat că erau largi arii nisipoase, de ținut minte pentru altădată (nu știu cum facem, dar nimerim mereu în partea greșită de plajă! ; glumesc). La final am mai stat un pic pe prosop și-am admirat planarea parapantiștilor; pasămite, o fi vreun centru de închiriat chestii de-astea prin apropiere. Sporturile extreme nu-s chiar pasiunea vieții noastre (am avut un zvâc în Oludeniz, dar n-a fost să fie și am senzația că am ratat momentul când aș fi putut schimba ceva), așa că am plecat mai departe...

Ag. Kiriaki – Zola

Prima este o plajă lungă de 6-700 m (chiar mai lungă; depinde ce înțelege fiecare prin plajă), a doua este o localitate cocoțată pe versantul din apropiere. Am ajuns aici într-o dimineață pentru că voiam să închiriem o barcă să ajungem la plaja Fteri și citisem că în portulețul aferent Zolei operează un fel de serviciu de taxi-boat. Bine, ne-am dus cam cu inima-ndoită, cu o seară înainte se pornise vântul, acum ce-i drept se mai potolise un pic; mica excursie pe mare părea destul de improbabilă, totuși am zis să încercăm.

Curând după intrarea în satul Agkonas, se desprinde din șosea un drum bunicel ce coboară până la punctul pe care-l găsiți pe GoogleMaps sub denumirea de Fteri Water Taxi. Liniște și pace în micul port; doar câteva bărcuțe se legănau impasibile pe apele albastre, la casa de bilete la prima vedere nu părea să fie nimeni, la a doua s-a ițit o tânără figură masculină în cadrul gemulețului. Aceasta ne-a confirmat bănuielile, deocamdată onduleurile mării nu prezentau încredere, era de așteptat însă ca vântul să se potolească semnificativ și poate după-amiază se va putea merge spre plaje (căci Fteri e cea mai celebră, dar mai sunt 2-3 plăjuțe la fel de frumoase prinn zonă). (N-aveam să ne mai întoarcem în final.)

Dacă nu ne-a ieșit pasiența cu Fteri, am zis să încercăm altceva... Dar ce?! Tânărul de la casa de bilete ne-a recomandat Vouti Beach, destul de aproape, se urcă în sat, apoi se coboară, iar drumul cică-i ok. Am căutat pe hartă poze cu Vouti; când a văzut că-i tot cu pietricele, Tati a renunțat: „E de privit! Vreau una de bălăcit!” Și a picat și Vouti.

Ne-am întors spre Ag. Kiriaki, că tot ne era în drum. Bine, nu chiar în drum, doar un mic ocol trebuia să facem. Practic, din dreptul cafenelei, în loc să urci către Zola, o ții tot înainte, pe linia țărmului. Drumul e de pământ, dar nu mai lung de 1 km, iar marea are niște culori absolut incredibile în golful ăsta uriaș! La capăt am dat de o parcare spațioasă, pe care am găsit-o aproape goală. Plaja e un amestec de nisip grosier și pietricele și o parte din ea este amenajată (5 euro/pereche șezlonguri plus umbrelă). Am văzut și o mică tavernă, și un loc de unde se închiriau diverse. Ne-am plimbat un pic pe plajă, era frumos de privit, dar pietrele din apă nu prea ne îmbiau la bălăceală, așa că n-am făcut prea mulți purici pe-acolo. Mi-a venit ideea să vizităm Argostoli, apoi să eșuăm pe una din plajele cu nisip din Lassi și chiar așa avea să se-ntâmple...

(Plaja Fteri rămâne unul din marile regrete ale vacanței noastre kefaloniene, cel puțin în ceea ce mă privește! Am văzut poze cu ea și mi-au plăcut maxim: o semilună alburie scobită într-un masiv de calcar, ape limpezi în degradeuri de turcoaz, un fel de Navaggio la scară mai mică. Precum aminteam, mai sunt și alte plaje în apropiere, toate accesibile doar de pe mare. Drumul dus-întors până la Fteri costă 15 euro de persoană, dar te poți înțelege cu băieții și poți vizita și celelalte plaje, evental îți pot face ei un traseu. Sau te pot lăsa undeva și te recuperează la ora pe care o agreați. Wow, ce mi-ar plăcea!... Poate altădată... De reținut că nu există niciun fel de facilități pe niciuna din plăjuțele astea, trebuie să-ți aduci cu tine toate cele necesare. Am citit că la Fteri se poate ajunge și pe jos, pe un traseu destul de anevoios, de aproape o oră, aviz iubitorilor de adrenalină; este marcat și el pe GoogleMaps: Fteri Beach Trekking.)

Peninsula Paliki

De fapt, Fteri&Co se găsesc fix pe țărmul nordic al peninsulei Paliki. Plus plaja Atheras, la care se poate ajunge și de pe uscat; nu știu cum e drumul, că noi n-am fost, deși ne-am propus. N-am avut decât o zi pentru peninsulă, cu siguranță mult prea puțin... Plaja e micuță și cu pietricele albe, ce contrastează idilic cu albastrul-siniliu al bisericuței din vecinătate și cu albastrul-turcoaz al mării – am văzut într-o poză...

Dacă te uiți pe hartă, peninsula Paliki pare un apendice uriaș ce atârnă spre sud (sau un castravete, sau un dovlecel, sau un nas de vrăjitoare – fiecare ce dominantă are prin imaginația sa! ????), agățat pe la jumătatea țărmului vestic al insulei. Dacă vii dinspre nord, ca noi, e ușor s-o accesezi de pe șosea. În schimb, dacă vii din sud, te duci mata în capitala Argostoli, că de acolo mintenaș traversezi „canalul” cu ferry până în Lixouri (altfel e musai să ocolești tot golful).

Imediat ce am coborât dealul, chiar acolo unde începe golful, ne-a atras atenția un panou-indicator turistic pe marginea șoselei; peste tot unde e ceva interesant sunt astfel de panouri explicative bilingve. Printre copaci am zărit un fel de mlaștină și am citit câte ceva despre floră și faună; pe scurt, o mini-deltă.

Cea mai cunoscută plajă din Paliki este, desigur, Xi, plaja cu nisip cărămiziu și ne-am dus glonț într-acolo, să ne începem ziua cum se cuvine. Am lăsat mașina în parcarea de la Averto Beach Bar (care arată mai mult a tavernă dichisită, cu o frumoasă pajiște în față). Plaja era la 1 metru sau 2 sub noi, dintr-un capăt al grădinei se coboară pe niște trepte de lemn, iar din celălalt pe o rampă betonată. În stânga și în dreapta, cât vezi cu ochii, plaja cu nisip portocaliu, alternativ zone amenajate cu cele la liber; în față, marea liniștită, al cărui albastru incredibil m-aș fi așteptat să fie măcar un pic pervertit de nuanța specială a nisipului, dar se pare că n-a fost. Wow, de bălăceală, clar!

Cum ne e obiceiul, am început cu o mică plimbare în sus și-n jos, pășind prin apa călduță și limpede. Din loc în loc sunt pereți cretoși care înaintează în mare, delimitând între ei bucăți de plajă. Porțiunile amenajate beneficiază de toate facilitățile posibile; dealtfel, plaja Xi se numără și anul acesta printre plajele kefaloniene decorate cu râvnitul Blue Flag. Am remarcat că prețul șezlongurilor este diferit de la o zonă la alta, în funcție de calitatea acestora și de... patronul tavernei/beach barului ce-o administrează, probabil.

Ne-am întors la Averto și, ca să ne simțim cu conștiința împăcată că le-am lăsat mașina în pază, am băut câte ceva pe frumoasa lor terasă. Pe urmă ne-am echipat cu toate cele necesare din portbagaj și ne-am îndreptat spre stânga, unde, dincolo de primul pinten calcaros, ochisem o bucată de plajă de doar câțiva metri pătrați; poate nu s-o fi ocupat!... Am avut noroc, locul ne aștepta să ne instalăm umbrela și prosoapele (poate pentru că era singura zonă unde erau ceva pietre în apă; nimic deranjant).

A propos de calcarul ăsta de la Xi Beach... De fapt, se pare că nu-i orice fel de calcar, mai degrabă un soi de argilă. Stând eu pe prosop cu ochii în zare, am observat cum oamenii udau cu palmele protuberanța versantului vecin, apoi își întindeau pe piele pasta albicioasă ce rezulta. Am căutat pe net și am găsit date despre proprietățile curative (în special în sfera dermato-cosmetică) ale acestui tip de argilă alb-gri (pe care aveam să-l vedem mai apoi răspândit prin toată peninsula Paliki). Intersant!

Am stat preț de câteva bălăceli, apoi ne-am mutat cu vreo 2-3 km mai la est, unde ochise Tati o tavernă numai bună pentru masa de prânz. Plaja e la fel acolo, tot cu nisip roșiatic, doar că atmosfera mi s-a părut ceva mai rustică și mai puțin pretențioasă. Iar după-o masă copioasă... o băiță sănătoasă, nu?!

Am setat pe GPS plaja Lepeda (Blue Flag 2021) , părea foarte drăguță în poze, dar cumva ne-am îmbârligat pe niște drumuri de țară, neasfaltate și n-am mai nimerit; când am văzut indicator spre Lixouri, am respirat ușurați. Lixouri e cea mai importantă localitate din Paliki (orășel de-a dreptul), am sperat să-l putem bate un pic la pas, însă dogoarea amiezii ne-a descurajat teribil.

Ok, și acum unde?! Eu, una, mai aveam doar 2 doruri pentru ziua în curs: plajele Platia Ammos și Petani, ambele pe partea opusă a peninsulei. Despre prima citisem că-i un fel de Egremni, că o parte din treptele ce coboară până la ea au fost distruse în urma cutremurului din 2014, așa că în prezent nu poate fi accesată decât de pe mare; voiam doar s-o văd de sus, identificasem pe harta Google un punct de belvedere.

Am străbătut peninsula de la est la vest (cam 10-15 minute ne-a luat), apoi în satul Kaminarata am urmărit indicatoarele și încet-încet am ajuns până la... o barieră formată dintr-o aglomerare de bolovani; pe unul din ei scria ceva gen „accesul interzis” . Am lăsat mașina într-o margine, drumul (neasfaltat) continua în față, GPS-ul ne arăta puțin peste 1 km. Dacă am ajuns până aici, hai și-om finaliza excursia pe jos, zic! Pustiu cât încape (n-am întâlnit decât un cuplu venind din sens opus), atmosferă de vis însă: versantul de calcar alb într-o parte, marea de un albastru pur în cealaltă (departe, la câteva zeci de metri sub noi).

Drumul se străbate ușor, nu are diferențe de nivel notabile, doar lipsa umbrei ar putea fi un impediment. Se înfundă într-un spațiu mai larg (fosta parcare?!), e și un panou informativ acolo. Ne-am apropiat de marginea prăpastiei și am emis un „uauuu!” pe 2 voci! Muntele prăbușindu-se aproape vertical, închipuind un arc de cerc până departe în față, plaja așternându-se cuminte la picioarele sale, mângâiată ritmic de valuri de spumă... Spectacol, ce mai! Plaja părea și ea pustie, dar la o privire mai atentă am zărit 2 persoane (ca 2 furnici). Și nicio ambarcațiune. Cum or fi ajuns acolo?! Am citit mai apoi că se poate totuși coborî, deși nu-i recomandabil, îți trebuie ceva condiție fizică (dealtfel, Tati a reușit să pozeze o parte din scările rămase).

Ne-am întors pe unde am venit, am ieșit iar în șoseaua principală și am ținut-o tot spre nord. Dacă era după mine, ne-am fi dus glonț la Petani, poate mai aveam vreme de-o bălăceală... Tati însă identificase pe traseu (cu abaterea de rigoare) încă o plăjuță ce părea drăguță în poze, pe numele ei Ag. Eleni. Am străbătut o bună parte din drum, câțiva km și ne-am împotmolit ca țiganul la mal. Pe hartă apăreau desenate 5-6 serpentine strânse ce nu păreau să însumeze mai mult de 1 km, în schimb plaja se ghicea departe, jos, iar înclinația pantei ce urma ne-a pus capac! Ok, să zicem că ajungem jos cu grijă și răbdare, ce facem mai departe?! Că pare tot plajă de privit și se vede deja umbrită?!... Așa că am decis să facem stânga-mprejur.

Petani nu-i departe în linie dreaptă; pe șosea se ocolește înfiorător! Zona pare ceva mai dezvoltată decât pustietățile pe care tocmai le străbătuserăm, am întâlnit studouri drăguțe și taverne, chiar și un sat (Vovikes) mai răsărit. La fel, din șosea se desprinde un drum serpentinos până jos, la plajă, am oprit de vreo 2 ori ca s-o admirăm de la înălțime. Hmm... Cam de privit plaja asta, în poze părea mai pașnică... Visul meu de bălăceală s-a cam dus naibii.

Am lăsat mașina în parcarea mărișoară (am impresia că se plătea ceva; fiind destul de târziu însă, pe noi nu ne-a mai întrebat nimeni nimic), ne-am luat 2 prosoape și ne-am îndreptat spre plajă. Pietre de toate granulațiile, puțin nisip și niște valuri uriașe, ce se spărgeau cu putere în țărm, astfel că atmosfera era plină de stropi fini, ca o ceață. Spectaculos, ce să zic?! Am savurat peisajul, ne-am și înmuiat un pic (doar picioarele)... Era vânt puternic și soarele se pregătea de nani, temperatura aerului se resimțea și ea, așa că am decis că da, asta a fost ziua noastră în Paliki, hai acasă, la Assos!

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 3816 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI