Insula Skye – priveliști care-ți taie respirația și-ți rămân în inima

TIPĂREȘTE

Cea mai așteptată zi din săptămână scoțiană  a fost, fără doar și poate, cea petrecută pe Insula Skye. Am tot amânat vizita până când prognoza meteo era favorabilă vizitei pe această insulă. Nu ca ne-ar fi speriat ploaia, cu care deja începusem să ne obișnuim, dar erau prea multe locuri frumoase pe insulă pe care voiam să le vedem, iar ploaia și ceața ne-ar fi împiedicat.  

Ziua a început devreme, cu o cafea băută la benzinăria din Fort William, într-un oraș încă adormit. Am lăsat în urmă Ben Nevisul, acoperit de nori grei, și am pornit spre nord, pe drumul ce șerpuiește pe malul lacului Loch Lochy. Vremea era din nou foarte urâtă: ploaie măruntă, constantă, cu nori joși care se amestecau cu pământul. Nu prea se întrevedea că ceva se va mai schimba. La ploaie s-a adăugat și vântul, astfel încât când am ajuns la Eilean Donan Castle părea ca vrea să ne zboare direct pe insula.  

Nu am vizitat castelul, aveam deja multe obiective în plan pe insulă iar vremea ne cam dezumflase.

Isle of Skye se află în nord-vestul Scoției, parte din arhipelagul Hebridelor Interioare.

Este  una dintre cele mai spectaculoase destinații din Scoția, renumită pentru peisajele dramatice, cultura gaelică și traseele montane sălbatice. A fost cândva teritoriu viking, apoi stăpânită de clanuri puternice, precum MacLeod și MacDonald. Aici a fugit Bonnie Prince Charlie, ajutat de Flora MacDonald. Azi, Skye păstrează ceva din misterul acelor vremuri — o insulă unde istoria nu doarme niciodată.

Legătura dintre partea continentală a Scoției (de la Kyle of Lochalsh) și Insula Skye este făcută de Skye Bridge, un pod cu  o lungime de 500 metri, cu o linie grațioasă, ușor arcuită.  

De pe pod, priveliștea este spectaculoasă: spre nord, se zăresc siluetele misterioase ale munților Cuillin, iar spre sud, apele calme ale lochului reflectă cerul, uneori în nuanțe dramatice.

Este mai mult decât un simplu pod: e trecerea din lumea cotidiană spre un spațiu unde natura, istoria și mitul se împletesc. Treci podul… și e ca și cum ai păși într-o altă Scoție.

Și vremea a început să se schimbe în bine când am pășit pe insula.  

Prima oprire am făcut-o in parcarea Hotelului Sligachan. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Hotelul Sligachan a fost centrul neoficial al alpinismului în Scoția. Pionierii alpiniști britanici veneau aici pentru a explora munții Cuillin, considerate cele mai tehnice și spectaculoase creste muntoase din Regatul Unit.

Nu întâmplător, peste drum de hotel, lângă  vechiul pod de piatră de la Sligachan se află un monument dedicat John Mackenzie din Sconser și profesorului Norman Collie — doi pionieri ai alpinismului scoțian. Ca niște montaniarzi adevărați ne-am oprit pentru a aduce un omagiu bravilor înaintași.

Nu voi trece fără câteva cuvinte despre podul e piatră de la Sligachan, construit în secolul al XIX-lea peste râul cu același nume, în prezent un pod pietonal. Apa limpede curge pe sub pod, iar legenda spune că dacă îți speli fața în râu la apus, frumusețea veșnică îți va fi dăruită de zânele din Cuillin. Nu eram la spus dar totuși mi-am încerca și eu norocul😀. Am coborat la rău, ale cărui ape curgeau învolburate, mi-am udat puțin față cu apa din rău să vedem cat va ține frumusețea.  

La popasul de la Sligachan ne-am reconfigurat traseul pe insula. Inițial am vrut să mergem mai întâi în partea montană a insulei și să lăsăm orașul Portree la sfârșit. Dar, având în vedere ca vremea abia începea să se îmbunătățească, cu șanse mari după prânz, am decis să mergem mai întâi la Portree și să lăsăm partea montană în partea a doua a zilei. S-a dovedit o alegere inspirată,  

Portree este principalul oraș al insulei Skye, situat într-un golf adăpostit de stânci și promontorii. Numele vine din scoțianul „Port Rìgh” – Portul Regelui, în amintirea vizitei regelui James al V-lea în 1540.

Are magazine locale, cafenele, mici galerii de artă, un port pitoresc și o promenadă liniștită cu priveliști spre Sound of Raasay.  

Pe malul golfului liniștit din Portree, se înșiră, ca niște cutii de cretă,  casele colorate — roz, albastru, galben, verde pal. Pictate în nuanțe vesele, par să sfideze vremea mohorâtă și norii joși ai insulei.

Inițial, culorile ajutau pescarii să-și recunoască ușor casele din larg. Astăzi, ele dau farmecul aparte al orașului,  apar în aproape orice carte poștală din Skye și reprezintă cel mai cautat loc de fotografi.  

Ne-am plimbat și noi pe străduțele micului oraș și, bineînțeles, am căutat cel mai bun unghi pentru fotografierea căsuțelor colorate. Am mâncat și fish and chips și am băut bere la biserica orașului. Nu, nu am greșit, una dintre vechile biserici din centrul orașului a fost transformată în pub și spațiu cultural. Cu vitralii și boltă gotică păstrate, acest loc îmbină sacrul cu profanul într-un mod aproape poetic – un simbol al felului în care trecutul și prezentul conviețuiesc în Skye.

Cat timp ne-am plimbat noi prin micul oraș capitală a insulei, soarele a început să-și facă tot mai insistent prezența. Era timpul să mergem spre partea montană a insulei, spre vestitul Quiraing și Old Man  of Storr.  

Drumul cu mașina de la Portree la Quiraing, pe Insula Skye, e destul de simplu și durează în jur de 20-25 de minute

Pe măsură ce lași în urmă Portree și urmezi șoseaua A855 spre nord-est, lumea începe să se schimbe. În stânga și dreapta ta se desfășoară o poveste sculptată în piatră și iarba verde, un tărâm ce pare desprins dintr-un basm scoțian.

Drumul șerpuiește printre crestele Trotternish, unde stâncile se ridică ca niște vechi ziduri de poveste. Iarba verde contrastează cu bolțile cenușii ale munților, iar marea strălucește în depărtare, ascunzând mistere sub cerul schimbător. Fiecare curbă te aduce mai aproape de taina Quiraing-ului, locul unde piatra și vântul dansează în tăcere.

Se spune că la nordul insulei Skye, acolo unde stâncile nu ascultă de legile timpului, se află un loc unde muntele se mișcă. Nu zgomotos, nu brutal, ci ca o ființă care respiră încet, remodelându-și fața sub pașii celor care îndrăznesc să-l străbată. Este Quiraing.

Am lăsat mașina în mica parcare de la marginea lumii și am pășit în tăcere, într-o lume care nu părea a noastră. Norii se mișcau repede, dar lumina rămânea prinsă între stânci ca într-o capcană veche. Pe potecă, pământul era moale, parcă viu. Ai impresia că te afunzi nu doar în sol, ci și în alte timpuri.

Unul dintre lucrurile care fac din Quiraing un loc unic este faptul că nu e doar o relicvă geologică, ci un peisaj în continuă transformare. Formațiunea face parte din creasta Trotternish, o regiune cu alunecări de teren masive – unele dintre cele mai spectaculoase din Marea Britanie. Dar spre deosebire de alte zone „înghețate în timp” , aici terenul încă se mișcă. Alunecările sunt active, iar formațiunile ca „The Prison” , „The Needle” și „The Table” continuă să fie modelate de mișcări lente, dar constante. E unul dintre rarele locuri unde natura încă sculptează, sub ochii noștri, un relief care pare desprins dintr-o altă lume.

Mișcările sunt monitorizate, iar în unele zone șoseaua A855 (care trece pe sub Quiraing) are nevoie periodic de reparații din cauza mișcărilor solului. Traseul e sigur pentru drumeție, dar pot apărea porțiuni mai noroioase, instabile sau cu marcaje mutate. E recomandat să rămâi pe potecile marcate, mai ales în zonele cu pante abrupte (în special în jurul „The Prison” și „The Needle” ).

Am plecat într-o drumeție care s-a dorit a fi scurtă dar care s-a întins  peste o oră.  Nu puteam să nu vedem celebrele formațiuni stâncoase care dau renumele The Prison și The Needle, sau platoul The Table, care dau renumele Quiraing-uluj și despre care există nenumărate legende.  

Ca multe zone spectaculoase și puțin accesibile din Scoția, Quiraing este asociat cu prezența zânelor și spiritelor naturii. Vârtejurile de ceață și schimbările bruște de vreme i-au făcut pe localnici să creadă că locul este bântuit sau protejat de ființe nevăzute. Se spunea că dacă intri în Quiraing cu gânduri rele, poteca se va „pierde” sub picioarele tale, iar zânele te vor rătăci ore întregi.

Unele locuri nu trebuie înțelese. Quiraing nu e un munte care se lasă cucerit, ci unul care te absoarbe. Pe măsură ce am înaintat pe poteca sinuoasă, peisajul se răsucea în jurul nostru ca într-o pictură în mișcare. Contururile erau clare, dar instabile. Ai impresia că dacă clipești prea lung, ceva se va fi schimbat în peisaj la redeschiderea ochilor.

Povești ale locului spun că, în vremuri de invazie, zona izolată a Quiraingului ar fi fost folosită de locuitorii Skye (inclusiv clanurile MacDonald și MacLeod) ca adăpost pentru vite sau bunuri de preț. Platoul denumit „The Table” — ascuns între stânci abrupte — ar fi fost un loc unde clanurile își duceau turmele departe de ochii vikingilor sau altor invadatori. Unii localnici mai glumesc că „table” nu vine de la formă, ci de la ideea unei „mese de negocieri” secrete între clanuri.

Am trecut de platou și am continuat traseul spre The Prison și The Needle.  

„The Prison” se ridica deasupra noastră ca o fortăreață abandonată de giganți. Se spune că acest loc a ascuns odată comori ale clanurilor, turme furate, prizonieri ai zânelor. Aici nimic nu e sigur. Nici măcar direcția în care mergi.

Am urcat până în dreptul „The Needle” , o lamă de piatră izolată. Dintr-un anumit unghi, pare că păzește ceva — sau pe cineva. În unele legende locale, este văzut ca o armă uitată a giganților, înfiptă de zei ca avertisment. Am stat nemișcată,  simțind o ușoară amețeală. Nu de la efort. Mai degrabă de la senzația că nu eram singură.  Și nu mă refer la ceilalți drumeți.

Ne-am întors fără grabă. Când eram aproape de mașină ne-am întâlnit și cu un scoțian autentic, după haine și chip. A avut simt al umorului și amabilitate și s-a fotografiat cu mine.  

 Quiraing nu e doar un peisaj – e o prezență. Una care, odată ce ai fost acolo, te va urmări dintr-un colț de memorie, pe care îl vei verifica mereu, cu mirare, dacă a fost vis sau realitate.

Am părăsit Quiraing, cu stâncile ca niște gardieni în oglindă retrovizoare. Drumul coboară în serpentine ușoare, trece  prin Staffin, cu câteva case rătăcite și o școală mică, apoi urmează  linia țărmului — o panglică de asfalt între mare și munte.

Prima oprire: Kilt Rock, numită așa pentru că seamănă cu un kilt scoțian, cu striațiile verticale ale stâncii părând tivite cu grijă în bazalt și gresie.

Acolo, de sus, Mealt Falls cade direct în mare, o panglică de apă care dansează în vânt înainte să se dizolve în spumă.

Se spune că sunetul apei și al vântului aici se transformă uneori într-o muzică joasă, ca o coardă de cimpoi rămasă suspendată peste faleză.

Puțin mai jos, un indicator simplu – Tobhta Uachdrach. Coborâm printre ierburile înalte, acolo unde zidurile vechilor colibe crofting abia se mai zăresc. Doar piatra a rămas.  

De aici se deschid priveliști spre Marea Hebridelor, întinsă, albăstruie și adesea bătută de vânt.  

Printre ierburile înalte și tufele bătute de vânt, se întind fundațiile și zidurile joase ale unor case părăsite – rămășițe ale unui sat abandonat în secolul al XIX-lea, probabil în timpul Highland Clearances. Ele spun tăcut povestea familiilor care au trăit acolo, aproape de marginea lumii.

Privirea ne-a alunecat  spre interiorul peninsulei, spre relieful dramatic al lanțului Trotternish Ridge, din care fac parte Quiraing și Storr, spre care ne îndreptăm și noi.  

Cu energia Quiraingului încă în noi, ne-am îndreptat apoi spre cel mai faimos punct de pe insulă: Old Man of Storr. Deși îl zărisem deja de la distanță în drum spre nord, acum venise timpul să-l întâlnim față în față. Silueta sa gotică, înfiptă ca o lamă în cer, este de neuitat.  

Legenda spune că un bătrân uriaș locuia cândva pe aceste coline, împreună cu soția sa. Când ea a murit, el a implorat cerul să nu-l lase singur. Zeii – sau muntele însuși – l-au împietrit, ca să-i vegheze somnul pentru totdeauna. Alții spun că e un gigant căzut, cu un singur deget ridicat spre cer, avertizându-ne să nu uităm.

Unii localnici cred că stânca e un loc vechi de ritualuri druidice, iar forma sa nu ar fi chiar întâmplătoare. Alții spun că, atunci când e învăluit în ceață, bătrânul visează.  

Dar știința este mai puțin romantică și ne spune ca Storr e un lanț muntos cu formă ciudată, sculptat de alunecări de teren și de timp. Old Man, acest monolit uriaș, e cel mai cunoscut martor al lor.

Traseul spre Old Man of Storr pornește dintr-o parcare aflată la baza versantului estic, de-a lungul șoselei A855. Urcarea durează între 45 și 90 de minute, în funcție de ritm.  

Poteca urcă șerpuit printre ierburi crude și coline rotunde, până când totul se deschide: zările, marea, norii în salturi lente peste linia orizontului.

Pe drum, am trecut pe lângă The Sanctuary – un câmp de stânci contorsionate, ca niște ființe încremenite în mijlocul unei rugăciuni.

Într-un punct, m-am întors spre coastă. Jos, în depărtare, insula Raasay plutea peste ape ca un vis.  

În față, pe fundalul cerului, stă Old Man of Storr – singur, înalt, cu un umăr ascuțit și spatele  îndoit de timp.

Am continuat să urcăm pentru ca cea mai fotogenică priveliște e puțin dincolo de stâncă, când urci până în zona înaltă și te întorci cu fața spre mare: atunci Old Man of Storr se profilează singur pe fundalul cerului, iar marea se deschide jos, în tăcere.

Printr-o minune am reușit să fim singuri în zona înaltă și să savurăm pe îndelete peisajul.  

Old Man of Storr nu este doar o formațiune geologică, este un simbol. Stă acolo de secole, poate milenii, ca un străjer al insulei, un martor tăcut al vânturilor, norilor și visurilor călătorilor.

Cu greu ne-am rupt din mrejele lui și am început coborârea. Nu aveam încotro, trebuia să ne întoarcem și până la Fort Wiliam mai aveam ceva de mers.

Aceasta a fost, fără îndoială, ziua cea mai intensă și cea mai magică din săptămâna scoțiană. Am simțit că am trecut printr-un portal — dintr-o dimineață mohorâtă, cu ploaie și vânt, înspre o zi plină de soare, istorie, mit și peisaje desprinse din altă lume. Skye nu e doar o insulă. E o stare. E genul de loc care te ia cu totul și te face parte din poveste.  

---

VIZUALIZĂRI: 55 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI