Povestea a două orașe: Parikia și Noussa

TIPĂREȘTE

Fapt oarecum surprinzător pentru o insulă atât de mică, Paros deține două orașe, sau mai corect spus orășele, unul situat în vest, celălalt în nord.

Parikia sau Paros Town/Paros Chora este capitala dintotdeauna a Parosului, și cu ea am făcut cunoștință din largul Mării Egee, când i-am admirat dispunerea în formă de amfiteatru pe coline în jurul portului aglomerat, străjuit de o moară de vânt, imaginea simbol a insulei. În interiorul său funcționează Centrul de informații turistice.

Descoperirile arheologice atestă faptul că zona a fost locuită de prin anul 3200 î. Hr. iar legenda atribuie rolul de prim rege al Parosului unui cretan pe nume Alkaios, cel care a construit o așezare pe locul unde se găsește acum Parikia. Portul, strategic amplasat într-un golf pe țărmul vestic, a fost cel care, încă din antichitate, a asigurat bunăstarea localnicilor, așa că nu e de mirare că aceștia nu au simțit niciodată nevoia să mute capitala. Ea are acum în jur de 4.000 de rezidenți permanenți.

În ziua sosirii nu am avut timp de hălăduit și căscat ochii, căci am fost preluați imediat din port de gazda noastră, Elias, care l-a recunoscut cu ușurință pe Adrian (după mustață) din poza pe care i-o trimisesem pe WhatsApp. Am revenit însă într-o dimineață pentru a vizita orașul, și bine am făcut, căci Parikia mi s-a părut o localitate tipic cicladică fermecătoare, cu case cubice albe și uși, balcoane și ferestre colorate, printre care se intercalează și câteva clădiri neoclasice impunătoare ce găzduiesc diverse instituții. Totul denotă eleganță și bun gust.

Stațiile de autobuz și taxi sunt situate în imediata apropiere a portului, la fel și numeroase cafenele, patiserii și taverne către care turiștii își împing troleele, riscând să le dezmembreze roțile pe dalele din pavaj. Ne lăsăm mașina într-o parcare gratuită, facem o oprire de hidratare, după care traversăm Piața Manto Mavrogenou, cu bustul eroinei omonime a Războiului de Independență, născută în Mykonos, moartă în Paros.

Atacăm apoi dealul ce duce către Kastro sau Fragokastelo. Este probabil zona cea mai pitorească a orașului, cu străduțe înguste flancate de case albe pe treptele cărora stau aliniate ghivece cu flori plăcut mirositoare, cu pasaje boltite umbroase și mici buticuri cu mărfuri scumpe, dar de bună calitate. Din loc în loc, bougainvillea roșii completează în chip fericit peisajul.

Este devreme și liniștea care domnește peste acest mic cartier ne ajută să suportăm mai ușor urcușul destul de abrupt pe dealul Agios Konstantinos, în capătul căruia, în punctul cel mai înalt din oraș, nu suntem însă răsplătiți cu cine știe ce priveliște. Din castelul ridicat de venețieni în secolul al XIII-lea nu a mai rămas mare lucru.

Dar nu și din poveste...

Castelul, construit cu materiale luate din templul antic închinat Atenei, a fost ridicat în 1260 din porunca lui Angelo Sanudo, fiul lui Marco Sanudo, nepot pe linie maternă al Dogetului venețian Enrico Dandolo. Marco (1153/1227?) a participat la cea de-a Patra Cruciadă, în urma căreia a cucerit insula Naxos, și ulterior și celelalte Ciclade, punând bazele Primului Ducat al Arhipelagului. Capitala ducatului a fost stabilită în Naxos, dar Marco a distribuit controlul asupra insulelor nobililor care îl întovărășiseră în expediție, păstrând totuși jurisdicția directă asupra Parosului și Antiparosului. După moartea lui Angelo, Marino, al doilea fiu al lui Marco, a moștenit Parosul și Antiparosul și în jurul castelului s-a dezvoltat o așezare medievală - „xyopyrgo” .

În 1361, Ducatul Naxosului a revenit lui Francisco Crispo, Lord de Milos, vasal al Ducelui de Naxos. Pentru a-și consolida poziția, acesta a dăruit Parosul Mariei Sanoudo, o descendentă a anterioarei familii domnitoare, cu condiția de a se căsători cu Gaspard Sonmaripa, un nobil din regiunea franceză Languedoc. Un secol mai târziu, din cauza atacurilor piraților, Niccolo Sonmaripa a fost nevoit să-și mute reședința din castelul din Parikia, situat prea aproape de mare, fiind prea expus.

Și uite așa Fragokastelo a fost lăsat de izbeliște. Din el nu au supraviețuit decât părți din zidurile sudice și estice, cu înălțimi de 4-6 m, precum și turnul defensiv situat în partea de nord-est. Dar și acestea sunt greu de distins în amalgamul de clădiri înconjurătoare, care au preluat porțiuni din construcție. Mai ales că în 1771 a avut loc o alunecare de teren care a înghițit în mare măsură zidurile.

Totuși, ajungând în această zonă a orașului, n-ai cum să nu observi aleile extrem de înguste care formau un cerc în jurul castelului. Să ne lăsăm așadar imaginația să zboare!

Nu pentru mult timp, și nici prea departe, căci este cazul să revenim cu picioarele pe pământ. Ne așteaptă cel mai important obiectiv turistic din Parikia, aflat la 5-10 minute de mers pe jos de port.

Catedrala Panagia Ekatondapiliani („Fecioara Maria a celor 100 de uși” ), în fapt un complex alcătuit dintr-o biserică purtând hramul Katapoliani (Adormirea Maicii Domnului), trei capele - Agios Nikolaos, Agia Theodosia, respectiv Agios Dimitrios, și un baptisteriu, cel mai vechi din Biserica Ortodoxă, ar fi fost construită în secolul al IV-lea, conform legendei, din porunca împărătesei Elena, mama împăratului Constantin. Plecată spre Ierusalim în căutarea Sfintei Cruci, ea s-ar fi oprit pe insulă din cauza unei furtuni și ar fi făcut legământ să ridice aici o biserică dacă misiunea asumată avea să fie încununată de succes. Iar la întoarcere și-a onorat promisiunea. O altă variantă îl dă însă drept ctitor pe fiul ei Constantin.

Basilica fost restaurată în secolul al VI-lea de împăratul Justinian, care i-a adăugat cupola, iar în veacurile următoare a suferit și alte transformări.

Numele său se datorează unei vechi tradiții: cele 100 de uși sunt de fapt 99, ultima fiind una secretă rămasă nedescoperită, care se va deschide atunci când Agia Sophia din Constantinopol (Istanbul) va redeveni biserică ortodoxă.

Lăcașul religios este considerat unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important din punct de vedere arhitectonic din întreg arealul Mării Egee pentru perioada bizantină timpurie. Pătrunzând în curtea vastă, înconjurată de flori, dimensiunile și proporțiile echilibrate ale bisericii principale te uimesc. Se înalță pe două nivele și are formă de cruce greacă. Interiorul, în mare parte din marmură locală „împrumutată” dintr-un templu închinat zeiței Demetra, conține coloane dorice, un iconostas de dată ceva mai recentă (secolul al IX-lea), strane și un amvon din lemn de esență tare, precum și trei capele: Agios Anargiros, Agios Philippos și Osia Theoktisti.

Foarte frumoasă este și capela exterioară închinată Sfântului Nicolae, cea mai veche parte a complexului, datând din secolul al IV-lea, cu același tip de coloane dorice și un tron din marmură de Paros.

În fiecare an pe data de 15 august la Panagia Ekatondapiliani se organizează un pelerinaj la care iau parte mulți credincioși.

Complexul bisericesc găzduiește Muzeul Ecleziastic Bizantin iar în imediata sa apropiere se află o altă instituție culturală, Muzeul de Arheologie, cu o bogată colecție de sculpturi și ceramică din perioadele arhaică și clasică, dar și elemente de arhitectură, stellae funerare, urne, fragmente de mozaicuri din perioada cuceririi romane.

Așa după cum v-am mărturisit cu jenă într-un review anterior, în această excursie n-am vizitat niciun muzeu, deci alte amănunte despre cele două amintite mai sus nu pot oferi.

Parikia nu are plajă, cea mai apropiată fiind Livadia, pe care am ratat-o însă. Motivul? Un accident rutier soldat cu două mașini avariate care blocaseră drumul.

Naoussa sau Naousa are, în schimb, propria plajă, numită Piperi, și la așa așezare spectaculoasă în nordul Parosului, în golful larg, semi-închis Plastira, chiar ar fi fost păcat să nu aibă. Deși mult mai frumoase, după mine, sunt întinderile de nisip învecinate, despre care voi face vorbire în reviewul următor.

În ultimii ani, zic cunoscătorii, orășelul a devenit un punct de atracție pentru amatorii de petreceri, cu nenumărate cluburi de noapte, restaurante și baruri, iar prețurile la cazare, mâncare și băutură au explodat. Încă nu au ajuns la nivelul Mykonosului, dar înțeleg că se apropie cu pași vertiginoși...

Așa o fi. La ora 10 dimineața străzile erau aproape pustii, deci bănuiesc că cei care stătuseră până târziu în noapte încă își lingeau rănile... Nimic din forfota care ne întâmpinase în zona portului din Parikia, unde turiștii tocmai debarcați luau cu asalt patiseriile și terasele. Aici chelnerii somnoroși abia făceau mise en place-ul, așa că ne-am așezat și noi cuminți la o masă pentru a savura o cafea grecească și a privi în tihnă portul.

Naoussa și-a păstrat tradiția și deține și acum cea mai mare flotă de bărci de pescuit din Ciclade. Ce plăcere să privești micile ambarcațiuni trase la mal, cu plasele frumos încolăcite în așteptarea viitoarelor ieșiri în larg, ori vasele care îi poartă pe doritori spre plajele din apropiere. Există și un water taxi.

Chiar în port se află Castelul venețian (Kastelli), parte a unui fort ce apăra în Evul Mediu orașul. A fost construit la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul celui următor și renovat de familia Sonmaripa la finele veacului al XV-lea, când i-a fost adăugat turnul circular. Un loc tocmai bun de tras în poze, cu Marea Egee clipocind vesel în fundal. Partea mai neplăcută este că pasarela se zgălțâie zdravăn la fiecare val! Fiind împiedicată de felul meu, plus agabaritică, am renunțat la ideea de a mă strecura printre ziduri și m-am mulțumit să admir castelul de la o distanță respectuoasă.

Cu atât mai mult cu cât lângă el se înalță idilic și pitoresc o bisericuță albă cu cupolă albastră, care concură și ea, spre deliciul turiștilor, la realizarea unei imagini perfecte de carte poștală. Este Capela Agios Nikolaos, închinată protectorului marinarilor și pescarilor, fapt deloc de mirare. Iar în fața sa, o terasă pustie își aștepta răbdătoare clienții.

După ce ne-am săturat de admirat peisajul marin și tras în piept aerul sărat, ne-am întors în parcarea cu plată unde lăsaserăm mașina. Străduțele înguste din spatele portului zăceau în continuare în amorțeala de dinaintea prânzului, dar proprietarii micilor buticuri șic își scoseseră la înaintare marfa. Obiecte de artizanat meșteșugit lucrate, țesături viu colorate, pălării de soare fistichii stăteau expuse vederii printre flori și printre mesele și scaunele teraselor de pe „trotuare” , ocupate deja de câțiva mușterii matinali.

Am părăsit Naoussa cu această imagine minunată în minte, neglijând vizita la Muzeul Bizantin amenajat în fost mănăstire Agios Athanasios, despre care citisem că deține o valoroasă colecție de icoane. Dar parcă uneori e mai plăcut să te lași purtat - nu, nu de zburdalnicul vânt Meltemi, ci de bucuria de a vedea și simți frumosul în întreaga sa simplitate.

Drept pentru care vă invit să vizionați filmulețul atașat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 800 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI