Syros - ce rămâne după ce dai plajele deoparte

TIPĂREȘTE

Syros. Capitala administrativă a Cicladelor, și totuși cea mai atipică insulă cicladică. Un paradox, așa-i? În cele ce urmează voi încerca să demonstrez că Syros este mai mult decât o destinație de vacanță estivală și că, dacă vi se ivește ocazia s-o vizitați, să zicem, în octombrie sau aprilie, o să aveți cu ce vă umple timpul.

Un pic de geografie

Cu 20 de milioane de ani în urmă, a existat în Mediterana un mic continent muntos numit Aegis. După îndelungi frământări seismice și vulcanice, el s-a fărâmițat și așa a apărut arhipelagul Insulelor Ciclade, azi cel mai mare din Grecia insulară, cuprinzând 56 de insule, dintre care 24 sunt locuite. Bogățiile subterane (minereuri, marmură etc) și frumusețea supraterană le-au făcut locuite și râvnite de numeroase seminții, de-a lungul secolelor. Pe de altă parte, mitologia descrie nașterea Cicladelor ca rezultat al teribilei lupte a Giganților, orchestrată de bagheta zeului Poseidon.  

Cu o suprafață de 83,6 kmp și o populație de puțin peste 21000 de locuitori, insula Syros este departe de a fi cea mai mare din arhipelah. Altele au fost motivele pentru care a devenit... „buricul cicladelor” ...

Un pic de istorie

Izvoarele (săpăturile arheologice efectuate în siturile de la Chalandriani, Kastri, Galissos etc) demonstrează urme de locuire încă din mileniul 3 î. Hr. Ulterior, Homer (sec. 5-4 î. Hr.) descrie insula Syrie, cu 2 așezări, Poseidonia și Phoenicia, aparținând Ligii Ateniene, deținând însă propria administrație și monedă. Începând cu era romană, capitala insulei ocupa actualul Ermoupolis, pentru ca ulterior, din cauza atacurilor repetate ale piraților, să se mute un pic mai la deal și așa ia naștere Ano Syros, fondat întâi de franci (aprox. anul 1200), consolidat apoi de venețieni sub conducerea amiralului Marco Sanudo. În 1537 vin turcii și rămân aici, „la spa” , până în 1821; băieți buni într-o oarecare măsură, îi acceptă Syrosului protectoratul venețian (dovadă numeroasele lăcașuri de cult catolice răspândite încă în Ano Syros, dar nu numai) și permit dezvoltarea economică.  

Istoria actualei capitale Ermoupolis începe odată cu Revoluția de Independență. Pirații erau deja istorie, Ano Syros – o așezare de tip castel venețian cicladic, cu un labirint de alei înguste, nu permitea niciun pic de extindere. În schimb, sutele de negustori bogați, refugiați din Asia Minor, Chios, Creta ș. a. au găsit disponibilă toată aria din vale, de sub vechea așezare medievală. Noul oraș, care a înflorit cu viteza luminii, a fost numit Ermoupolis, după zeul Hermes, patronul comerțului. Negustorii își înalță conace după moda neoclasică ateniană, un spital (primul din Grecia, 1823), încep să apară tot felul de instituții, precum școli (1833 – primul colegiu grecesc, al cărui elev avea să fie însuși viitorul premier, Eleftherios Venizelos), bănci, tipografii, fabrici, biserici, un teatru, un impresionant șantier naval, ce funcționează și în zilele noastre. Nu e de mirare că, începând cu 1833, Syros este numită port și capitală a Prefecturii Insulelor Ciclade, titulatură pe care o păstrează încă.  

Vizita noastră (Syros – orice, în afară de plaje 😊)

Am început cu Ano Syros, pentru că ne era la îndemână, fiind cazați pentru primele 3 zile „în vârf de deal” , la Fimaira. Ano Syros este mai mult o stare de spirit – să te preumbli, să admiri, să simți atmosfera tipic cicladică. Alei înguste, pasaje și bolți de bougainvillea, case cubice văruite în alb, înghesuite una-n alta, turle de biserici, pisici planturoase... În Ano Syros se poate intra prin 3 locuri (în trecut erau 7), lași mașina la „poartă” și o iei la pas. Nucleul turistic, cu taverne, cafenele și magazine cu suveniruri se află la nivelul inferior, aferent intrării numită Kamara. Cam pe-aici sunt și vreo 2 muzee mici, unul dedicat artistului Marcos Vamvakaris, „inventatorul” muzicii rebetiko, altul meșteșugurilor tradiționale. Nu le-am vizitat. Sus, aproape de vârf, este și Catedrala Agios Giorgis, de rit catolic (precum majoritatea bisericilor din Ano Syros, din motive evidente); pe asta am vrut s-o vizităm, dar am prins-o în reabilitare. De oriunde ai privi spre vale sau spre dealurile învecinate, imaginile îți rămân în amintire pentru totdeauna!

Ah, să nu uit: se poate ajunge și pe jos din Ermoupolis în Ano Syros, urcând însă muuulte trepte. Poate că unii sunt interesați s-o facă... Deasemenea, @Carmen Ion a semnalat în articolul său un microbuz care leagă gratuit, la anumite ore, cele 2... capitale.

În prima dimineață am pornit să vizităm Ermoupolis. Cu mașina închiriată, desigur. Am căutat întâi o parcare publică pe hartă, am găsit una în zona fostelor docuri (P8 – Nisaki). N-a fost chip să ne lipim, era full. Am mai dat un tur de oraș și până la urmă am parcat pe o străduță laterală, în sudul falezei, aproape de portul industrial, de unde am luat-o la pas, dar nu pe prima linie (în raport cu marea), ci pe a doua.  

Dintre obiectivele pin-uite pe hartă, primul ce ne-a ieșit în cale a fost vechiul Cazinou și, lipită de el, Biserica Adormirea Maicii Domnului (1826-1829). O poți rata ușor trecând pe lângă ea, dacă nu ridici ochii spre cupola albastră sau nu te intrigă feroneria dantelată a ferestrelor... Am pătruns în curte, apoi în biserică. Eram singuri, am pozat în voie, mi-au plăcut mult coloanele albastre, cu model răsucit. Căutam însă ceva despre care citisem: o icoană a Maicii Domnului semnată de El Greco. Știam cum arată, dar n-o găseam neam! Până la urmă, Tati a dibuit-o în pronaos, imediat pe dreapta.

Ne-am continuat plimbarea, cu ochii mai mult pe sus, pe la balcoane dantelate și ancadramente de ferestre. Curând am virat un pic stânga și ni s-a deschis privirilor un spațiu uriaș, pavat cu marmură, vegheat de statuia amiralului Revoluției de la 1821, ce i-a împrumutat numele: Piața Miaouli. „Inima orașului” , kilometrul zău zero are formă dreptunghiulară și este delimitată de clădiri emblematice. Între acestea, Primăria, o construcție ce îmbină mai multe stiluri arhitectonice: toscan, ionic, corintian, ridicată în 1876, sub supervizarea lui Ernesto Chiller. Am urcat șirul lung (și lat) de trepte și am admirat spațiile comune din interior, decorate cu picturi murale, mozaicuri și un inedit corp de iluminat coborând din tavanul casetat. Ne-am intersectat cu un grup de vizitatori conduși de un ghid; n-am cercetat dacă se vizitează de fel sau trebuie să anunți în prealabil.

După o scurtă pauză de refreșuire la umbra unei terase din piață, am purces către următorul obiectiv: Muzeul Arheologic. Acesta, fondat în 1834, este găzduit tot în clădirea Primăriei, se urcă prin lateral-stânga și aproape de capăt veți observa micuța intrare. În sezon este deschis zilnic, mai puțin marți (L, Mi, J, D 9-16; V, S 9-21), iar biletul costă 3 euro. Cele 4 săli expun artefacte descoperite în siturile arheologice de pe insulă, aparținând perioadelor precreștine, bizantine și romane, precum și o expoziție permanentă dedicată arheologului Christos Tsoundas. Interesant.

Am ocolit Primăria prin spate și imediat am dat într-o piațetă de formă poligonală, în centrul căreia tronează Teatrul Apollon. Nu dai mulți bani pe el privit din afară, însă povestea lui mă intrigase și eram chitită ca, dacă se poate, musai să-l vizităm. S-a putut. E deschis zilnic (mai puțin duminica) 10-14, costă 2 euro. A fost ridicat în 1862-64 după planurile arhitectului italian Pietro Sampo, inspirate din 4 modele iconice din patria-mamă: La Scala/Milano, Teatro della Pergola/Florența, San Carlo/Napoli, Teatro Accademico/Castelfranco.  

A fost inaugurat pe 20 aprilie 1864, cu opera Rigoletto de Verdi și a funcționat neîntrerupt până la mijlocul sec. 20, pe scena sa etalându-și talentul numeroși artiști greci și internaționali de marcă. În timpul celui de-al doilea război mondial, nemții l-au transformat în cinema și l-au folosit exclusiv în scop propriu, pentru ca apoi să mai funcționeze doar câțiva ani și să fie închis, clădirea deteriorată de trecerea timpului fiind considerată un pericol pentru artiști și spectatori. A existat o încercare de reabilitare prin anii 1970, nefinalizată din lipsă de resurse. A doua a fost cu noroc, cu 20 de ani mai târziu, cu ajutor european. În prezent, Teatrul istoric Apollon găzduiește numeroase producții autohtone și internaționale, iar „în timpul său liber” își dezvăluie frumusețea turiștilor...

Construcția impresionează imediat după ce-i treci pragul – un hol uriaș pavat cu marmură albă și neagră, coloane de marmură ce susțin tavanul casetat pictat bleu-auriu, frescele murale cu trimitere la lumea muzelor. Am pătruns apoi în sala de spectacole, unde ne-au întâmpinat rândurile ordonate de scaune îmbrăcate în catifea grena, asortată cu pereții lojelor superioare, dispuse pe 4 niveluri. Scena în față, în penumbră și cortina pe jumătate trasă. Am admirat îndelung decorațiunile balcoanelor și minunatul tavan pictat cu medalioane de zei și compozitori.

Se vizitează și etajele, accesibile prin cele 2 rânduri de scări laterale. Se poate intra în loje; de aici, de sus, ai altă perspectivă. În holul ultimului nivel este organizat un mic muzeu cu exponate din trecutul instituției: afișe de spectacole, articole de ziar, fotografii de artiști, costume, obiecte persoanele etc. M-a încântat foarte tare această vizită pe care v-o recomand cu căldură, dacă aveți ocazia!

Ne-am continuat plimbarea și următoarea a fost tot o biserică și tot ortodoxă: Sf. Nicolae. Localnicii o numesc de fapt „Sf. Nicolae al Bogaților” , spre a o deosebi de „Sf. Nicolae al Săracilor” , un lăcaș mai modest, aflat în Ano Syros (aveam să-l identificăm peste vreo 2 zile, dar nu l-am putut vizita). Un șir lung de trepte de marmură conduce spre intrarea ce se sprijină pe coloane terminate cu capiteluri; înăuntru, deasemenea, predomină marmura, inclusiv în superbul iconostas.  

... Deja ne aflam în cel mai frumos cartier istoric al orașului, Vaporia! El ocupă un mic promontoriu în partea de nord a Ermoupolisului, fiind locul pe care refugiații bogați din sec. 19 l-au ales spre a-și ridica mândre conace. Multe dintre acestea supraviețuiesc încă, în diverse stadii de conservare. Unele, perfect reabilitate, au căpătat o nouă și înfloritoare viață, cum ar fi boutique-hotelul Aristides (5*), administrat de o româncă, după cum aveam să aflăm ulterior.  

Conacele Vaporiei prezintă o arhitectură aparte, un frumos melanj de neoclasic și tradițional. Majoritatea au 2 niveluri, feronerii dantelate și mici frontoane triunghiulare și, puse unul lângă altul, se spune că din largul mării par un șir de vapoare ce înaintează dinspre oraș, de unde numele cartierului. Am citit că interioarele erau bogat decorate: picturi murale, tavane casetate, scări din mahon sculptat, detalii de marmură și multe altele. Ar fi interesant ca una din aceste case să fie amenajată ca muzeu, mi-ar plăcea să vizitez așa ceva... În ultima după-amiază, aveam să mai dăm o raită prin Vaporia și am vrut să intrăm la Aristides, citisem că au un bar pe acoperiș; sub pretextul că vrem să bem ceva, am fi putut să ne facem o idee despre interiorul acestui loc select. Din păcate, barul deschidea abia peste vreo 2 ore și n-am mai stat.  

Tot aici se află „plaja orașului” , numită tot Vaporia. „Plajă” e cam mult spus, de fapt sunt 2 platforme de beton ce „plutesc” pe mare. Neh, nu-s de noi, să fie la ei, acolo... Iar în capătul promontoriului se află barul Cyel, mare fiță, recomandat de ghiduri și bloggeri. Noi am avut cu el o experiență din categoria „la pomul lăudat...” , tot în ultima zi. Dacă n-am avut noroc de Aristides, am zis că poate măcar la Cyel. Ne-am așezat la o masă, în plin soare (la umbră nu erau libere) și am așteptat câteva minute bune să ne bage cineva în seamă, ceea ce nu s-a-ntâmplat, așa că ne-am luat jucăriile și-am plecat. Păcat, locul chiar e fain, mai ales la apus, îmi imaginez...

Cu prima vizită în Ermoupolis cam asta a fost, în mare. Ne-am întors spre locul unde lăsasem mașina, de data asta urmând fidel linia țărmului.  

A doua zi dimineață ne-am dus să vizităm Muzeul Industrial al Syrosului. Evident, a fost dorința lui Tati și, chiar dacă „industrial” nu-i un concept cu care să vibrez neapărat, n-am crâcnit, căci sunt convinsă că și el vizitează chestii doar de gura mea 😊. În fond, nu-s total atehnică, am terminat cândva un liceu de mate-fizică și... mamă-mamă, câte ore de tehnologie am mâncat pe pâine! 😊...

Identificasem muzeul cu o zi înainte, o clădire maiestuoasă din piatră, despre care citisem că ar fi adăpostit prin sec. 19 fabrica de textile și vreo 2 vopsitorii. Am parcat chiar în spate, într-un spațiu special amenajat, unde se pot admira câteva exponate în aer liber, printre care o uriașă roată metalică. Muzeul e deschis zilnic 10-15, mai puțin miercurea și costă 3 euro să-l vizitezi.  

Până la urmă n-a durut atât de tare, au fost secțiuni care chiar m-au captivat. Cele 6 săli, dispuse toate la primul nivel, expun o mare varietate de artefacte aparținând sec. 17-20, grupate pe categorii, ilustrative pentru principalele activități ce au adus prestigiu economic insulei Syros: tipografie, construcție de nave, industrie textilă, vopsitorie, prelucrarea sticlei, producția de rahat etc. Se interpun și elemente artistice: picturi, sculpturi, machete, schițe, hărți. Vedeta este, cu siguranță, modelul Enfield 8000, primul autoturism electric construit în Syros în 1973!

Se urcă apoi la etaj, unde se află un spațiu interactiv dedicat istoriei navigației în zona Mediteranei și a industriei navale pe insulă. Minute bune și-a petrecut Tati în fața unui computer încercând să construiască un vapor!... Interesant loc, chiar și pentru profani. Din păcate, pe alocuri explicațiile erau doar în limba greacă. Probabil că se va lucra la acest aspect.  

Am încercat pe urmă să vedem și Muzeul Textilelor, l-am identificat nu departe, însă l-am găsit închis, doar am furat o poză printr-o gaură în poartă; am citit mai apoi că se vizitează cu programare, pesemne nu-s mulți doritori.

Noi ne-am cam oprit cu vizitatul, dar Syros mai are multe colecții muzeistice și instituții: Expoziția de Replici de Artă Cicladică (am văzut cândva, în Atena, Muzeul de Artă Cicladică), Institultul Kyveli (numit după actrița Kyveli Adrianou și dedicat istoriei teatrului pe insulă), Arhivele Istorice ale Syrosului, Muzeul Eclesiastic, Expoziția Memoriei Istorice, Casa Amintirilor din Asia Minor, Centrul Cultural, Biblioteca Municipală etc. O mențiune specială pentru Biserica Învierii lui Hristos (catedrala ortodoxă a Syrosului), pe care noi n-am apucat s-o vizităm (avea dreptate amica mea care-mi spuse că a stat 10 zile pe insulă și n-a văzut tot ce și-a propus).  

***

... Și ce mai poate oferi insula în afara frumoaselor sale plaje?! Păi... vizitarea unora dintre micile crame private, urmată de degustarea delicioaselor mostre. Am ajuns întâmplător la Crama Chatzakis, aflată chiar la intrarea în cătunul Ag. Michalis, în nordul extrem al insulei (zonă numită Apano Meria). Am făcut câțiva pași prin sat, pe cărarea prăfuită ce duce la bisericuța veche de la care și-a împrumutat numele (5 minute maxim), în timp ce Tati a rămas la vinărie să facă vorbele pentru vizitare. Inițial au zis că nu-s locuri, că ar fi trebuit să ne programăm în avans, dar pe urmă ne-au primit, se pare că unii care erau pe listă n-au mai apărut. În final am fost doar 4 persoane: noi și 2 fete din Africa de Sud.  

Am vizitat multe crame de-astea micuțe, și pe la noi, și prin alte locuri și mă uimește de fiecare dată că fiecare aduce ceva special. Aici în Syros – puținătatea apei, microclimatul (vântul, apropierea mării, solul) – toate se regăsesc în gustul deosebit al produsului final. Se cultivă ceva struguri și pe insulă, dar bună parte sunt aduși din alte părți ale Greciei. Vinul însă este produs eminamente local, în serie mică, astfel că nu-l poți regăsi pe rafturile supermarketurilor, decât cel mult în meniul câtorva taverne locale. Dar cel mai bine e să-l guști chiar la sursă!

N-am avut ce plantație să vizităm, pur și simplu o aveam sub ochi de pe terasa umbroasă unde am fost găzduiți. La final am intrat un pic înăuntru, să vedem recipientele de oțel în care fermentează magica licoare. Ne-am concentrat mai mult pe poveștile pe care gazda noastră, tânăra Nicoleta, ni le-a împărtășit și, desigur, pe degustare. Ne-am împrietenit cu fetele din Africa de Sud, nu se putea altfel 🍷. Am stat la povești și cu ele, despre vinurile din România și din Africa, despre călătorii, despre oferta turistică a țării lor adoptive, despre care ne-au făcut curioși, am zis că poate într-o zi ne-om duce și în Africa de Sud, de ce nu?! Le-am povestit și noi de România.

Nu departe de Ag. Michalis se află situl arheologic Chalandriani, pe care l-am omis intenționat, era prea cald să hălăduim pe coclauri, printre pietroaie. Drumul mai continuă un pic după Ag. Michalis până în Kampos, ultimul sat din Apano Meria (am mers până s-a terminat asfaltul), de unde pleacă numeroase trasee de drumeție spre plajele sălbatice din nordul insulei. Aviz amatorilor.

***

Alt loc ce merită menționat este Posidonia. Posidonia se află în sud-vestul Syrosului și a fost încă din sec. 19 stațiunea de vară (!) a bogătașilor din Ermoupolis, care și-au înălțat aici case de vacanță. Câteva dintre aceste frumoase conace au supraviețuit și pot fi admirate și în prezent: actuala primărie (casa Tsiropina), Turnul Roșu (construită cu piatră roz adusă din Milos), casa Petrokokkinou. Le-am vizionat chiar în două rânduri, o dată din mașină, a doua oară la pas, pe îndelete. Posidonia s-a chemat inițial Della Grazia, după biserica Madona della Grazia, mai apoi redenumită după zeul Mării, Poseidon. Și azi Posidonia este o stațiune vibrantă, cu studiouri, taverne și o plajă drăguță.

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 82 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI